Am avut de atâtea ori conversația despre plăcerea de a citi, încât deja am răspunsul pregătit automat: „citesc ca să mă relaxez”. După care, evident, aleg o carte precum Refugiul meu, furtuna mea de Arundhati Roy, care mă răscolește complet, mă face să îmi pun o mie de întrebări și îmi dă de toate, numai liniște nu.
Arundhati Roy, arhitectă la bază, a devenit un superstar global în 1997, când a câștigat Booker Prize cu romanul ei de debut, Dumnezeul lucrurilor mărunte. DA, cu debutul. Ca să ne înțelegem, Booker Prize e un fel de Champions League al cărților, unul dintre cele mai importante premii literare din lume, acordat anual celui mai bun roman scris în limba engleză. Să-l câștigi înseamnă, practic, că ai scris „Cartea Anului” la nivel planetar. Iar ea nu doar că l-a câștigat cu prima carte, dar a devenit și prima autoare indiană care a primit această distincție. Și ce face un om normal după așa ceva? Profită de faimă, scoate romane pe bandă rulantă, devine brand. Roy a ales varianta mult mai punk: a ieșit în stradă. Timp de aproape 20 de ani, a scris eseuri tăioase despre politică, drepturile omului, toate subiectele pe care lumea le preferă ambalate frumos sau, ideal, ignorate. În tot timpul ăsta, a părut complet neinteresată să mai livreze un nou hit „la modă”, doar ca să confirme că încă poate.
În 2025, Arundhati Roy publică în limba engleză primul ei memoir, Mother Mary Comes to Me. Titlul este inspirat de celebrul vers din piesa Let It Be a formației The Beatles (facem ce facem și orice se întoarce, într-un fel sau altul, la Beatles). Doar că aici jocul de cuvinte este și mai personal: „Mother Mary” este chiar Mary Roy, mama scriitoarei. Cartea se construiește în jurul uneia dintre cele mai complicate prezențe din viața ei: mama sa, Mary Roy, o femeie pe care îmi este foarte greu să o așez într-o singură căsuță. A fost profesoară, fondatoare de școală, activistă pentru drepturile femeilor, dar și o prezență foarte autoritară. În 1986, a câștigat un proces important la Curtea Supremă a Indiei, proces care a contribuit la recunoașterea drepturilor egale de moștenire pentru femeile din comunitatea creștină siriană din Kerala. Deci da, o femeie uriașă. Dar nu neapărat o femeie lângă care ți-ar fi fost simplu să crești.
Recunosc, sunt o iubitoare de jurnale ale oamenilor,de confesiuni, să aflu ce i-a format și cum au devenit ceea ce sunt. Sau poate, popular, termenul de țață e mai potrivit, spuneți-i cum vreți. Oricum, entuziasmul meu pentru această traducere era foarte mare. Cu toate astea, am crezut că va fi o altă carte plină de mommy issues, scrisă ca o formă de eliberare personală, poate frumoasă, dar previzibilă, pe alocuri emoționantă, dar enervant de repetitivă.
Am dat, probabil, peste cel mai poetic memoir citit de mine până acum. Și nu am aflat doar povestea unei femei fascinante, ci a două femei fascinante, pentru că Mary Roy este o forță în sine. Cred că de asta memoirul funcționează atât de bine, pentru că nu rămâne blocat în zona de „am avut o mamă complicată și acum scriu despre asta”. Ar fi putut să fie doar atât și tot ar fi fost interesant, sigur, dar Roy face ceva mai amplu, scrie despre cum o mamă te poate forma și deforma în același timp, despre cum îți cauți vocea când ai crescut lângă o voce mult mai puternică decât a ta.
M-am întrebat ipotetic ce ar spune Mary dacă ar citi acest memoir, dacă ar crede că îi aduce cinste sau nu, pentru că eu una nu prea am tras vreo concluzie dacă îmi e simpatică. La fiecare propoziție despre ea îmi venea să spun și „wow”, și „Doamne ferește!”. Dar nici cartea nu îți permite să o reduci la o singură variantă a ei. Nu își transformă mama într-un monstru comod și nici nu o spală de vină doar pentru că moartea are talentul ăsta dubios de a îndulci oamenii în amintire, ci o lasă pe Mary să fie contradictorie. O lasă să fie genială și crudă, protectoare și violentă, fascinantă și epuizantă. Nu este doar mama care rănește și nici doar femeia care inspiră. E ambele. Și încă vreo zece lucruri pe lângă.
„Poate mai mult decât frica indoliatã de trecerea în nefiintã a mamei ei, in mine plânge scriitoarea care si-a pierdut cel mai fascinant personaj. Mama mea, gangsterita mea, va trãi mai departe in aceste pagini. Ea a fost refugiul meu, furtuna mea.”
După ce Roy pleacă de acasă, mama ei apare mai rar, odată cu răcirea relației dintre ele. Dar, ușor-ușor, intră în scenă un alt personaj uriaș: India, deloc folosită doar ca fundal exotic. Și recunosc că m-a intimidat pe alocuri. Am avut momente în care am simțit că nu știu suficient despre istoria lor, despre cultura lor, despre tensiunile sociale și politice de acolo. Nu în sensul că nu mai puteam urmări cartea, ci în sensul că simțeam că unele lucruri au o greutate pe care eu nu o pot prinde complet. Dar e absolut necesar și disconfortul ăsta. Roy nu îți servește India explicată frumos, cu note de subsol pentru cititorul din afară. Nu o face mică pentru tine. O lasă să fie mare și densă, greu de înțeles pe alocuri. Nu orice carte trebuie să te ia de mână tot timpul, până la urmă, de acolo apare și curiozitatea.
Și, desigur, printre mama-furtună, India, politică, limbă și toate temele mari, cartea are presărate și mici cancanuri. Apar relații, dinamici amoroase, situații mai messy, lucruri care au contribuit probabil la imaginea publică a lui Roy ca femeie incomodă, greu de pus în rama respectabilă în care lumea iubește să își țină scriitoarele. De aici și sintagma the hooker with a Booker, care mi s-a părut foarte amuzantă, o prostioară ce mi-a rămas întipărită în cap lângă toate formulările poetice din carte. Și, sincer, îmi place că există și zona asta în memoir. Îl face mai viu, plin de umor, autoironie și un talent enervant de mare de a transforma aproape orice în literatură.
Arundhati Roy a publicat foarte puțin, enervant de puțin chiar, iar după cartea asta am rămas cu senzația că trei cărți nu ajung, iar dacă o carte reușește să facă asta, pentru mine și-a făcut treaba. Recomand memoirul și dacă ai citit deja Arundhati Roy, și dacă nu ai citit nimic de ea, și dacă ai impresia că memoirurile nu sunt neapărat zona ta. Nu pentru că ar fi cea mai ușoară intrare în lumea ei, ci pentru că îți arată foarte clar ce fel de scriitoare este: intensă, lucidă, incomodă, dar niciodată plictisitoare. Nu promit că e o carte relaxantă, pentru că ar fi o minciună destul de mare, dar promit că are de toate.
