O fată ancorată în prezent găseşte alt fel de resurse pentru a rezolva lupta pe care o ducea cu ea însăşi de ani buni.
Am cunoscut-o pe Alina acum vreo trei ani, când mi-a trimis un mesaj la întâmplare ca răspuns la un story postat pe Instagram. De atunci, o urmăresc pe ea şi schimbările prin care trece, de la culoarea părului – despre care jură de fiecare dată că este ultima fiindcă „şi-a distrus părul” – la apartamentele închiriate pe care ea şi familia ei nucleară le tot schimbă. S-a decis să îşi întemeieze o familie încă de la 20 de ani. Acum are 23 de ani şi este împreună cu prietenul ei de cinci ani. Fiul lor are trei ani şi jumătate.
În toate dăţile în care ne-am văzut, Alina a vorbit cu ușurință despre ceea ce simte şi despre cum a ajuns în acele stări. Despre anii de liceu, pe care îi consideră cei mai răi ani din viaţa sa, în care nu i-a fost deloc uşor să formeze vreo conexiune cu niciunul dintre colegii săi. Despre cum şi-a găsit refugiul în relaţia cu prietenul său, şi, mai târziu, în naşterea şi creşterea fiului său. În prezent, este nesigură în legătură cu viitorul ei și are o teamă de a nu rămâne în urmă, de a nu „evolua cum ar trebui”. Se consolează, totuşi, cu faptul că are un nivel de empatie care o face receptivă la lumea din jur şi pentru care se consideră un suflet tânăr. Vrea să vadă dreptate şi bine în lume şi crede că trebuie să îţi ţii mintea deschisă pe măsură ce îmbătrâneşti ca să mai poţi face asta, un lucru uşor în teorie. Crede că lipsa de empatie este o sursă a singurătăţii la nivel macro; „e separarea asta la nivel de generaţie sau altceva” care ne face să nu ne mai înţelegem unii pe alţii cu adevărat şi să nu ne mai simţim în sincron cu cei mai mari decât noi.
Prima dată când ne-am întâlnit a întrebat dacă poate să vină la mine,
fiindcă a avut o ceartă cu părinţii ei şi a vrut să aibă un spaţiu care e mai puţin încărcat de sentimente pentru a vorbi. Stând pe cealaltă parte a canapelei, vorbea despre singurătatea ei în timp ce îşi strângea genunchii la piept, parcă încercând să ocupe cât mai puţin spaţiu. Acompania spusele sale cu gesturi abrupte, expresive ale mâinilor. Îmi spunea cum ea e „distrusă” – un cuvânt pe care îl foloseşte des – de sentimentele sale în perioade ce apar des şi neaşteptat. „Nu pot să explic, e o tristeţe care vine de nicăieri şi mă simt de parcă nu pot să scap. Sunt singură cu tristeţea mea şi aia e. M-am obişnuit să trăiesc cu chestia asta.” Tocmai această stare pe care o asocia cu incapacitatea ei de a se conecta cu oamenii din jur îi taie dorinţa de a spune ceva înainte să facă vreun pas. Ştie că are oameni lângă ea şi că ar putea să comunice, ba chiar consideră varianta terapiei. Dar spune că nu e suficient. „Parcă mai mult ar trebui să nu zic nimic, pentru că nu o să facă vreo diferenţă. Pentru că o să o simt la nesfârşit şi nu are buton de oprire.”
După ea însăşi, Alina e definită de faptul că petrece foarte mult timp în propriile gânduri. Ea nu poate lăsa probleme nerezolvate şi nu le poate amâna; când are ceva de făcut, e important pentru ea să găsească o soluţie, iar mintea ei nu o lasă să se odihnească complet până când o face. Din păcate, acest lucru este reflectat şi în cazul tristeţii sale, pentru care încearcă involuntar să caute o cauză. „Dacă stau prea mult în capul meu, mă gândesc la toate scenariile posibile. Când mă deranjează un gând despre care ştiu că e toxic, mă afund în el ca să îl înţeleg şi mă bag în suferinţă.” I se pare că e nesănătos şi că ar vrea să scape de asta, pentru că crede că o va face să trăiască numai într-o lume în care totul e posibil, însă nu poate vedea viaţa fără a se rupe de realitate puţin. În prezent, vindecarea pentru ea este să oscileze himerele cu inserarea în realitate.
În tot timpul în care am vorbit, Alina făcea pauze să îşi verifice telefonul. Îți deschidea Instagramul, aplicaţia pe care petrece cel mai mult timp. Feed-ul ei este dedicat în majoritate paginilor legate de parfumuri, pentru care are o pasiune specială. Petrece mult timp prin magazine, căutând parfumuri care îi plac, şi poate recunoaşte marca şi numele parfumului după miros. Îi place să colecţioneze parfumuri şi să le poarte în funcţie de ţinuta sa. Dar cea mai mare atenţie o acordă profilului ei, pe care îl gestionează foarte atent. Are o strategie pentru postarea fotografiilor pe care o respectă cu stricteţe şi de la care se abate rar. Se trezeşte din când în când uitându-se la cumulul de instantanee postate, pentru care face o muncă asemănătoare unui curator dintr-un muzeu, şi se gândeşte la momentele in-between, la lucrurile prea personale sau anodine sau care nu pot fi cosmetizabile care au stat între ele.
Alina mi-a povestit cu multă implicare despre familia sacum a crescut şi relaţia cu părinţii ei până în prezent, de parcă fiecare detaliu pe care îl adăuga era vital. Părinţii săi au fost „progresiv mai buni” cu fiecare copil pe care l-au avut: fiecare primea doar puţin mai multă implicare din partea lor faţă de fraţii mai mari. Fiind cel mai mare copil dintre cei patru, Alina a avut parte de cea mai puțină atenție din partea lor. Nu au ştiut cum să o ajute să treacă prin dezamăgirile care s-au adunat când ea era în gimnaziu, iar apoi, cel mai important, la liceu. Ştia că niciunul dintre oamenii din clasa ei nu putea vorbi cu ea în felul autentic în care ea dorea. „Mă simţeam de parcă toate conversaţiile erau degeaba, cu familia, cu prietenii, erau fără rost. Totul era de complezenţă”, spune ea.
Acel gând urma să îi acapareze viaţa la începutul clasei a XII-a, când sentimentele au luat-o de-a valma. Un episod depresiv acut a lovit-o, făcând-o incapabilă să mai poată exista în afara emoţiilor sale. Tot ce făcea era pe pilot automat, fiindcă nimic nu putea bate ce era înăuntrul ei. Toate lucrurile pe care le încerca erau distrageri care nu funcţionau. Spera ca prieteniile transparente şi fragile, fumatul excesiv, somnul să o ia din lumea ei, dar fără folos. Aseamănă acel moment cu a fi înghiţită de o forţă imensă, care o bloca să iasă din ea însuşi. Asta o făcea să creadă că ar trebui să renunţe să mai încerce să scape. Avea multe momente în care a contemplat suicidul, până când s-a decis să o facă. Într-o zi, a aşteptat ca toată lumea să plece de acasă, a luat câteva dintre cutiile de pastile pe care le-a găsit şi s-a închis în camera ei.
Câteva ore mai târziu, unul dintre fraţii săi a ajuns acasă. Fiind suspicios în legătură cu faptul că uşa camerei Alinei era încuiată iar ea nu răspundea, a decis să spargă uşa. Când a văzut că ea e pe podea, a sunat la ambulanţă. La spital, medicii au reuşit să o salveze; din fericire, niciun organ nu era afectat. Alina şi-a dat seama că acel moment a reprezentat un punct de turnură, în care a ştiut că trebuie să fie în viaţă în continuare. Nu s-a putut redresa imediat; starea depresivă nu a plecat şi nu i-a dat energia necesară să termine anul la liceu, pe care a trebuit să îl repete.În acel an, misiunea ei principală era să găsească pe cinevacu care ea putea fi ea însăşi şi care îi putea conţine emoţiile. Nu putea sta fără a iubi pe cineva, era necesar, spune ea. Dacă nu o făcea, lipsa de iubire dată devenea ură de sine, ce devenea la rândul ei, o tortură emoţională. „Mă simt de parcă am o cantitate uriaşă de iubire pe care o pot oferi, mult prea multă. Trebuie neapărat să iubesc pe cineva.” Iar acum cinci ani, a găsit pe cineva care e capabil să facă asta în persoana lui F., pe care îl consideră salvarea ei dintr-o perioadă extrem de întunecată. A fi în preajma lui însemna a uita pentru puţin timp de ce se petrece în interiorul ei. Stăteau mai mereu împreună, dar voiau să aibă parte de mai mult timp decât aveau. Descrie primele săptămâni cu el ca unele pline de realizări față de ce nevoi are şi cine este ea. Ştia că a-l avea aproape îi dădea o parte din acceptarea pentru ceea ce e şi onestitatea care i-a lipsit pentru multă vreme. A vrut să continue asta.
Când un accident prin care a trecut a făcut-o să realizeze că dragostea din ea înseamnă mai mult decât orice grijă pentru ce are, ea şi F. au decis să îl aibă pe L., pe care îl consideră cea mai bună decizie a vieţii ei. Îmi descrie cum în fiecare dimineaţă în toţi anii aceştia, L. continuă să fie primul gând imediat cum se trezeşte. Câteodată îl găseşte lângă ea şi simte că nu îi mai trebuie nimic. „Ştii cum e atunci când îţi place un moment şi vrei să se oprească timpul? Aşa mă simt când sunt cu el.” Spune că a găsit o bucată de lume în care poate fi mereu confortabilă când şi-a întemeiat familia, fără să îşi dea seama. A realizat că mental, o izolează de restul oamenilor şi face un gard în jurul ei, pentru a o proteja – gândurile despre familia sa sunt total diferite de cele despre ceilalţi oameni.
Stările sale de tristeţe acută apar foarte des şi o seacă de toată energia,
dar ştie că are un scop pentru care trebuie să continue. Toate gândurile de inadecvare, toate problemele de nerezolvat, toate mâhnirile legate de trecut încă sunt în mintea ei. De la interviuri încoace, îmi spune constant că nu ajunge nicăieri şi e totul intangibil. Simte, totuşi, că e un scop care o ţine departe de a renunţa chiar şi când îşi pierde speranţa şi vrea să fluture steagul alb.
La două luni după seria de întâlniri pentru interviu, Alina m-a invitat la ea, să văd apartamentul în care abia se mutase. Intrând, am văzut că sufrageria era acoperită de haine pe care le strângea pe categorii. Şi-a cerut scuze pentru deranj, spunând că aranjatul hainelor i-a luat mai mult decât era necesar. „Le şi sortez şi ia mult. Toţi trei avem un teanc pentru haine de casă şi haine de ieşit afară. Vezi? Fecioară get-beget.” Ziua ei fusese acum o săptămână şi primise de la F. câteva parfumuri. A insistat să le aducă şi să le încerc. Am dezbătut care e cea mai potrivită metodă pentru a te parfuma, iar între timp L., care îşi făcea somnul de prânz, s-a trezit şi a cerut să i se pună pe telefon desenul animat favorit. Alina l-a aşezat pe genunchi şi i-a dat telefonul, uitându-se şi ea împreună cu el. „Uite, asta sunt eu”, spune, arătând către un personaj care stătea singur sub un copac, „că sunt frumoasă şi depresivă.”
Radu Costache are 23 de ani și este din București.
Roxana Morar are 23 de ani și este din Cluj-Napoca.
Editor text: Vlad Tăușance
Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
