Sigur ai încercat până acum să explici familiei cu ce te ocupi de când ți-ai găsit job. Știu, e dificil. Știu, nu sună ca un job pe bune, tot ce faci e să lucrezi de la laptop. Nici denumirea oficială nu te ajută, cum adică ești Officer? Nu ai terminat Jurnalism? Și noi avem problemele astea, așa că ne-am gândit să facem o listă cu câteva titluri de job și cu explicații pentru fiecare, să le arăți alor tăi când te mai întreabă. Hai să vedem cu se ocupă tinerii și pentru ce au făcut facultatea aia așa departe de casă.

Sunt Patricia și lucrez la un ONG. Încerc cum pot eu să-ți explic ce e un ONG, fiindcă pentru mine ele există din liceu și le înțeleg diferit activitatea. Însă am fost întrebată de vecina bunicii ce-i aia și n-o condamn, că aș fi făcut la fel, așa că hai să vedem ce-i aia.

Sigur știi că există „la stat” și „la privat”. Pe lângă aceste două sectoare care trăiesc într-un stat de drept, există și un al treilea „la”, adică „la ONG” (organizație non-guvernamentală). Un ONG e o formă de organizare apolitică și voluntară (adică sunt înființate de oameni care identifică o problemă socială și vor să o îmbunătățească) care apără și militează pentru diverse interese ale societății civile, adică oamenilor normali, eu, tu, bunica, mama, vecinii, muncitorii, pescarii, minoritățile, natura și lista continuă. 

ONG-urile nu vând chestii și nu lucrează nici pentru guverne sau partide politice, nu fac profit – funcționează pe bază de donații de la oameni normali, din burse sau de la firme private care vor să le finanțeze, însă munca angajaților nu este voluntară. Majoritatea fondurilor dintr-un ONG sunt investiți în proiecte tot pentru societatea civilă de care îți ziceam mai sus. Pe lângă ONG-uri, mai există și sindicate, asociații, instituții culturale etc. Ele sunt esențiale ca un stat democratic să funcționeze cum trebuie, pentru că reprezintă interesele oamenilor și depun muncă ca legislația să se modifice în interesul lor (adică să avem și mai multă democrație, mai multe spații verzi, mai multă protecție a muncitorilor, siguranță pentru femei, minorități, persoane cu dizabilități etc).

Bun. Cum am ajuns eu aici? Am terminat Facultatea de Comunicare și Relații Publice, specializarea Publicitate. Da, da, o facultate d-aia de nu te învață mai nimic. Nu e deloc așa. A fost prima dată când am învățat să gândesc limpede, în perspectivă, și să înțeleg că am puterea de a schimba ceva în bine. Așa că m-am îndreptat spre sectorul ONG – îmi doresc să reprezint interesele societății civile și să depun eforturi ca ele să fie ascultate de autorități. ONG-ul la care lucrez e concentrat pe protecția și conservarea mediului și, implicit, a oamenilor.

Ce fac la ONG? Am o poziție de comunicare. Adică: scriu mult, de la texte pentru platforme sociale, la comunicate de presă (informările pe care le vezi pe site-uri de știri), mai scriu și chestii pentru radio. Mă gândesc mereu cum să scriu mai bine, ca mesajul meu să ajungă mai eficient la tine. Scopul? Vreau să îți transmit ție ce facem noi și să te educăm pe subiecte importante pentru tine și pentru societate. 

Sunt Sebastian, eu facultatea aia departe de casă am făcut-o din două motive. Primul și cel mai important ar fi că îmi place să transmit un mesaj oamenilor prin munca mea indiferent ce formă ar lua și am simțit că Universitatea de Artă și Design de la Cluj o să mă învețe să fiu mai coerent, să „vorbesc” bine în imagini și să mă facă să mă îndrăgostesc tot mai mult de artă . Al doilea motiv a fost să mă distanțez de mediul toxic în care am crescut ca să nu mai ajung să stau zile întregi în pat pentru că propriul corp refuză să coopereze pentru a face cele mai simple acțiuni.

Acum, după trei ani de facultate și doi ani de master sunt ilustrator și creator de bandă desenată. Sună foarte științifico-fantastic dar nu e; creez ilustrații și benzi desenate pentru care sunt plătit. Felul în care sunt plătit îi derutează foarte mult pe părinții mei pentru că nu sunt plătit lunar, sunt plătit pentru fiecare produs livrat dar nu există o consecvență. 

Pentru benzi desenate plățile din partea editurilor funcționează puțin diferit, se stabilește la început ce suma primește autorul din care jumătate se primește la început, a doua jumătate la final apoi este datoria ta să respecți deadline-uri și să-ți distribui fondurile astfel încât să nu mori de foame pe perioada în care lucrezi la proiect. 

Este derutant și pentru mine uneori să urmăresc ițele fiecărui proiect, mai ales atunci cand se adună multe și se mai și suprapun. Sincer nu ar fi așa complicat dacă ar fi un fir de urmărit pentru fiecare proiect dar fiecare trebuie, de fapt,  împărțit în taskuri mai mici cu deadline-uri diferite pentru că sunt o singură personă and I am pulling off a one man show after all.

Pentru părinții mei, dacă nu am un job de la 9 la 17 înseamnă că nu lucrez, realitatea fiind că muncesc de-mi sar capacele să am proiecte care să-mi aducă un venit relativ constant. Cu toate astea, nu m-aș vedea făcând altceva.

Geo aici. Am plecat de la Galați să fac o facultate „în fundul lumii”, cum ar zice mama, adică la Cluj. Nu, nu m-am dus acolo ca să ies IT-ist. Am ales o specializare de Jurnalism, în ciuda insistențelor profesorilor mei din liceu de a merge la Litere, „pentru a avea un viitor”. Mulți profesori din facultate mi-au zis că în meseria asta voi lucra pe gratis mulți ani, că dacă vrei să faci experiență trebuie să începi de jos. Mi s-a zis că nu ar trebui să practic job-ul de redactor/reporter, că e prea multă alergătură și că mai bine m-aș orienta spre un loc într-un birou. În realitate, lucrurile stau total altfel. De când am început anul II, colaborez aici, la revistă. Mi-e greu uneori să spun că „lucrez” atunci când scriu articole. Am fost obișnuită să cred că „a lucra” înseamnă un program fix, care te împiedică să mai faci și altceva între timp. 

Da, tot ce fac e să caut subiecte și să scriu. Pare ușor să scrii niște articole sau, cum zic alții, „oricine poate scrie”. Dar trebuie ca ceea ce scrii să vină și din interior, să conturezi articolul cu perspective și să spui o poveste din cuvinte. Apoi mai vine și partea de teren. Nu câștig mult din asta, e adevărat. Sunt plătită per material. Banii pe care îi fac îmi place să-i investesc tot spre dezvoltarea mea, să merg la un concert, să pot să-mi iau merch-uri faine de acolo sau să plec într-o călătorie random atunci când simt nevoia. 

Să spui că mergi la tot felul de evenimente pentru că asta face parte din munca ta de reporter e cumva amuzant. Plus că dacă ești pasionat, mai faci și pe fotograful uneori. E greu să le explici părinților tăi că în timp ce lucrezi, te distrezi și încerci experiențe noi. Nu am fost niciodată mai mulțumită de ceea ce fac. 

Lucrez cu drag și nu spun asta doar de dragul acestui articol. Mediul în care lucrez îmi încurajează mult creativitatea, iar programul, deși nu e unul fix, îmi lasă și răgazul să-mi încarc bateriile pentru a explora subiecte și zone noi. Și oricât de mult m-am supărat pe facultate și am încercat să caut altceva, nu am găsit nimic care să mi se potrivească atât de bine. 

Salutări de la Andreea. Mama mi-a spus dintotdeauna că mă visează președinte. Paradoxal, la final de clasa a XII-a încă spera că voi da admitere la facultatea de medicină, ca să am o „meserie adevărată”. Nu am ajuns nicăieri unde și-ar fi dorit ea, ci la „teatru” și „SNS… ”, pregătindu-mă să devin „comunicator-mediator-psiholog-dezamorsator de bombe-teatrolog”, așa cum le place oamenilor cu care lucrez să îmi creioneze CV-ul. Prietenii, de pe altă parte, m-au etichetat drept „comentator plătit”. Totuși, cel mai des mă lovesc de întrebarea „poți să îmi explici și mie ce faci la facultate?”

Sunt studentă la Teatrologie din pură pasiune: în momentul acesta foarte puține lucruri mai au loc în viața mea pe lângă teatru. Văd multe spectacole, mă supără cele proaste, iar cele bune mă umplu de viață. Câteodată îmi dau cu părerea despre ele pe Internet  (aici, la Gen, revistă), dar de cele mai multe ori le comentez prin vorbe oricui are suficientă răbdare să mă asculte. Teoretic, asta mă pregătesc să fiu, spectator specializat de teatru, adică cronicar. Practic, colaborez în examenele colegilor mei de la alte secții, pun întrebări despre cum să facem și să dregem, aduc soluții și, ce îmi place cel mai mult, ajut la atingerea metafizicului piesei, a „conceptului secret”. E greu să explic tot ceea ce fac; în cuvinte puține, sunt doar un om de teatru.

În paralel, sunt studentă și la Communication and Emerging Media, iar acolo fac puțin din toate, de la PR, la Marketing, Advertising și altele. Nu știu ce voi face după ce termin această facultate. Poate voi fi persoana care va reuși cu succes să vândă un spectacol, sau cea care va rezolva situații de criză în teatre, sau doar o TikTok-eriță.

Nu cred că societatea va numi vreodată ceea ce fac o meserie serioasă. Dar e cert că voi fi un omuleț pasionat, care combină în cel mai bun mod două specializări „neserioase”. 

Astea sunt doar câteva din multitudinea de job-uri pe care le au tinerii, dar o parte și mai mică din altele care urmează să fie create. Adevărul cu care încercăm și noi să ținem pasul e că piața muncii e într-o expansiune dinamică și nu pare să ajungă la un punct finit. Cum vedem noi, în comparație cu ce ne povesteau ai noștri că făceau la muncă, e că acum funcțiile sunt mult mai nișate și funcționează ca o cheiță într-un sistem foarte complex. Pe vremuri, funcționau mai degrabă ca o roată mare, cu o funcție evidentă, iar acum sunt piese mai multe și mai mici, de asta e și mai greu de înțeles. Funcției mici îi adaugi și un titlu care sună dubios și e în engleză (de ce în engleză?) și ajungi la extra confuzie. Aici vă puteți lega și de angajatori, că ei le creează, noi doar încercăm să ne facem treaba și să avem un trai decent.