Am cunoscut, intamplator, pe Instagram, una dintre cele mai strong persoane cu care am interacționat în ultimii ani. Întâmplarea face ca Ana să fi fost la același liceu ca mine, culmea, și la același profil. Mi-a dat follow într-o dimineață. Cu un background asemănător, ea fiind vorbitoare de franceză și fost model, am reușit să intru în vorbă cu ea  foarte ușor. Am fost impresionată de sinceritatea cu care ea vorbește, prin postările sale, despre afecțiunea pe care o are, și de bunăvoința sa de a sprijini alți oameni care trec prin acest calvar. Până să citesc mai multe postări de pe contul ei, nu am bănuit că ar avea vreo afecțiune. Dar cum ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor, am îndrăznit să vorbesc deschis cu ea despre experiența cu borderline-ul.  Am intrebat-o cum face față și am încurajat-o prin aprecierea mea from the bottom of my heart. Nu regret nicio secundă, admir puterea ei și curajul de a se expune, așa ca vă las  interviul realizat alături de ea!

Ce ar trebui oamenii să știe atunci când interacționează cu o persoană cu borderline?

 În primul rând (și aspectul acesta mi se pare de o importanță crucială), oamenii trebuie să știe că, la fel ca în cazul oricărei alte afecțiuni mintale, suferința emoțională este reală și trebuie luată în serios. Nu este vorba despre o înscenare cu scopul de a captiva atenția celor din jur, lucru pe care l-am auzit des. Și că dacă au apropiați ce suferă de borderline, aceștia au nevoie de ajutor specializat (psiholog și/sau psihiatru), așa cum necesită orice altă boală.  Apoi, că nu funcționăm toți în același fel, că suntem îndreptățiți să reacționăm, să ne comportăm, să gândim, să simțim „diferit”, așa cum se întâmplă în cazul borderline. De ce ? Există persoane care sunt mai vulnerabile din punct de vedere genetic – de exemplu, care întâmpină dificultăți atunci când vine vorba de gestionarea emoțiilor – fapt ce le poate face să fie mai predispuse la anumite afecțiuni mintale, printre care și tulburarea borderline. Există persoane care trăiesc pe perioada copilăriei evenimente traumatice, care au o relație deficitară cu unul sau ambii părinți, care sunt victime ale abuzului de orice fel și așa mai departe. Terenul genetic și mediul înconjurător în care individul crește și se dezvoltă sunt doi factori care pot altera, separat sau laolaltă, chimia creierului, care pot influența comportamentul, modul de gândire, obiceiurile, intensitatea emoțiilor. 

Cum vede o persoană cu borderline lumea? Ce o face diferită de ceilalți?

O persoană cu tulburare borderline poartă în permanență o pereche de ochelari care o fac să perceapă realitatea din jurul ei în alb și negru. În psihologie, acești ochelari poartă denumirea de „filtre”, care sunt niște moduri predeterminate de a citi și înțelege lumea. Cel ce suferă de tulburare borderline percepe lucrurile și gândește în „alb și negru” sau după principiul „totul sau nimic”: lucrurile vieții sunt fie albe, fie negre, fie bune, fie rele, fără să existe cale de mijloc sau nuanțe de gri. De exemplu, dacă un lucru nu se întâmplă așa cum mi-aș dori, mi se pare că este vorba despre un eșec total. Cu greu fac compromisuri. Având în vedere că lumea nu funcționează după acest tipar al extremelor și că de cele mai multe ori ea are nuanțe de gri, apare deseori frustrarea. În majoritatea cazurilor, o situație are doar două soluții posibile pentru mine, pe când problema este, în realitate, mult mai complexă de atât.

Un lucru interesant ce deosebește o persoană cu borderline de una sănătoasă și pe care l-am ținut mereu minte mi se pare relația dintre creierul emoțional și creierul rațional. Creierul emoțional e reprezentat în principal de amigdală, iar creierul rațional de cortexul prefrontal, menit să „calmeze” amigdala care procesează emoțiile, evaluează semnificația emoțională a lucrurilor pe care le trăim și care se activează, de exemplu, atunci când suntem în pericol, generând frică (dar nu numai). În cazul tulburării borderline, amigdala își intensifică activitatea, se află într-o permanentă stare de alertă, generează des frică, combinată deseori cu alte emoții negative, iar cortexul prefrontal nu mai este capabil să „țină pasul” cu ea, având o activitate redusă ce duce la reacții emoționale intense și labilitate emoțională, adică schimbări rapide și bruște de dispoziție. Acest fenomen explică de ce noi, cei cu borderline, reacționăm în mod disproporționat/exagerat la întâmplările din jur și simțim emoțiile mult mai intens decât ceilalți. Și mai precis, iată motivul pentru care sunt extrem de sensibilă la tot ceea ce ar putea prevesti un abandon și fac tot ce îmi stă în putință ca să evit un abandon care de cele mai multe ori nu devine real, ci e doar imaginat. E ca și cum creierul emoțional ar trece la panoul de comandă și ar prelua frâiele, lăsând creierul rațional în urmă. 

Cum ai aflat că ai borderline? Care au fost primele simptome pe care le-ai observat?

Am primit diagnosticul de tulburare borderline imediat după prima tentativă de sinucidere, la începutul anului 2020. Primele simptome au început să apară atunci când mama a fost diagnosticată cu cancer la sân în stadiul IV, în 2014. Uitându-mă în urmă, am impresia că acela a fost doar momentul erupției vulcanului, dar că lava ardea mocnit în mine de dinainte. Am avut în permanență, încă de mică, senzația că nu îmi găsesc locul, că sunt goală pe dinăuntru, eram foarte emotivă. În 2014 am devenit foarte instabilă din punct de vedere emoțional și atunci au apărut și primele gânduri de moarte. Pe măsură ce anii treceau, plănuiam din ce în ce mai des să mă sinucid înainte ca ea să moară, măcinată de cancer. M-am automutilat prin tăiere, pentru prima dată, în 2018, atunci când mama a leșinat în casă, în fața mea (la patru ani după diagnosticare, avea pierderi de echilibru și stări de leșin din cauza unei metastaze cerebrale). La momentul respectiv, păstram de ceva vreme o lamă de ras în sertarul de la birou, parcă în așteptarea unei tragedii care să mă împingă la asta. Știam că urma să se întâmple, pentru că starea ei se deteriorase considerabil. În 2017, m-am atașat pentru prima dată în mod obsesiv de o persoană adultă de sex feminin, iar ani mai târziu, la terapie, am înțeles că, de fapt, acel atașament patologic a fost prima încercare subconștientă de a o înlocui pe mama mea biologică, despre care știam că urma să moară. 

Cum te tratau oamenii înainte și după ce au aflat că ai această tulburare?

Există aici două medii, având în vedere că mi-am făcut un obicei din a povesti pe Instagram stările prin care trec de la o zi la alta, de la o lună la alta. Mediul online și mediul offline. În online, lumea e în general empatică, te susține, apar persoane care trec prin aceleași lucruri ca și tine, faceți schimb de experiențe, de trăiri. Străinii tind să fie foarte empatici și există oameni care îmi scriu periodic, mulți oameni care îmi scriu pentru prima dată ca să mă încurajeze, ca să mă felicite pentru vulnerabilitate, sinceritate, pentru depășirea unei crize, a unei perioade dificile. La polul opus, există și oameni care mă acuză că cer atenție. În viața de zi cu zi, cred că predomină griul. Nici admirație, nici ocară, ci un soi de muțenie. E firesc, oamenii se tem și ocolesc ceea ce nu pot înțelege, ceea ce nu le este familiar, cunoscut. Unii au dispărut definitiv. Alții s-au apropiat mai mult ca niciodată. 

Cum treci prin episoadele de criză sau instabilitate emoțională?

Voi adăuga aici, drept răspuns, ultima mea postare de pe Instagram, în care descriam felul în care am trăit ultima criză.

„Ies dintr-o criză teribilă, poate cea mai puternică de până acum. O criză în care m-am izbit cu capul în mod repetat de peretele camerei de spital și o infirmieră a venit și m-a pus la pământ, o criză în care am insultat atât instituția spitalicească, echipa, cât și pe medicul care se ocupă de mine, o criză în care am stat două zile fără apă, mâncare și tratament, în care nu am avut acces la nimic, din care m-am trezit având convulsii și vorbind în română (internată în Franța), fără să-mi pot controla mișcările mâinilor sau ceea ce spun. Din care nu m-am spălat, nu m-am pieptănat, din care am purtat o pijama dată de spital, mai multe zile la rând. Ies din criză cu bine, sunt epuizată fizic, însă îmi voi reveni, dar am lăsat oameni în spate… Am pierdut contractul cu familiile adoptive, ceea ce aveam mai de preț aici. Medicul mi-a spus că mă aflu într-o perioadă în care nu sunt pregătită să mă schimb, în care refuz schimbarea. Am lăsat oameni în spate, dar există oameni pe care îi iau în continuare cu mine pe drumul pe care îmi e dat să merg, și asta e tot ce contează. Persoanele care înțeleg că sunt o persoană bolnavă (episodul ăsta m-a convins definitiv) și care nu lasă armele jos. Am trecut și peste asta. Îmi pare rău pentru ceea ce sunt și fac, dar uneori este peste puterile mele.”

În ce mod tulburarea de personalitate borderline a afectat relațiile tale cu familia, prietenii sau colegii?

Mama nu a apucat să trăiască momentul diagnosticării mele, a murit cu doi ani înainte. Nu a înțeles niciodată de ce aveam accese de furie, de ce începusem să mă tai, la noi în familie nimeni nu mai făcuse așa ceva până atunci și nimeni nu primise vreun diagnostic psihiatric. Tata mi-a spus din start că mă droghez și că acesta e motivul pentru care am început să mă tai. Îmi spunea că fac „panaramă” în spitale, că medicii fac experimente pe mine. Avea rare momente în care părea că mă compătimește, dar cred că, de fapt, se compătimea pe el. Nu am primit niciodată nici măcar o fărâmă de înțelegere sau de sprijin din partea lui. Îmi era frică să îi spun că sunt internată. Nu îi spuneam niciodată cum mă simt cu adevărat, nu ar fi înțeles. Pentru el era ceva de neimaginat ca fata lui să fie „bolnavă psihic”. Eram, în opinia lui, fie drogată, fie posedată. În prezent nu mai am nicio veste despre el, am rupt complet legătura în februarie 2024. Era alcoolic și nu mai suportam. Sora mea mai mică a rămas toată familia pe care o mai am. Tulburarea mea (și moartea mamei) ne-a unit incredibil de mult, deși locuim în țări diferite. Niciodată nu am fost atât de apropiate. Au fost momente în care mi-a spus că nu mă mai suportă, că nu mai știe ce să facă cu mine, dar rare și doar atunci când eram acasă, în România. În ceea ce privește colegii, am acum în minte o colegă cu care nu am vorbit deloc pe perioada liceului, dar care m-a contactat în urmă cu câteva luni, când traversam o perioadă foarte dificilă, aflând de pe internet de tulburarea mea, și care mi-a arătat toată susținerea ei. Tot datorită tulburării, am cunoscut o mulțime de oameni cu diverse afecțiuni psihiatrice, de care am devenit extrem de atașată. 

Care sunt prejudecățile asociate cu borderline? Care sunt câteva mituri care trebuie demontate?

Ah, nu aș ști să dau exemple de prejudecăți asociate cu tulburarea borderline. Eu una nici măcar nu auzisem despre ea înainte de diagnostic. Văd, în schimb, diverse postări pe internet în care se spune că cei cu borderline sunt catalogați ca fiind mai ales manipulatori. Acum voi generaliza: un mit care, după părerea mea, trebuie demontat e faptul că persoanele cu afecțiuni mintale cerșesc atenție. Suntem bolnavi, spitalele de psihiatrie internează oameni bolnavi, ca toate spitalele. Bolile și tulburările psihice sunt clasate în ceea ce se numește Manual de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mintale, un document medical. Nu suntem circari, nu vrem să ne dăm în spectacol și să captăm atenția, de noi se ocupă medici, care au în spate studii de medicină. Primim tratamente, în funcție de boala/tulburarea fiecăruia. Alte mituri pe care le-am tot auzit: tulburarea borderline se vindecă de la sine. Pacienții borderline nu sunt suficient de apropiați de Dumnezeu. Medicamentele te fac „legumă”. Nu. Tulburarea borderline, fiind o tulburare de personalitate, nu se „vindecă”. Cu ajutorul psihoterapiei, pacienții ajung în timp să „facă pace” cu ea, iar medicamentele sunt cârja care, cel puțin în perioadele critice, îi mențin pe linia de plutire. Medicamentele nu ne fac „legume”. E drept, au numeroase efecte secundare, dar tratamentul se schimbă de către medic până când pacientul găsește o moleculă care acționează benefic și are cât mai puține efecte adverse. Niciun tratament nu e bătut în cuie. Se ajustează dozele, se schimbă moleculele. Cât despre religie și Dumnezeu, nu vreau să creez polemici.

Cum ai reușit să-ți menții speranța și motivația în timpul momentelor dificile în lupta cu tulburarea de personalitate borderline?

Întrebarea aceasta îmi amintește că au existat, într-adevăr, și multe momente în care nu mi-am pierdut speranța. Contează foarte mult să ai persoane de calitate în jur. O persoană cu borderline se teme crunt de singurătate, deci anturajul/familia joacă un rol primordial. Pe mine mă încurajează psihiatra mea foarte mult. De fiecare dată m-a pus pe picioare, nu știu cum a reușit. Mă liniștește să știu că e medicul meu. Contează enorm că am o soră care „crede” în tulburarea mea și care încearcă să mă înțeleagă de fiecare dată. Îmi dă speranță și faptul că resimt efectele benefice ale tratamentului. Eu cred în medicină. Contează foarte mult și să mă proiectez în viitor, să îmi fac planuri, să am proiecte. Ele sunt combustibilul care mă propulsează înainte și care mă motivează. Poate că sună cinic sau egoist din partea mea, dar mă încurajează și faptul că cunosc persoane cu afecțiuni mintale, că sunt mai puțin singură pe drumul acesta.