autor
Ioana Satmari
Există filme pe care intri pregătit să le respingi și, pe nesimțite, ajungi să le acorzi mai multă răbdare decât meritau. De la început e limpede că povestea e mai puțin despre putere, în sensul ăla grandios de distrugător, cu tentă mitologică, pe care trailerul îl tot flutură, și mai mult despre un copil rămas captiv într-un adult cu un discurs bine calibrat. Toată arhitectura narativă a filmului Frankenstein, regizat de Guillermo del Toro, transpiră o familiară ecuație de „parental issues”, dar fără să-și asume frontal vulnerabilitatea temei.
Într-o epopee de două ore și jumătate care cere atenție și răbdare, efectele speciale sunt o zonă în care producția calcă strâmb. Nu constant, dar suficient cât să scoată, ocazional, spectatorul din „imersiune”. Marketingul a vândut creatura, personajul jucat de Jacob Elordi, ca pe o revelație: centru de greutate, simbol, reper caleidoscopic. În realitate, abia târziu, în ultima treime, își revendică prezența cu adevărat. Nu-i neapărat un personaj în adevăratul sens al rolului jucat, cât o indicație scenografică despre altceva: un mister care vrea să fie enigmatic mai degrabă prin tăcere decât prin substanță. În comparație cu toate interviurile și discursurile care înconjoară filmul, Victor Frankenstein, jucat de Oscar Isaac, pare să joace cel mai neimportant rol dintre cele „principale”, ceea ce lasă în urmă o senzație de nealiniere între film și povestea despre film. Și chiar și atunci, camera o înconjoară cu o solemnitate ciudată, un fel de ceață afectată, ca și cum cineva tot încearcă să-i spună importanța artificială.
De la scepticismul cu care începi să-l privești, dincolo de ornamentații, povestea este cât de cât închegată. Iar în centrul ei, Victor nu e vinovatul clasic, demonul cu chip uman pe care-l tot așteptăm în narațiunile despre ambiție și cădere. Mai degrabă e rezultatul unei generații bolnăvicioase, crescut într-un ecosistem de ambiții toxice și absențe parentale. Totul la el e construit pe ideea că nu poate iubi ceva inferior lui, un refren al copilăriei, mutat fără să știe în viața adultă.
Paradoxal, Victor reușește ceva ce tatăl lui nu a reușit: să-și recunoască vina, limitele, barbaria moștenită și replicată. Momentul de progres ar fi aproape de o concluzie bună dacă n-ar fi fost atât de îngropat într-un final care devine brusc mai romantic și mai simbolic. Iertarea este tratată ca un gest ritualic, aproape artificial, o încercare de a închide povestea cu un nod perfect, deși tot filmul a demonstrat că nimic la Victor nu e perfect, rotund sau „vindecat”.
În cele din urmă, rămâi cu senzația unui film care putea mai mult, dar care, tocmai prin imperfecțiunile și inconsecvențele lui, ajunge să spună ceva mai adevărat despre noi decât intenționa: că uneori nu răul ne definește, ci tot ceea ce n-am primit la timp.
FRANKENSTEIN SAU A.I.-UL TRADIȚIONAL
Autor
Octavian Catană
Omul creat de om – Un mit extrem de popular care pare să ardă până la asfințitul omenirii.
Sumerienii scriau acum 3000 de ani în operele Atrahasis și Enuma Elis cum zeii făceau oameni din lut și sânge, ca să muncească în locul lor.
În Grecia Antică, Ovidiu reinterpreta mitul în colecția de poeme Metamorfoze cu personajul Pygmalion – care cioplește o statuie și se îndrăgostește de ea, așa că zeii îi dau viață – de aici și numele complexului omonim care te apucă atunci când crezi că poți să schimbi o persoană toxică doar pentru că ți-a căzut cu tronc.
În Evul Mediu, un proto-doctor lunatic al vremurilor cunoscut drept Paracelsus pretindea în lucrarea De natura rerum că un umanoid artificial denumit de el homunculus putea fi creat dacă puneai niște lichid seminal într-un castravete și îl băgai la cald într-un uter de iapă. După vreo 40 de zile, ieșea această făptură care nu doar semăna omului, dar era și mare talent în artă și putea să creeze giganți, pitici și alte fantezii la care visa mintea de schizoid a lui Paracelsus. În mod evident planul lui nu a mers și surprinzător nici nu a fost tras pe roată pentru erezie, dar ideea a rămas – că oamenii pot face alți oameni prin alchimie.
Astfel, o autoare a secolului XIX rescrie acest mit oferindu-i un chip macabru și un titlu pe măsură – Frankenstein sau Prometeul Modern. Varianta ei pare să le eclipseze pe toate celelalte iar timpul ne confirmă.
Mary Shelley a scris cartea în 1818 când avea doar 18 ani și, cum filmele horror, televizorul, TikTokul sau radio-ul nu existau încă, a trebuit sa caute inspirația pentru opera ei gotică în altă parte. Fiind influențată de moartea mamei sale, dezbateri iluministe cum omul imită divinitatea și teorii despre reînvierea țesutului cu ajutorul curenților galvanici, Shelly a venit cu un twist cum nu se poate mai gotic – viață din moarte.
Cu o statură aproape caraghioasă de 2.5 metri, piele galbenă și translucidă, păr negru, lung și lins care acoperă doi ochi albiți ca de cataractă și un nas aproape inexistent, creatura lui Shelley e un mozaic cârpit cu elemente de o frumusețe lugubră.
La fel cum mitul omului creat de om a fost repovestit de-a lungul timpului, cartea lui Shelley a avut parte de mai multe ecranizări. Cel mai cunoscut portret este acela grotesc si pătrățos cu care ne-am obișnuit grație actorului Boris Karloff în 1931.
Iar toamna anului trecut ne-a adus încă o versiune a poveștii lui Shelley, în regia lui Guillermo del Toro. Pentru cine nu știe, del Toro e printre cei mai buni cinematografi când vine vorba de filme spooky. Cam toată lumea a văzut Labirintul lui Pan (2006).
Se ridică totuși filmul său la rangul cărții lui Shelley?
Peisajul
Decorul autumnal, veștejit si jilav al filmului pare tras la indigo din Crimson Peak (2015), iar laboratorul lui Frankenstein, tras și el la indigo din Van Helsing (2004).
Cele mai evidente elemente din peliculele lui del Toro sunt peliculele de apă. Toate filmele sale au scene atât de umede că aproape îmi declanșează o criză de astm ca-n copilărie. Gresia lucește verzui a igrasie, tâmplele si șuvițele picură broboane de transpirație în cadrele close-up iar apa își găsește locul cam în fiecare secvență, într-o formă de agregare sau alta. Aproape că simți mucegaiul din aer.
Dar CGI-ul, arhitectura, costumațiile și culorile nu dezamăgesc niciodată în filmele lui del Toro, și Frankenstein confirmă din plin.
Creatura
Del Toro transformă Monstrul într-un erou tragic și sensibil, parcă luat de pe Tumblr. Postura și trăsăturile de model ale lui Jacob Elordi îi conferă un beauty privilege care îl avantajează enorm în ochii audienței. Iar membrele suple și cusăturile anatomice sugerează mai degrabă ilustrațiile lui H.R. Giger sau chiar Omul Vitruvian al lui da Vinci, nu un zombie neanderthal așa cum ni-l imaginăm de obicei.
Emoțional, Creatura e precum un puștan la pubertate. Del Toro descrie cartea lui Shelley drept „chintesență a literaturii pentru adolescenți”, întrucât alienarea, confuzia, maturizarea și conflictele cu părinții, care acum devin serioase, sunt toate elemente comune.
Că tot vorbim de părinți…
Victor
Primul segment al filmului e POV-ul lui Victor, care încearcă să-i justifice acțiunile. Savantul ambițios vrea să creeze viață din moarte și e manifestarea directă a frustrării lui Mary Shelley față de moartea mamei, care a decedat după nașterea ei. Aici se opresc asemănările dintre cei doi. Întrucât nu e femeie și nu poate să nutrească sentimente materne, Dr. Frankenstein – jucat cu clasă și vigoare de Oscar Isaac – devine brusc oripilat de propria creație. Repulsia vehementă ar putea fi interpretată drept panica unei homosexualități ascunse, lucru foarte comun în secolului XIX.
În primă fază, pasiunea și fascinația pe care Victor o poartă față de revoluționarul său proiect științific sunt foarte accentuate. Deci simpla frustrare că Monstrul e redus mintal la începutul vieții nu e suficientă pentru a-l transforma pe Victor așa repede dintr-un cercetător calculat și atent într-un tată abuziv si descreierat. Nu e tangibil. Vezi o alternativa mai bine scrisă în personajul lui Willem Dafoe din Poor Things (2023).
În fine, plotul cerea ca Victor să fie antagonistul pentru a valida existența unui cerc vicios. Până la urmă, în realitate toți repetăm greșelile părinților și rar ne dăm seama.
În contrast, trebuia sa avem o figură maternă si blajină care să cultive spiritul Creaturii.
Elizabeth
Deloc întâmplător, Mia Goth o joacă atât pe mama lui Victor cât și pe Elizabeth, logodnica fratelui său.
Pentru că are mommy issues, Victor se îndrăgostește de ea, iar ea se poartă precum o adolescentă melancolică, edgy, neînțeleasă și sensibilă. Nu pentru că ar avea prea mult sens personajul ei, ci mai degrabă asta e nișa Miei Goth. Nu te ataca dacă ești o adolescentă melancolică, edgy, neînțeleasă și sensibilă, Mia Goth e bine de tot pe val.
Fascinația ei pentru Creatură amintește strident de plotul din Shape of Water (2017). Pentru că del Toro e așa intrigat de apă încât chiar a numit un film Shape of Water.
Din păcate, personajul Elizabeth nu e despre propriile emoții și conflicte, ci despre bărbații din jurul ei și asta mi se pare foarte superficial și demodat.
Care e mesajul filmului pentru mentalul colectiv actual?
Testamentul
Inteligența artificială din zilele noastre pare să fie Prometeul Postmodern. Filme precum Blade Runner 2049 (2017) sau Ex Machina (2014) sunt rescrieri mult mai actuale ale poveștii lui Frankenstein. Wow, Oscar Isaac are un rol foarte similar în Ex Machina!
Însă cartea, deși ecranizată de peste 400 de ori în cultura pop în același stil de la Karloff încoace, a fost revigorată prin filmul lui Guillermo del Toro, cu amprenta sa caracteristică. Din păcate, e puțin probabil ca iterația lui Elordi să devină fața Monstrului lui Frankenstein, dar execuția a fost impecabilă și filmul merită chiar mai mult de o vizionare.
Recomandări? Sunt pe tot parcursul textului.
