Nu de asta ai plecat, pentru că e mai bine acolo?

Când am plecat la facultate în afară, mi-am spus că nu mă mai întorc. Pandemia m-a făcut să realizez că încă mă mai leagă ceva de România. Ca să înțeleg mai bine relația mea cu țara natală, am discutat cu tineri care se simt constrânși să plece, dar a fost nevoie și de o explorare neașteptată a copilăriei și adolescenței mele.

Am ajuns târziu la cămin, după o zi întreagă de cursuri. M-am schimbat în colanții mei rupți în genunchi și într-un tricou lălâu. Mi-am prins părul nespălat într-o coadă și m-am pus la birou, gata să învăț în următoarele două zile toată istoria de la Primul Război Mondial până la sfârșitul Războiului Rece. În fiecare zi se anunțau mii de cazuri de Coronavirus în Franța, iar în România deja se închiseseră universitățile, dar rutina mea era aceeași. Traversam în fiecare dimineață centrul Dijon-ului ca să merg la Institutul de Științe Politice (SciencesPo). După cursuri, ori mă pregăteam pentru a doua zi, ori făceam voluntariat într-o școală generală, unde prezentam teme precum dreptul la vot. Mă culcam mereu la miezul nopții sau mai târziu, iar dimineața o luam de la capăt. Trăiam într-o realitate alternativă în care cea mai gravă problemă era examenul de istorie. Nu mi-a trecut prin minte că în acea seară de joi, 12 martie 2020, Emmanuel Macron avea să anunțe închiderea tuturor școlilor și universităților din Franța, și nici ce urma să se întâmple după.

În camera de alături, la colegul meu român, se strângea o gașcă de estonieni, cehi și polonezi. Ajunsesem să mă obișnuiesc cu sunetul scaunelor târâte din bucătărie în cameră, al râsetelor lor și cu good night-urile la unison pe culoar după miezul nopții. În seara respectivă, cu bolul de floricele în brațe, se strânseseră să se uite la discursul televizat al lui Macron. Când au ieșit din cameră și au început să strige și să bată pe la uși, curiozitatea nu m-a mai lăsat să învăț. După ce am deschis ușa, m-am întrebat doar dacă mai avea sens să mai tocesc pentru examen. Nu am prevăzut atunci principala consecință a închiderii școlii, și anume că scopul meu și al colegilor mei în Dijon tocmai dispăruse.

Încă nu știam dacă examenul s-a anulat, dar prietenii mei polonezi au plecat acasă primii, de frica închiderii granițelor. Până sâmbătă plecaseră atât de mulți studenți încât, bineînțeles, nici examenul nu s-a mai ținut. Toată săptămâna mi-am petrecut-o luându-mi la revedere de la colegii mei. Chiar și așa, mulți au plecat fără să mai apuc să le zic adio. Era ultimul meu an în Dijon, ceea ce însemna că toți oamenii ăștia au dispărut peste noapte din viața mea. Holurile căminului, străzile din jur, campusul, care îmi erau atât de familiare după un an jumătate de studii în Franța, au devenit dintr-o dată goale și străine.

Codlea, orașul mic și plictisitor de lângă Brașov de care am fugit, dar pe care totuși îl numeam acasă, era orașul celor mai buni prieteni pe care îi știam din copilărie, al părinților mei și al străzilor pe care le știam ca în palmă. Să mă întorc părea să aibă cel mai mult sens. Dar dacă plecam, ce făceam cu toate lucrurile din camera mea? Eram sigură că lunea ce urma aveau să se închidă granițele. Aveam două zile să mă descotorosesc de toate obiectele personale. Biletul de avion era foarte scump ca să plec atât de curând și îmi era și frică să nu duc virusul acasă de pe drum. Dacă rămâneam, îmi era teamă de singurătatea și apatia ce se prevedeau. Directorul campusului spunea că dacă ar fi fost în locul nostru ar fi rămas, iar administrația ne trimitea mailuri să ne spună că ar fi mai bine să plecăm. 

M-am simțit din nou un copil care avea nevoie de părinți să decidă pentru el. Cu siguranță m-aș fi întors dacă mama mi-ar fi spus să o fac. În schimb, ea mi-a spus „Stai acolo! Nu de asta ai plecat, pentru că e mai bine acolo?”. Am încheiat apelul fără să îi răspund. M-am agățat de vorbele ei ca să pot rămâne în Franța. Mai târziu, mama mi-a spus că a regretat că nu m-a chemat înapoi. Mă așteptam la asta, dar am vrut să îi arăt și să-mi demonstrez și mie că pot să supraviețuiesc singură într-o țară străină, în mijlocul unei pandemii.

Facultatea în Franța era cheia de scăpare din haosul care era familia mea.

Ambiția mea s-a tras mereu din nevoia de a impresiona pe cineva. E un fel de cerc vicios pe care mi l-am însușit încă de mică. Pe atunci, asta însemna să iau foarte bine. Mama îmi printa exerciții în plus la matematică ca să exersez, iar tata mă ajuta să le rezolv. Erau foarte mulțumiți când vedeau că mă descurc la școală, iar eu eram fericită să primesc aprobarea lor. În timp, să fiu bună la învățătură nu a mai fost de ajuns ca să îi mulțumesc, în special pe mama. Eram dezordonată, nu știam să gătesc sau să calc, eram nerespectuoasă când ne certam, eram risipitoare pentru că voiam să merg la tenis sau la teatru, chiar dacă nu eram talentată. Să învăț părea să fie singurul lucru la care mă pricepeam. Perioada mea de „adolescentă rebelă” a însemnat să mă apuc de fumat și să trec de la a învăța pentru a o mulțumi pe mama, la a învăța pentru a-i demonstra că mă subestimează. Pentru asta trebuia să merg la cea mai bună școală, iar cea mai bună școală era mereu în afara României.

În a XII-a, când mă pregăteam pentru bac și pentru admiterea la facultate, aproape că nu exista zi în care mama să nu fie beată. Ai mei țipau mereu unul la altul în bucătărie în timp ce eu încercam să îmi fac temele. Apoi mama intra brusc la mine în cameră, fie ca să dea vina pe mine pentru certurile lor, fie ca să mă întrebe ce am făcut la școală, ca să se asigure că nu am fost degeaba. Se uita prin camera mea și îmi spunea că sunt jegoasă sau îmi adresa alte jigniri pe care nu mi le mai amintesc pentru că încercam, pe cât posibil, să nu le aud. Ce îmi amintesc însă este atmosfera sufocantă de fiecare dată când mama era așa și o presiune în piept unde parcă se bloca toată frustrarea pe care o simțeam. Când pleca din cameră, începeam să plâng fără voia mea. Am lucrat trei luni la scrisoarea mea motivațională – facultatea în Franța era cheia de scăpare din haosul care era familia mea.

Să plec în străinătate m-a eliberat de sub controlul material al mamei. Taxele de școlarizare la SciencesPo sunt calculate în funcție de venitul părinților și pot varia de la 0 la 10.000 de euro: nu a fost nevoie să plătesc nicio taxă. Pe lângă asta, statul francez îmi oferă o bursă calculată tot în funcție de veniturile părinților. Mi-a luat vreun an ca să o conving pe mama că nu e o păcăleală. Când am ajuns în Franța, bursa îmi acoperea aproape toate cheltuielile. Mama mi-a dat și ea un card pe care îmi mai punea bani și pe care încercam, pe cât posibil, să nu îl folosesc. Nu voiam să mai poată spune că îi datorez respectul pentru că mă finanțează.

Vedeam doar pozele frumoase de la Colosseum când se întorceau.

Îmi amintesc de un joc cu mingea de când eram mică, în care fiecare copil trebuia să reprezinte o țară, iar toți își alegeau țările în care lucrau părinții sau unchii lor. Mie îmi plăcea Australia, pentru că era originală. Pe țările din Europa era bătaie. În 2005-2006, când aveam eu 6 ani, 1.6 milioane de români trăiau în afara României. Până am împlinit 11 ani a avut loc cea mai mare creștere a diasporei românești, iar numărul de emigranți români a crescut la 2.7 milioane*. Mătușa mea a plecat și ea în Italia, avea grijă de o bătrână prin Roma și făcea curat prin diferite instituții sau case ale oamenilor. Apoi a avut niște probleme de sănătate, iar bunica a plecat și ea ca să îi mențină joburile cât își urma tratamentele. Nu înțelegeam atunci de ce au plecat, dar mi se părea tare că bunica mea știe o limbă străină. Vedeam doar pozele frumoase de la Colosseum sau de la plajă din Italia când se întorceau în România. 

Prietena mea cea mai bună din copilărie plecase în Germania când eu eram în a opta. Îmi povestea despre liceul ei cu piscină la subsol; la subsol urma să încep și eu liceul, într-o clasă improvizată unde era mereu frig și umezeală. O lună întreagă de iarnă am scris cu mănușile pe mâini. Îmi era rușine să mă duc la directorul celui mai bun liceu din oraș să mă plâng că nu funcționează caloriferele. De altfel, nimeni din clasa mea nu a luat inițiativă. Eram înconjurată de apatie și lipsă de implicare: la fizică nu făceam experimente, calculatoarele funcționau încet, iar profesorii, care erau în liceu cu mult înaintea calculatoarelor din laboratorul de informatică, nu ne ascultau părerile. Concluzia la care am ajuns nu a fost că trebuie să mă implic eu mai mult dacă vreau să se schimbe ceva, ci că așa e în România și că trebuie să plec dacă nu îmi convine.

*Conform datelor din raportului OECD ‘‘Talent Abroad: A Review of Romanian Emigrants”, publicat în 2019.

„Nu am starea mentală în care sa mă întorc în România.” 

Am stat în izolare, în căminul meu din Dijon timp de trei luni. Am muncit mult pentru cursurile online, dar am petrecut și multe seri de Monopoly cu colegii mei de carantină, care mi-au devenit prieteni apropiați. Am început o rutină de sport, iar de două ori pe săptămână învățam germană cu un coleg din Cehia. În fiecare weekend făceam seri de film sau cântam la chitară cu prietenele mele din toată Europa. Într-un final, a fost mai bine să rămân la cămin cu colegii mei în Franța, decât să mă izolez cu mama în apartamentul din România. Însă, instinctul de a mă întoarce acasă în pandemie m-a făcut să îmi pun întrebări despre relația mea cu țara natală, de care am vrut atât de mult să scap acum câțiva ani. Am profitat de contul de Instagram al revistei „Gen” și am întrebat în story „De ce ai ales să pleci sau să rămâi în România?”. Nu mă așteptam să primesc atât de multe răspunsuri.

Andreea și-a dat licența la York și a început un master de politici publice la Londra. A plecat pentru că nu mai voia să fie „batjocorită” în România. „Foarte mulți dintre noi avem impresia de multe ori că anumite lucruri se fac fără motiv. Și nu e vorba doar de birocrație, dar pur și simplu există reguli scrise sau nescrise care nu-și au sensul și anumite atitudini pe care le au oamenii față de semenii lor, care, iarăși, inspiră un fel de ură. Sau poate nu chiar ură, dar cel puțin lipsă de respect, lipsă de interes”. Am vorbit despre influența Vestului asupra noastră și m-am regăsit în poveștile despre cum toată lumea în clasa ei în gimnaziu avea penare cu steagul Marii Britanii sau cu autobuzele acelea roșii iconice, cu două etaje. 

Primul ei contact cu științele politice a fost când se uita cu bunicul ei la știri și la emisiuni de divertisment care luau în derâdere clasa politică din România. Știrile erau un zgomot de fond constant și în casa mea. Redam discuțiile adulților despre politică încă de mică. Atitudinea tatălui meu față de problemele din România se rezuma la: „Ca la noi la nimenea.”, „Nu ai ce căuta în România!”, „Numai în România se poate întâmpla…”. Cu timpul, am ajuns să adopt aceleași expresii.

„România e o țară care te împinge afară din ea”, a fost concluzia Andreei. Am întrebat-o dacă se gândește să se întoarcă în România. Mi-a zis că nu se simte chemată. Nu s-ar întoarce în țară să schimbe ceva dacă asta ar însemna să își sacrifice propria fericire: „Nu am starea mentală în care sa mă întorc în România și să zic: indiferent cât de rău îmi e mie, e bine pentru că am făcut ceva în România.”Uneori regret că știu mai bine Constituția Franței decât cea a României.

De cealaltă parte, colegul meu de la SciencesPo, Alexandru, e destul de hotărât să se întoarcă în România. Vrea să se implice politic și spune că ar avea trei opțiuni. Prima, să intre în politică într-o altă țară, deși i se pare complicat să ajungă să câștige încrederea oamenilor ca străin. A doua, să dezvolte o carieră la nivel european în care să reprezinte România. Sau a treia, să se întoarcă în țară și să își formeze o carieră politică după ce câștigă experiență afară, opțiune spre care înclină cel mai mult. „E spațiul cultural pe care îl înțelegi cel mai bine pentru că ești produsul acelei zone.”

De la șapte ani știa deja că există universități prestigioase în afară, unde visa să ajungă. Spre deosebire de mine sau de Andreea, Alexandru nu fuge de birocrația românească, de politica din România, de oameni, ci a plecat în căutarea unui sistem mai bun de educație: „Mi se pare că pe educație nu e un compromis. Dacă știi că există un loc mai bun, de ce să te chinui?” Când Alexandru era încă la liceu, mama lui s-a decis să își schimbe profesia și a început Facultatea de Psihologie. A aflat de la ea ce înseamnă să studiezi în sistemul românesc. Cea mai mare problemă pe care a constatat-o e lipsa de actualitate a programelor predate de profesori care nu se mai dau plecați de la catedra lor. „Cumva și mediul în care am trăit era conturat de ideea că să mergi în afară e foarte tare, indiferent că te întorci, că nu te mai întorci – să mergi în afară e cool”. 

Sunt conștientă de problemele sistemului de educație românesc descrise de Alexandru. Cu toate astea, uneori regret că știu mai bine Constituția Franței decât cea a României. Paradoxal, problemele politice și sociale din România m-au făcut să plec din țară, dar tot ele m-au împins să studiez științele politice. Cele din Franța, despre care învăț la facultate, nu mă sensibilizează foarte tare. M-am și intersectat cu Vestele Galbene care dădeau foc brazilor de Crăciun în centrul Dijon-ului, în 2018. Totul a început de la o taxă pe benzină. Protestatarii declarau că abia reușesc să trăiască cu minimul pe economie, de 1500 de euro. Nu puteam să nu îmi spun că am văzut mai rău. Mi se părea că francezii iau de bun atâtea beneficii la care, în România, poți doar visa, cum ar fi bursa pentru care nu trebuia să concurez cu colegii mei, sau ajutorul financiar pentru locuință la care are acces aproape oricine, inclusiv eu. 

„Simt că nu îmi investesc timpul în lucruri care chiar contează”

Să plec în Franța a însemnat să devin mai independentă, mai ales din punct de vedere financiar. Și Eva, studentă în anul trei pe foto-video la Universitatea de Arte și Design din Cluj, a crescut cu ideea că trebuie să se descurce prin forțe proprii. Chiar dacă s-a gândit la un moment dat să studieze în Danemarca, a ales să plece din Constanța la Cluj din cauza lipsei banilor. A început să împartă promoții și să participe la concursuri de poezie ca să câștige bani de buzunar. Acum se bazează mai mult pe freelancing: își vinde lucrări și ajută la editarea unui ghid de implicare civică. Se gândește să plece la master, dar pentru asta va trebui să lucreze un an după ce termină licența ca să strângă bani.

Eva se simte cel mai mult acasă în orașul natal, Constanța. I-a fost greu să se acomodeze cu distanța la Cluj. Nu se vede trăind într-o altă țară, dar vrea să iasă din zona de confort. Își iubește universitatea și ar vrea să devină profesoară la UAD după ce vede cum sunt predate artele în străinătate. 

Eva face parte din consiliul studenților, iar ce îi displace cel mai mult la UAD este conducerea universității. Cu toate că vorbeam printr-un ecran, m-a întrebat dacă poate să își aprindă o țigară, apoi a început să îmi povestească despre abuzurile profesorilor cu care s-a confruntat în timpul pandemiei: „Am avut o restanță pe care trebuia să o dau și, pe site, secretariatul spunea la ora șaișpe, proful ne spune la ora opt jumate seara, ca să ajung să îmi dau restanța la unșpe noaptea. Și când ridic problemele astea în consiliu, nimeni nu mă bagă în seamă. Am și plâns, și am plâns pe bune. Nu am mai citit atâtea legi în viața mea”. 

Am întrebat-o dacă regretă că nu a plecat din țară și mi-a spus că are impresia că își pierde timpul în România, chiar dacă e în consiliul studenților, în echipa de organizare TIFF, face parte dintr-un grup de poeți de spoken word și se implică și într-o asociație din Constanța: „Simt că nu îmi investesc timpul în lucruri care chiar contează. Dacă ar fi o oportunitate, aș pleca acum, dar trebuie să fiu puțin realistă și să mă gândesc și la partea asta de venituri”.

„Eu nici măcar nu pot să fiu cu cine vreau eu să fiu aici.”

Cred că mulți tineri au avut impresia la un moment dat că există doar câteva meserii sau specializări, precum doctor, inginer sau avocat. Părinții noștri, care au crescut în comunism, când făceau o școală știau deja ce meserie vor avea. Poate de asta există în continuare o regulă nescrisă care te obligă să știi ce vrei să faci cu viața ta încă din adolescență. Sistemul a rămas rigid, iar dacă te simți diferit e greu să îți găsești locul în România. Cu atât mai mult dacă faci parte dintr-o minoritate ca LGBTQ+.

În clasamentul stabilit de Rainbow Europe, România este pe antepenultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește drepturile și respectul minorității LGBTQ+. Am vorbit cu Tania care a acceptat de la o vârstă fragedă că îi plac fetele. Se vede nevoită să plece la facultate în Marea Britanie ca să poată fi împreună cu cine vrea ea. 

Discuția noastră a avut loc prin mesaje sau înregistrări vocale, când era departe de oricine o putea auzi. Chiar dacă le-a spus prietenilor apropiați și părinților despre orientarea ei sexuală, în continuare trăiește într-o „cutie” din care nu poate să iasă în totalitate. A realizat cât de mult o îngrădește mediul din România când iubita ei nu a vrut să se țină de mână la un festival de muzică unde până și cele mai bune prietene se țin de mână: „Eu nici măcar nu pot să fiu cu cine vreau eu să fiu aici.”A fost judecată la școală de colegele ei pentru că nu se îmbrăca feminin. A avut și colegi gay care au fost bullied. Astfel, Tania a preferat să ascundă pe cât de mult posibil că îi plac fetele ca să își păstreze reputația. Era implicată în numeroase proiecte la nivel local, județean și național, iar orientarea sexuală ar fi fost un impediment în activitatea ei. 

Mama ei a citit undeva că Tania ar fi gay din cauza educației pe care i-a oferit-o. Cele două au o relație foarte bună, dar când vine vorba de orientarea sexuală a Taniei, mama ei încă speră că fiica ei va reveni „cu capul pe umeri”. Cu tatăl ei nu încearcă să vorbească despre asta.

„Ce e clar e că nicăieri unde te-ai duce nu o să găsești o societate sută la sută embracing cu așa ceva. Pentru că suntem minorități și pentru că avem principii diferite.” Cu toate astea, Tania recunoaște că în Marea Britanie și în alte țări vestice există comunități LGBTQ+ mult mai dezvoltate, în cadrul cărora s-ar simți în siguranță. „Nu e motivul meu numărul unu, dar le înglobează pe toate acolo, din punct de vedere personal, nu profesional sau academic.”

Aș vrea ca alegerile de viitor ale tinerilor din România să fie mai ușor de luat.

Scriam paragraful ăsta în Germania, acasă la o colegă de facultate. I-am spus că scriu un articol pe baza răspunsurilor la întrebarea „De ce ai ales să pleci sau să rămâi în România?”. I s-a părut o temă ciudată. În Germania, nu ar avea sens să întrebe pe cineva de ce a rămas în țară. La noi, când un student se gândește dacă să plece sau nu, dacă pleacă, e criticat de adulți, de profesori, de comentatori politici la televizor, pentru că nu mai are cine să facă ceva în România. Iar dacă rămâne, aceiași oameni zic că i-ar fi fost mai bine în afară. 

Aș vrea ca alegerile de viitor ale tinerilor din România să fie mai ușor de luat. Să pleci la studii într-o altă țară e o experiență care nu e pentru toată lumea, dar care pe mine m-a ajutat să cresc. Uneori uit că nu am fost mereu fluentă în franceză. Uit cât de anxioasă eram și cât de greu mi-a fost să îmi fac prieteni la liceu. După ce am reușit să mă prezint oamenilor într-o altă limbă, în română pare mult mai simplu și nu mai am teamă să vorbesc cu oameni noi. Am prieteni care vin din toate țările Europei. Înainte trăiam într-o bulă în care se aflau doar orașul meu și liceul. Acum caut constant să ies din zona mea de confort: anul trecut mi-am trimis din curiozitate CV-ul la Reprezentanța Permanentă a României la Uniunea Europeană și m-au primit pentru un stagiu, după care am petrecut două săptămâni la Alba Iulia cu ONG-ul Forum Apulum, iar acum o iau din nou de la zero în Scoția, unde sunt cu o bursă Erasmus. În a XII-a nu credeam că aș fi capabilă de așa ceva. Acum mi se pare că sunt înconjurată de posibilități de a evolua și nu îmi mai e frică să le accept. 

Sorana Horșia are 20 de ani, e studentă la SciencesPo Paris, Campus de Dijon, dar momentan e plecată în Glasgow cu o bursă Erasmus.
Matei Rădulescu are 19 ani și e student la Grafică la Universitatea de Arte din București.
Editor text: Karin Budrugeac.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.