În propria mea căutare pentru însemnătate, mă lovesc de tot felul de situații pe care ajung să le consider nepotrivite pentru mine. O facultate greșită, oameni rău intenționați care nu mi-au aprins vreun semnal de alarmă când ar fi trebuit, petreceri la care nu mai vreau să stau, relații din care trebuie să ies, job-uri cu un mediu toxic, industrii corupte. M-am întrebat de multe ori dacă nu cumva renunț prea ușor, dacă nu încerc suficient de tare, dacă nu cumva e ceva greșit cu mine. Poate sunt defectă sau leneșă sau ignorantă. Sau proastă sau prea tăcută. Sau prea vocală când nu trebuie. Sau nepotrivită.
Din liceu ni s-a spus că trebuie să avem activități extra-curriculare, să dea bine la CV când ne căutăm primul job. Să facem voluntariat, că se consideră experiență profesională. Să știm cât mai bine o limbă străină, sau două sau trei, să ne pricepem la IT. Nu pentru noi înșine sau pentru a face un bine. Ci pentru o posibilitate ca, într-o zi, să fii mai productiv. Să ajungi să faci mai mulți bani, să te știe lumea. Să te expui, să fii bun, foarte bun, mai bun decât colegul de bancă. Să iei cea mai mare notă la olimpiadă. Să-ți găsești o facultate bună, la care neapărat să intri la buget, s-o termini fix în timpul alocat. Mai puțină explorare, mai puține încercări, mai puține note mici. Zero mentorat, ghidare, cercetare sau curiozitate, dar și un simț rigid pentru ce ar trebui să fie scopul tău în viață. Fix ăla pe care nu știai că ai voie să ți-l faci singur. Sau fix ăla pe care nici nu trebuie să-l ai ca să trăiești o viață frumoasă și împlinită.
La 21 de ani m-am apucat să studiez Publicitate la SNSPA, după un an jumate de Limbi străine și încă pe atât la un job la corporație. Credeam că n-o să apuc să termin vreo facultate, că nu sunt bună la ceva anume, nici suficient de disciplinată, ori inteligentă, ori proactivă. Că oricum, de fapt, îmi doresc să fiu artistă, dar e prea târziu să mă apuc de arte, mă las de orice, nu mai am când, așa că ce rost are orice altceva oricum, dacă ce vreau eu n-are să se întâmple? În curând o să fiu prea bătrână. Pentru mine, nu exista posibilitatea de a fi prima persoană din familie fără diplomă de facultate. În fine, alegerea a fost bună și am simțit că sunt unde trebuie, cel puțin într-o proporție mare. La Arte n-am mai dat, dar nici nu mai cred că e prea târziu.
„Da’ tu ce-ai făcut până acum de n-ai terminat o facultate?”, mă întrebau mirați colegii mei de 18 ani. În momentul ăla, diferența de vârstă ți se pare enormă. Și trebuie ca până la 21 să ai deja o diplomă, să fii la master și să ai un job full-time.
Aș fi vrut să fiu mai inspirată și să le zic niște lucruri pe care îmi doream eu să le aud la 18. Că nu te fugărește nimeni, că nu ai nimic de demonstrat nimănui. Calea în viață ți-o croiești doar tu și nu „trebuie să” nimic. În viață nu „trebuie să” nimic.
În schimb, am zis doar că mă apucasem de altă facultate care nu era pentru mine și la care am renunțat. Nu am idee ce au crezut, dar au fost mirați. N-a fost deloc ușor, să fie clar. M-am simțit mult timp că fac ceva greșit, că trebuie să demonstrez și mai puternic că locul meu e acolo, că n-au trecut ăia trei ani degeaba pe lângă mine. La interviuri am fost întrebată de multe ori de ce am o pauză așa mare între liceu și facultate, ce s-a întâmplat? Nimic tragic, sunt bine.
În anul II am prins o bursă Erasmus și am reușit să plec un semestru în Polonia. Am întâlnit oameni care s-au apucat de studii la 18, alții la 19, alții la 30. Pentru oameni din alte culturi, e normal să-ți iei liber un an sau mai mulți după liceu ca să afli ce vrei să studiezi mai departe. Nici nu se pune problema că e vreo greșeală, e ceva normal.
În timpul facultății, am participat și la proiecte Erasmus+ scurte cu persoane din alte țări, de toate vârstele. Prin ei și prin ce studiam la facultate, am învățat despre progresism, intersecționalitate și probleme sociale în care mă credeam expertă. Lumea mea plină doar de ce cunoșteam eu și credeam că-i corect s-a transformat subit și extrem de inconfortabil. Acum sper să nu mă mai cred vreodată expertă în ceva. Am întâlnit oameni cu vieți care arată total diferit de a mea. Care și-au schimbat viețile din orașe mari pe traiul în comunități, care și-au donat părul pentru copii bolnavi de cancer, care s-au plimbat o vară întreagă prin Franța desculți și făcând autostopul. Care preferă să meargă să culeagă măsline o dată pe an în loc să aibă un job 9 to 5.
Realizez și că multe din alegerile pe care le-am făcut par din exterior ciudate sau necalculate. Cum ziceam, că renunț prea ușor sau că-s neserioasă. Ideea e că ai voie să fii neserios. Și să zici „nu” mult mai des decât crezi. Realitatea mea e că sunt ancorată la cine sunt și la lucrurile în care cred. Aici intervin alte aspecte, de care sunt foarte conștientă că prea puțini au avut parte: mi s-au impus prea rar lucruri rigide despre moralitate. Pentru o familie din România, ai mei n-au fost vreodată homofobi sau rasiști și n-au vorbit urât de alții care nu sunt ca noi. Poate în felul ăsta, busola mea morală a avut libertatea să se dezvolte cum a simțit, iar când s-a lovit de astfel de mentalități, voia din răsputeri ca oamenii să-i accepte pe cei diferiți de ei, exact așa cum sunt. Așa că acolo mi-am pus și îmi pun energia.
Recent am descoperit, prin terapie, că aceste lucruri se numesc valori. Cu ajutorul terapeutului meu, am reușit să le identific și să le numesc. Odată ce știi care sunt, e indicat să faci ce îți stă în putere să le urmezi. Terapeutul mi-a explicat că poți să le vezi ca o linie a orizontului spre care ești într-o continuă călătorie. Poate n-ai s-o atingi vreodată, dar îi permiți să te ghideze. Mai calci pe lângă uneori, poate nu acționezi 100% din timp în conformitate cu ele, dar ții mereu cont de ele.
Am fost suficient de norocoasă să mă simt atât de inconfortabilă în anumite situații care nu erau deloc conforme cu sistemul meu de valori încât simțeam că mor dacă nu mă sustrag din ele. Lucrurile astea se resimt fizic. Anxietate, stare de greață, dureri de cap, pierdere sau luare în greutate. Eram fadă, tăcută, pasivă, simțeam un țiuit în cap, aveam palpitații. Nu înseamnă că a fost ușor. Uneori a durat și ani de zile să pot să mă ascult cum trebuie și nici acum nu reușesc să o fac tot timpul.
La secția de Publicitate, munca în agenție e portretizată, de unii profesori, ca cel mai glamourous job pe care îl poți avea. Ești într-o industrie creativă, nu începi super de dimineață, te bagi în tot felul de proiecte, mergi la filmări, îți vezi munca expusă prin oraș, ajungi să te cunoști cu oameni cool. Doar că nu e nimic glamourous la panouri publicitare, nici la reclame enervante pe YouTube și Insta, nici să împingi oamenii să cumpere compulsiv nimicuri. Nici să faci o campanie de CSR ca să-ți speli păcatele. În anul III am avut un curs foarte mișto despre mass media și societate, în care am învățat aplicat cât de tacit funcționează propaganda publicitară, dar și cum puterea de a face bine și a sparge bula se află tot la noi, publicitarii. Am băgat de seamă și nu prea, ambiția mea a rămas aceeași. Trebuia neapărat să intru în cea mai premiată agenție din țară.
Mi-am dat demisia după patru luni. Nu țineam să stau peste program la party-uri sau întâlniri cu clienți, la care oricum nu te băga cineva în seamă. La evaluare, concluzia a fost că nu sunt suficient de creativă. Mi-a fost propus să încercăm încă o perioadă de probă, pe o altă poziție, deși munca va fi aceeași, iar eu voi primi mentorat. Am acceptat doar cât să nu rămân fără job, deși știam că urmează să plec odată ce găsesc altceva. În alea patru luni, care au părut de fapt vreo 12, am avut un vâjâit constant în cap și uram să mă trezesc dimineața.
Când corpul îți vorbește, e o chestiune de viață sau de moarte dacă alegi să îl ignori, chiar dacă dogmele sociale, cultura sau apropiații îți spun că trebuie să continui. Nu „trebuie să” nimic. În propria viață, nu „trebuie să” absolut nimic. Abia în momentul în care renunți cu totul la ce nu e pentru tine, îți permiți să te ghidezi după vocea interioară care urlă s-o asculți. Vocea e un cor când blând, când turbulent, dar constant, format din valorile tale, din cine ești tu pe bune.
Nu îți scriu nici despre mine, nici despre cum trebuie să renunți când devine greu. Îți scriu despre curaj. Despre puterea pe care o ai de a încerca doar de dragul de a încerca, oricât de cringe sau praf te simți, oricât de frică îți e. E foarte ok și să știi când e cazul să renunți. Când provocarea nu mai e doar o provocare, ci îți mănâncă sufletul, când e prea mult sau nu e destul. Sau nu e ce-ți dorești de fapt.
În goana constantă spre mai mult, mai scump, mai des, mai mare, cel mai bun lucru pe care îl poți face e să te oprești. Să respiri, să-ți lași umerii în jos, să citești încet fără să ignori virgulele, să nu mai asculți încă un podcast, să nu mai dai din picior, să mergi la somn și să nu-ți mai pui alarma la 7. Să mergi încet și cu încredere către tine însuți. Cine ești pe bune, doar tu cu tine, fără așteptările din jurul tău? Și dacă nu ți-a zis nimeni până acum, sau azi, sau în ora asta, ți-o spun chiar eu: ești îndeajuns. Nu trebuie să demonstrezi nimic nimănui. În viața asta, nu „trebuie să” absolut nimic.
