Oricine spune că relațiile sunt ușoare, mai ales în adolescență, mănâncă rahat. Și vă asigur că nu este vorba despre cel turcesc.
Nu vreau să insinuez că nu există relații idilice, în care comunicarea este la superlativ, iar partenerii se potrivesc precum shaorma de la Dristor cu un pahar rece de Ayran. Însă, adesea, într-o relație, mai ales cu cât sunt mai tineri partenerii, aceștia ajung să aibă parte adesea de schimbări în gândire, percepție, comportament.
Asta se datorează faptului că în adolescență abia începem să ne construim o personalitate, fiind perioada în care avem parte de momente marcante precum certuri cu prietenii, mutarea de acasă, examene stresante etc., care ne vor modela parcursul nostru viitor pe cărările întortocheate ale vieții. Doar prin prisma faptului că apar anumite schimbări în comportamentul celui drag, asta nu determină o pierdere a dragostei, ci implică o analiză a evoluției celui sau celei din brațele tale. Dacă simți că are loc o schimbare nefastă, de tipul dezvoltării anumitor anxietăți, temeri, poate chiar gelozie, cel puțin în cazul meu, nu tind să văd drept primă soluție despărțirea, ci comunicarea.
Adică, să devii psiholog cu normă întreaga pentru partener? Nein, non, nada, no, nu. Ceea ce vreau să spun este că într-o relație, nu este vorba doar despre întâlniri la cafeluță, plimbări pe la muzeuri pentru a face niște pozici estetice sau sex de parcă mâine ar veni sfârșitul lumii și nu se mai produc prezervative. Empatia și validarea emoțională sunt primii pași spre a înțelege ce este în mintea și sufletul persoanei la care ții. Chiar dacă necesită o perioadă mai îndelungată de timp, să ajungi să înțelegi trecutul ființei pe care o iubești te va scuti de șiruri întregi de gânduri interminabile, în care te vei întreba lucruri de genul „Unde am greșit? ”, „Ce am făcut ce a dus la situația asta? ”, „Ce am spus greșit? ”
Nu pot garanta că nu te vei mai lovi de astfel de momente, nu poți ajunge ca după un an de zile să înțelegi integral prin ce a trecut partenerul în douăzeci. Ca să o dăm pe aia cinstită, majoritatea stăm până la absolvirea liceului cu părinții și se întâmplă adesea ca aceștia să nu cunoască nici 50% din felul în care decurge viața noastră, care sunt trăirile noastre interioare, traumele pe care le avem, dobândite fie din generație în generație, fie prin interacțiunile cu oamenii din jurul nostru. Sigur avem toți profu’ ăla care ne-a făcut să avem coșmaruri precum atunci când Harry Potter îl visa pe Voldemort.
În același timp, nu ar trebui să te afli într-o competiție cu tine însuți, în care să pui presiune pe tine în a-l înțelege pe partener cât mai bine cu putință. Acest proces se dezvoltă pas cu pas, în timp, și este nevoie, de asemenea, de o mentalitate deschisă spre comunicare din partea persoanei iubite, dar și de o reciprocitate. În sensul în care, vei ajunge indubitabil la a te simți neînțeles și nedorit de partener, dacă acesta nu depune de asemenea eforturi în a te înțelege.
Este normal să apară momente în care poate te simți neputincios în raport cu problemele pe care le întâmpină persoana importantă pentru tine. Uneori, poate fi vorba de traume care ajung să dea pe afară, nerezolvate de ani întregi, care s-au tot acumulat. În același timp, tu poți fi acela care poate nici măcar nu este conștient de toate problemele pe care le-ai „agonisit”, trăind într-o țară în care mersul la psiholog e în continuare un tabu. Spun asta, resimțind stigma existentă în societate, mai ales în familiile cu o mentalitate arhaică, unde bârfa pe seama problemelor emoționale este în mare parte inevitabilă, din păcate.
Atunci, ce este de făcut? Comunicarea este esențială, chiar și atunci când te simți copleșit de problemele celui la care ții. Simplul fapt că ești dispus să îl asculți înseamnă enorm, sau cel puțin ar trebui să aibă o mare importanță. Dacă el/ea/x decide să apeleze la un specialist în problema pe care o are este decizia sa proprie.
Am trecut pe parcursul timpului prin momente dificile, cu suișuri și coborâșuri. Însă, pot spune că sunt foarte norocoasă, în ciuda faptului că nu este totul roz constant, să fi întâlnit pe cineva care a învățat să aprecieze importanța felului în care mă simt și mi-a arătat deschidere spre a-mi comunica gândurile și temerile. Am ajuns să conștientizez că valoarea cadourilor este net inferioară oportunității de a spune ce simți fără bariere, fără să ai parte de frica de a fi judecat.
În situația în care simți că, în ciuda eforturilor și a deschiderii pe care o ai față de respectivul om, situația se agravează și ajunge să te afecteze în mod negativ, neavând loc nicio schimbare în bine, prioritizează-ți în primul și în primul rând sănătatea ta mentală. Dacă amândoi ajungeți să suferiți pe termen lung în cadrul relației, este posibil fie ca timpul în care ați ajuns să fiți împreună să nu fie cel prielnic, fie voi să nu fiți perechea potrivită.
Adevărul este crud adesea, mulți am învățat pe pielea noastră asta. Țin minte o vorbă pe care o femeie bazată mi-a spus-o anul trecut – te pup Iris: „Adesea, adulții ne spun că relațiile din adolescență nu funcționează, datorită faptului că în adolescență oamenii se schimbă mult.” Atunci, mi-a fost greu să o înțeleg de-a binelea, însă după puțină introspecție, realizând cât de tare m-am schimbat ca personalitate în ultimii trei ani, îi pot da dreptate. Nu înseamnă că am o personalitate mai puțin sau mai mult agreabilă, ci una relativ diferită, mai deschisă spre socializare, voluntariate, poate cu mai mult curaj – datorat zecilor de ore petrecute pe CFR, care fie că vrei sau nu, scot untul din tine. (btw, scriu textul ăsta fiind pe tren.)
Este posibil să agreezi, sau nu, felul în care se dezvoltă personalitatea persoanei iubite, ține de tine să decizi până în ce punct poți accepta schimbarea. Poate să îți placă, posibil chiar ca partenerul să ajungă să ți se potrivească precum o mănușă. Consider că este important să comunici în primul rând felul în care te simți, și să asculți ce are de spus și celălalt. La decizia asta am ajuns și eu după câteva relații care nu s-au terminat tocmai frumos, ba din contră aș spune.
Nicio relație nu este perfectă, din moment ce nu există om perfect pe lumea asta. Însă, dacă chiar ții la persoana care te strânge în brațe cu afecțiune, și consideri că merită efortul de a-ți folosi empatia, sper ca articolul ăsta să-ți fi fost de folos.
