Știu, și eu simt un gol în mine de vreo două săptămâni. Tot am impresia că am ceva important de făcut luni, marți și miercuri de la 20:30, mă trezesc că nu-mi fac planuri că-s ocupată. Am niște cuvinte noi în vocabular de care nu-s tocmai mândră, iar ultima lună parcă am fost amnezică. Am niște lucruri în comun cu niște oameni cu care, de fapt, nu am mai nimic în comun, doar am fost prinși în mrejele Insulei, iar cocogeambo alandala ne face pe amândoi să râdem.

Insula Iubirii, reality show fenomen, pe modelul din State a „Temptation Island”, difuzat pe Antena 1, și cu un concurs tematic sponsorizat de Superbet, asta spune multe deja. Premisa emisiunii e de experiment social: cinci cupluri heterosexuale se despart fizic timp de 20 de zile în două locuri (insula fetelor și insula băieților). Pe fiecare din aceste insule sunt prezente ispite de sex opus, adică persoane convențional atrăgătoare, care au scopul de a „ajuta” concurenții să își testeze relația, adică să vadă dacă vor înșela sau nu, dacă vor fi atrase, sau vor dezvolta sentimente pentru alte persoane în afara partenerilor cu care au venit. Sezonul ăsta e discutabil dacă unii dintre concurenți măcar aveau sentimente pentru partenerii lor pe care să le piardă, mă rog.

Peisajul e unul idilic, în două vile luxoase din Thailanda, cu vedere la ocean. Mâncarea le e asigurată, au băutură la discreție și sunt încurajați să consume alcool, au stiliști și make-up artiști, ajutor medical și psiholog. Prezentator e Radu Vâlcan, care facilitează discuțiile dintre concurenți și le prezintă imagini cu partenerii de pe cealaltă insulă, în ipostaze care ar trebui să le dea de gândit despre relațiile lor. Emisiunea este filmată non-stop (mai puțin la baie), atât concurenții cât și ispitele sunt obligați să poarte asupra lor lavaliere, mai puțin când sunt la duș sau în apă. Insula a ajuns la sezonul opt, simbolizat în comunicarea lor de social media printr-un semn al infinitului. Sper că nu semnalizează că insula va continua la infinit, ci e doar e o glumiță proastă despre cum o să am veșnic în cap vocea Iustinei care urlă „Cornele, uită-te bine ce femeie!”.

Paranteză, scriu asta cât sunt în tren și-mi amintesc că ultima dată când am venit cu trenul mă uitam la Insulă pe telefon, și în vagon cu mine vreo alte trei persoane. Seara asta n-am scuză, chiar trebuie să lucrez.

Ce s-a întâmplat cu „Insula iubirii” anul ăsta a fost ceva unic: terase pline ochi pentru care trebuia să faci rezervare o săptămână în avans să vezi emisiunea pe ecrane mari. Sute de oameni necunoscuți, subit, formau o comunitate. A fost ca la meci, iar la fel ca la România – Belgia, așteptam cu sufletul la gură să dea cineva.

Concurenții să-și asume

Cei care v-ați uitat, știți că verbul a(-și) asuma și-a pierdut total însemnătatea. Dar pentru redactorul-șef care corectează textul, pentru maică-mea care citește și alții care nu s-au uitat, vă zic că asumarea sau, mai degrabă lipsa ei, a fost laitmotivul emisiunii. Concurenții puteau și trebuiau să acționeze conform dorințelor și sentimentelor lor, dar într-un mod „asumat”. Adică pe față. Nu exista varianta să fie atrase de o ispită și să nu acționeze, cursul logic era să dea frâu liber atracției și să ia inițiativă față de ispită. Orice faci, dacă înșeli sau te faci beat rangă la televizor (lookin’ at you Iustina, ești o legendă, și Rareș mențiune onorabilă) e perfect okay atâta vreme cât ești „asumat”. Totuși, asta nu înseamnă că îți asumi și responsabilitatea că-i rănești pe cei dragi sau pe tine însuți și vrei să-ți îndrepți greșelile.

De ce își pierd concurenții controlul? Întocmai, fiindcă nu-și asumă, dar premisa mea e diferită. Nu-și asumă fiindcă e imposibil să o facă, nu ai cum să înțelegi pe deplin în ce te bagi și cu ce preț urmează să plătești. În momentul în care unii dintre ei încercau să își justifice acțiunile, sau să spună că nu voiau neapărat să se comporte într-un anumit fel, chiar și Radu Vâlcan le spunea că trebuie să își asume formatul emisiunii – „știați în ce vă băgați”. Sigur, din fața televizorului e ușor să spui asta, sau când nu ești tu concurent. Și unul din motivele pentru care ne-am uitat cu toții ca niște maimuțe drogate a fost fiindcă ne puneam în locul concurenților și ne ziceam „eu n-aș fi făcut niciodată asta”. N-aș fi dezvoltat sentimente, n-aș fi înșelat, nu ziceam asta la televizor, nu m-aș fi comportat așa. Dar revin la faptul că e un experiment social, într-un mediu al hedonismului decadent, cu alcool din toate direcțiile și oameni mult prea dezbrăcați cât să-ți amintești că ești pe Pământ. Te transpune în altă lume, în care nu există repercusiuni, în care tot ce contează e ce simți. Te întoarce la ceva primordial, idealizat și mult prea romantic ca să fie pământesc și real, înconjurat de oameni care vor să vorbească doar despre tine și relația ta. Mai cu seamă, ce merge prost la ea: ești într-un loc în care tot ce contează e viața ta amoroasă, e cine ești și e toată identitatea ta. Așa că e foarte ușor să te pierzi pe parcurs, fiindcă insula te vrăjește. E un spațiu în care, iluzoriu, nu prea ai ce să pățești (dar sigur că amintim de investigația Libertatea care a scos la iveală multe abuzuri prin care au trecut, mai ales, concurentele și ispitele feminine, dar și abuzurile identificate de Centrul FILIA din cel mai recent sezon), pentru că îți oferă o amăgire a siguranței și se prezintă ca o oportunitate de dezvoltare personală accelerată, care se presupune că te va face o persoană mai bună. Evident, și mai asumată. La fel ca noi, mulți dintre concurenți și ispite s-au văzut acționând în moduri în care au zis că nu o vor face vreodată. Și noi dacă am fi acolo, ar ieși ceva animalic din noi, sunt sigură. 

Concurenții, dar nici ispitele, habar n-au ce își asumă, de fapt. Așa e gândită emisiunea: oferă unor oameni oarecare ocazia să își creioneze un brand personal, le oferă cu infinită generozitate o platformă de lansare și, real, îi exploatează. Concurenții nu sunt plătiți pentru participarea lor în emisiune. Sigur, primesc atenție, screen time și câteva parteneriate îndoielnice după emisiune, dar voi știți pe cineva care a devenit faimos sau om de TV după ce a participat la emisiune? În afară de reclamă la jocuri de noroc, extensii de păr sau alte adiacente din industria de beauty și ceva shaormerii n-am văzut. Brandurile „serioase” nu prea vor să se asocieze cu oameni care au participat la Insulă, iar mulți dintre ei nu au stofă de influenceri care să ne ofere ceva autentic. Audiența lor nu e câștigată în baza a cine sunt, organic, ci e cumpărată cu ce ne-au prezentat la emisiune, e din start ori falsă ori puternic influențată, construită pe o reputație implicit compromisă. Iar prețul pe care îl plătesc participanții – abuzuri, subiecte infinite de memes, probabil mii de mesaje de ură, iar chiar dacă n-ar fi de ură, o cantitate gigantică de atenție mediatică pentru niște oameni obișnuiți care n-au experiența sticlei, și o percepție socială pe care, probabil, nu o vor putea schimba vreodată – este enorm pentru cât oferă, anume conținut neregizat, strict în baza a cine sunt ei în emisiune (în funcție și de montaj) care oferă ocazia perfectă de reclame contextuale pentru tot felul de branduri și afaceri care fac și ei bani pe urma lor, inclusiv activări la festivaluri de muzică. La festivaluri. De. Muzică. Cum e relevant un corner Insula Iubirii la un festival de muzică și de ce un festival de muzică trebuie să devină un mall în aer liber? Concurenții plătesc în umilire publică și abuzuri, ale căror alegeri și busolă morală sunt dezbătute și ocărâte de toată țara. Apoi zicem, nu ar fi trebui să se ducă dacă nu voiau să se întâmple asta. Ok, dar tu primești entertainment, de ce îi judeci? E un paradox pe care trebuie să ni-l asumăm (of): că nu ne place ce fac ăia acolo, dar urmărim oricum. 

Formatul și motivația emisiunii sunt discutabile de la baza lor, e inerent diabolică, nu are cum să funcționeze ca ceva moral, întregitor sau care face lumea un loc mai bun. Problemele care apar în dezbaterile foarte aprinse nu sunt, de fapt, despre concurenți, sunt despre formatul emisiunii care ne face să etichetăm oameni, care se joacă cu mintea unor oameni volatili emoțional și ni-i servește ca distracție. Concurenții sunt aleși de o echipă de producție cu experiență, alături de psihologi care pot percepe disfuncționalități în cadrul unui cuplu. Apoi, dacă cuplul poate depăși aceste disfuncționalități exagerate de condițiile hedoniste și exploatative ale Insulei, considerăm că iubirea triumfă. De fapt, iubirea e jumulită de bunătate și considerație și e redusă la un fetiș. Nu avem cum să vedem iubire sănătoasă, funcțională, respectuoasă, pentru că nu vinde și nu e distractivă. Mai mult, țara cu cea mai mare rată de violență de gen din UE, nu prea are cum să empatizeze cu o iubire sănătoasă, fiindcă nu știm cum arată. Știm, în schimb, cum arată câteva frânturi de conexiune și afecțiune printre pagini întregi de umilire și abuz. Așa că citim printre rânduri și ne chinuim să găsim aspecte sănătoase la dinamicile de cuplu pe care le vedem, sau scuze că „așa se iubesc ei”. Nu contest sentimentele oamenilor în viețile lor, și mie mi s-a părut că am văzut iubire reală între Iustina și Cornel când erau față în față, dar asta nu înseamnă că trebuie să depășească misoginism, abuz și umilire publică. Nu cred că vedem exemple de „așa nu”, cum au zis Speak și Ristei la Fiertzi, și știm să facem mai bine decât ei. Din contră, cred că vedem lucruri cât de cât familiare ca să ajungem la nivelul ăsta de interes, timp și atașament dedicate unui reality show.

Frânturile alea sunt cele care ne fac să ne atașăm de unii concurenți și pe alții să-i urâm. Creăm relații parasociale puternice cu ei, ne regăsim în ei și poveștile lor, în emoții, curaj, bunăvoință, în penibilul lor. Unul dintre motivele pentru care emisiunea a explodat în ultimii ani e și că au intrat în uz popular termeni de psihologie, iar concurenții au fost aleși și în baza unor trenduri de discuții din spațiul public. Publicul e mai rapid acum să catalogheze un concurent abuziv drept „narcisist”, că are experiență cu unul, merge la terapie, vede conținut de psihologie pe social media. Se uită să vadă dacă premisa lui se adeverește, în ce măsură are dreptate și se regăsește în victima narcisistului. Spiritualitatea new-age la fel, a prins popularitate în ultimii ani în România, așadar vedem tipologii de oamenii relatable pe ecran, care cred în cristale și cobalt și „știi ce zic?”. Sunt oameni reali, dar sunt și trebuie să fie conturați ca niște personaje de echipa de producție ca noi să ne putem regăsi în ei. Un alt motiv pentru succesul emisiunii e și producția mai bună, existența a Antena Play unde vedem imagini „în exclusivitate”, mai mulți bani băgați în advertising 360 și word-of-mouth, al cărei amploare nu cred că se așteptau nici producătorii, care probabil vine și pe un fond al lipsei de comunități din orașele mari, resimțită în pandemie și în revenirea noastră din ea. Vrem să fim incluși în conversație, să nu simțim că ratăm ceva, să nu mai fim atât de solitari printre atât de mulți oameni. 

Și totuși, cum de Iustina e criticată că s-a îmbătat la cei 26 de ani ai ei, și nu producția că îi dădea zoom pe părțile intime și le-a postat necenzurate pe Antena Play? În perspectivă, care întâmplare e mai nefirească?

În ce măsură e Insula o radiografie veridică a societății românești nu știu, mă îndoiesc că e un eșantion reprezentativ, dar din moment ce atât de mulți oameni urmăresc, chiar și cei ai căror moravuri sau orientare sexuală nu se pupă cu ce e în emisiune, sigur mulți dintre noi reușim să creăm punți între noi și concurenți. Mulți dintre noi am lăsat o imagine fetișizată a iubirii să ne acapareze viețile la un moment dat, multe și mulți am trecut prin abuzuri, am fost înșelați și am înșelat. Sunt, încă, experiențe universal umane și reprezentative pentru dinamicile de cuplu din România.

Deci, ar trebui Insula Iubirii să existe sau nu? 

Fuck no.

Mă uit și la anul?

Fuck yes, hope not.