În sfârșit o gagică cu coaie, m-am gândit. Dale a tu cuerpo alegría, după ce prea mulți bărbați au încercat să-l fure. Să-l vadă ca pe un obiect separat de tine, dacă măcar pe tine în vreo formă s-au obosit să te vadă până acum. Mesajul Erikăi vine după mult prea mult timp în România, dar reușește să pună punctul pe i unde multe femei s-au chinuit s-o facă până acum într-o formă mult prea academică pentru un mesaj care trebuie comunicat maselor, pe repeat. Nu doar pe limbajul academicienilor, ca până acum, care în ciuda accesului pe care îl au la studii și cercetări, dar și a înțelegerii pe care uneori și-o asumă, sunt și ei găsiți adesea vinovați de abuzuri.
Mesajul Erikăi e adevărat pentru orice fată și femeie din țara asta. Sunt absolut convinsă de asta, oricât mi-aș dori să mă înșel. Aș vrea să știu că există o singură femeie din cele zece milioane din România căruia nu i-a fost vreodată frică de bărbați pe stradă, care n-a traversat de cinci ori fiindcă era urmărită, care n-a fost atinsă, apucată, mângâiată fără să vrea, care n-a văzut vreodată o pulă nesolicitată, căreia nu i s-au spus lucruri absolut dezgustătoare pe stradă. Mie mi s-au spus chiar acum câteva zile, când mergeam să ridic un pachet, la trei minute de casă. Un bărbat de trei ori cât mine a ținut să-mi spună ce picioare mișto am.
Iar puli nesolicitate tot văd de când aveam nouă ani. Nici nu înțelegeam ce făcea omul ăla lângă garaj, în aproprierea blocului meu, în timpul zilei, sau de ce se holba la noi cât mâncam înghețată în timp ce o făcea. Adică se întâmpla dinainte să pot numi ce se întâmplă, sau să pot discerne răul de bine. Eram o gașcă de fete de școală primară.
Totuși, teme din sfera hărțuirii și abuzului asupra fetelor minore nu sunt abordate de Erika în Macarena, tocmai pentru că nu e nevoită. Acolo te plimbă oricum, când îți amintești cronologic toate abuzurile cu care te confrunți pentru că exiști ca fată sau femeie în lume. Iar acum, înfrunți și o turmă de oameni care te contrazic și invalidează, pentru că nu te cred. Pentru că exagerezi, pentru că a fost vina ta, pentru că de fapt ți-a plăcut, pentru că, știi ceva? Nici nu trebuia să te duci cu el acasă. Ce căutai tu acolo?
A doua oară s-a întâmplat pe la 11 ani. Îmi făcuse mătușă-mea cadou un ondulator de păr de pe vremuri, iar eu eram bucuroasă că-mi pot face bucle la școală. Mergeam spre bunica înainte să intru la școală, pe la prânz, având ore până după-amiaza, în sacou albastru, pantaloni negri de stofă călcați la dungă, cămașă, și părul în bucle strânse. A trebuit să traversez strada de vreo cinci ori în ziua aia până să-mi dau seama că mă urmărește. Nu mi se întâmplase până atunci, dar de încă vreo două ori după. A șasea oară când am traversat, s-a repezit spre mine, din partea dreaptă, și a pus mâna pe mine. Era un bărbat în vârstă, pe la 70. Am țipat scurt și ascuțit, el s-a suit rapid pe bicicleta pe lângă care până atunci doar mergea tulburător, și dus a fost, holbându-se încă la mine. Purtam un ceas la mâna stângă, l-am scos și l-am băgat în buzunarul drept al sacoului. La școală, când am dat declarație, le-am zis dirigintelui și polițistului că m-a atins pe brațul drept, probabil ca să-mi fure ceasul. Nu acolo m-a atins.
Acum, ca femeie adultă, lucrurile astea se întâmplă mai rar. Asta vorbeam zilele trecute și cu niște colege de muncă. Că te urmăreau, atingeau, apucau și se holbau când te vedeau mică, neajutorată, eventual cu aparat dentar și ghiozdan în spate. Nu înseamnă că nu se mai întâmplă acum, doar diferit și, în mod destul de dezolant, te surprind mai puțin lucrurile.
Mirel e doar un reprezentant dintr-un eșantion destul de mare. Mirel e lipsit de empatie, nu înțelege și nu crede experiențe care nu îi aparțin, în timp ce e foarte vocal despre ele. Cel de la 11 ani nu e neapărat un Mirel. O fi mai degrabă un Ionel din Caracal, din Suceava, din Iași. Toți, negreșit, au calitatea de a fi mutabili, iar mulți dintre ei sunt și în București. Recent, unul se masturba gălăgios în Herăstrău, chiar pe lângă restaurante. Era și frig afară. Pe asta chiar n-am înțeles-o.
În orice caz, mi-e neclar dacă am voie să le știu cu sexul sau nu, că doar bărbații fut. Acest dublu standard îl remarcă ingenios și Erika. Personal, e poate cel mai adevărat și frustrant vers din toată melodia. „Femeia nu înjură, nu se bate, nu se fute/ Femeia tre’ să calce și să spele și s-ajute”. Sunt prezentate, pe înțelesul tuturor – cred că și asta e problema percepută cu Macarena în rândul inflamaților de pe net – niște standard absolut imposibil de atins pentru femei.
În Macarena e exact complexul Madonna/whore. Ideea că bărbații te pot percepe fie ca pe o ființă pură, calitate dată de numărul de parteneri, reputație, comportament, vestimentație, limbaj, fie ca pe o curvă, fel în care ajungi să fii când nu ești conformă acestor așteptări. De obicei, te vede ca pe o madonă în relație cu el, până îl lovește realitatea că tu aveai experiență sexuală și înaintea lui. Nu aveai voie, trebuia să îl aștepți pe el. Astfel, nu îi mai meriți afecțiunea, timpul, considerația, sau un comportament de decență minimă umană. Nici sex cu ei nu mai meriți să faci, fiindcă ți-ai luat-o înainte. Ești uzată, lărgită, pasată, rebutată. Experiența lor, în schimb, e încăpătoare și mereu insuficientă. Prietenii cei mai buni ai unui fost ziceau că lor nu le place ca fata să fie prea entuziastă când fac prima oară sex. Și să nu pară că știe prea bine ce face, gen. E un turn-off să-ți placă prea mult, să nu fie evident că nu l-ai așteptat toată viața pe acest Făt-Frumos care te binecuvântează cu câteva minute din viața lui.
Mă rog, e evident că m-am enervat. Asta reușește să îmi facă piesa Erikăi în mai puțin de trei minute. Mă face să rememorez 27 de ani de experiențe dureroase, frustrante, invalidante și adesea neconsensuale cu bărbați. Atât de bine reușește să captureze niște experiențe universal feminine. Orice ai face, nu ești suficient de bună. Trebuie să-ți placă sexul, dar doar cu el. Să nu fii prea vocală, prea autoritară, să nu ai opinii prea puternice. Iar dacă vă despărțiți, oricum nu mai contezi. Ești folosită, iar acum e rândul altcuiva.
Iată, acum am ajuns și la Mirel din Turnu Măgurele. Mirel e un soi de incel, care probabil preaslăvește la Peterson și Shapiro, crede că femeile sunt gold-diggers și că feminismul a ajuns prea departe. Iar el nu mai are voie să zică nimic, că suntem noi prea politically correct.
Nici Erika n-are voie pe propria piesă cu puli și morți. Mă simt supusă unei mentalități extrem de contradictorii, care, în loc să fie problema celor care o au, se răsfrânge tot asupra mea. Aș vrea să pot să am liniște și suport cât să-mi rezolv problemele create tot de bărbați când eram mică, nu să stau să cresc fiii altcuiva.
Poate ar trebui să fim crezute pe cuvânt, fără dubii, miștouri, evitări sau opinii. Poate e timpul și ca bărbații ăia buni, care nu se identifică cu vreo formă de Mirel, să-și asume responsabilitatea și pentru faptele semenilor. Să-i tragă la răspundere când sunt misogini, când au glume proaste, când hărțuiesc și sunt agresivi. Să nu le mai fie frică de eticheta feminist. E doar un cuvânt, nu te poate răni. În schimb, mie actele de mai sus mi-au făcut mult rău. Cu siguranță îmi vor face și de acum încolo. Tot ce vreau e să mă simt în siguranță: pe stradă, la medic, în parc, în autobuz, în taxi, să fiu crezută și să nu mor de frică când am de mers zece minute pe întuneric, ca să ajung acasă.
Ah, și nu se întâmplă doar la primul date. Rămânea Erika fără aer dacă enumera fiecare situație în care putem fi omorâte, violate, bătute, îmbătate, furate, răpite, certate. Se întâmplă după ani de relație, se întâmplă în familie, de apropiați, de prieteni, vecini, șefi și cunoscuți. Se întâmplă și de cei care ar trebui să te protejeze de alții ca ei.
Pe lângă nervii care vin odată cu amintiri din experiențele proprii și ale altor femei, sentimentele copleșitoare sunt entuziasm și ușurare. În sfârșit zice cineva lucrurilor pe nume. În sfârșit o melodie despre ceva important, în sfârșit vorbim despre cele mai apăsătoare lucruri pentru femeile din țara asta. Mă încântă să știu că Erika pavează acest drum către mai multe piese, mai mult curaj, din partea ei sau altor artiste, din partea altor fete care se visează cântărețe și au mai multe de zis decât o inimă albastră. Trend sau nu, mesajul primit de femei e că lucrurile astea nu sunt și nu trebuie normalizate. Că suntem auzite, validate și reprezentate, după atât de mult timp de tăcere și uitat în altă parte.
