O zi de vineri. Dar care zi de vineri? Ziua de vineri de dinaintea târgului de facultăți a UBB (Universitatea Babeș Bolyai). Un peron neîngrijit al gării Brașov, mai exact peronul numărul 6, ultima linie care face legătura între pământul plin de muritori și tărâmul tuturor posibilităților, universul nemaivăzutului, locul în care vezi cum porcii zburdă pe cer nestingheriți, fantasmagoricul Clooj.

Este ora 12:42. Stau în primul vagon al trenului, cu un ice latte într-o mână, și volumul patru din Tetralogia Napolitană în cealaltă.

În fața mea, un băiat cu pielea arsă de soare, cu cămășuță albă de elev, și un pulover tricotat pe deasupra. Poartă la gât un ecuson pe care scrie „Olimpiada națională de fizică”. Prenumele său este Nicolae, și vine din Zalău, sau cel puțin asta scrie pe ecuson, și cred că este puțin probabil să-l fi ciordit de la cineva și să-și fi început o nouă viață, cu o identitate schimbată. În stânga, pe partea cealaltă a coridorului, sunt profesoara lui și o altă colegă, care pare ceva mai mare. 

„A fost greu la olimpiadă?”, îl întreb la un moment dat, fiind genul de persoană gură-spartă, care urăște să stea în liniște. „Huh? Scuze?”, răspunde, parcă rupt din transă, uitându-se în jos, simțindu-se probabil inconfortabil în raport cu îmbrăcămintea mea de goth mommy la pensie. 

Și de aici am început o discuție din care am aflat că există olimpiade speciale pentru tinerii elevi de la sate, lucru care mi se pare o oportunitate bună pentru a le oferi și elevilor din medii defavorizate ocazia de a face excelență și de a simți că eforturile, banii și timpul pe care le investesc în educație nu sunt în zadar. Inițial, când am crezut că el a ajuns la olimpiada „normală” de fizică, m-a mirat să observ că nu avea un iPhone la el, ci un model de telefon relativ vechi, care clar nu se mai află în trendurile ultimilor ani. Știind cum sunt copiii olimpici, fiind elevă la un colegiu plin de astfel de progenituri, pot spune că majoritatea se află în pas cu ultimele tendințe în materie de tehnologie, probabil vor fi printre primii care să plătească la Profi trei kile de cartofi cu cipul din creier al Neuralink. 

Acum că îi știu originile, mi se pare chiar mai de admirat. Un băiat, care din spusele sale nu a făcut vreo oră de meditație, a reușit să ajungă să fie unul dintre cei mai buni elevi la fizică din mediul rural din întreaga țară, și cu certitudine le-ar da clasă multor elevi de la școlile de top din urban. 

Mă cuprinde o angoasă la gândul că el, precum alte sute, dacă nu chiar mii de tineri, ar putea ajunge să-și iroseasca potențialul, rămânând în lumea lor închistată, printre rude alcoolice, care nu percep importanța educației și care susțin că secretul spre succes se află în spatele șmecheriilor, al jmenurilor făcute pe șestache. 

Am mai conversat din când în când două-trei fraze, eu alternând între carte și peisajele superbe ce se arătau pe geam. La un moment dat, trenul a oprit la stația Mediaș. Busculadă, urlete, calamitate, armageddon: mânuțe împingându-se în încercarea disperată de a se așeza pe unul dintre locurile rămase libere. Copii de-un metru și un șnițel invadează trenul, asemănător cu momentul emblematic din filmul „Tren spre Busan”, când zombii invadează un tren. 

Ca un bun cetățean, incomodată de gândul că bagajele mele ar putea ocupa locul cuiva, le pun sus, în locul destinat lor. Îi spun unui băiețel rotunjor că se poate așeza, iar el sare, parcă anticipând că alții ar auzi cuvintele mele și s-ar așeza acolo înaintea sa. 

Îl întreb de unde e, și îmi menționează numele unui sat de care nu am mai auzit și care probabil se va pierde în praful neantului, printre sutele de sate depopulate, odată cu creșterea migrației la nivelul țării. Ca un Gen Z ce se respectă, laptopul plin de stickere așteaptă deschis pe genunchii mei să le ofere ocazia picilor să se uite la un desen animat. Mi-am spus că asta ar putea reduce puțin forfota din tren, să îi fac să fie atenți la niște pixeli mișcători, în spatele cărora se află mii de oră de muncă, cu simplul scop de a capta atenția privitorului.       

Simt că în bula mea de ieșit la cafeluțe overpriced prin centrul Brașovului ajung să abordez subiecte de tipul lipsei educației din România cu prietenii mei, dar vorbele lui Titu Maiorescu ajung să se adeverească din nou cu privire la existența formei fără fond. Pălăvrăgim în neant despre cum calitatea sistemului de învățământ este una care lasă de dorit, despre profesorii plictisiți care contemplează asupra nemuririi sufletului, despre lipsa de dotări și așa mai departe. În același timp, adesea nu conștientizăm cât suntem de privilegiați, că studiem la unul din liceele de stat care se presupune a fi crème de la crème, și că odată ce pășim spre zonele limitrofe ale orașului, totul se schimbă, dar în majoritatea cazurilor nu înspre bine, ba chiar din contră.

Știu că următoarea parte mă va face să par a fi un boomer, dar aia e, îmi asum. Copiii care s-au strâns în jurul meu înjurau ca la ușa cortului și se flexau cu ce și-au cumpărat de la oraș în fața colegilor mai puțin avuți, care voiau și ei să guste din bomboanele lor, sau, mai nou, băutura „Prime”, care din căutările mele poate fi calificată drept un energizant, lucru care clar nu poate fi benefic unui copil de opt ani. În plus, stăteau cu ochii lipiți de telefoane, uitându-se la conținut de tip Skibidi Toilet pe TikTok. 

NU vreau să îi critic pe ei. Vreau să ne critic pe noi, generația de tineri inteligenți care se informează din surse de calitate, de tipul acestei reviste. Înțeleg că poate învățătoarele au ajuns să fie impasibile la comportamentul copiilor, au și ele parte de un salariu mizer și s-au săturat să depună efort, din moment ce atât timp cât respectivul copil să află într-un mediu precar, este aproape imposibil să aduci un raport consistent de cultură în mintea sa. Vreau să pun accentul pe ideea că este aproape imposibil, însă există șanse de a le schimba viziunea. 

Nicolae este un caz fericit. Susțin ideea că a avut parte de o profesoară chiar devotată meseriei sale, care a știut să-i insufle pasiunea spre educație, chiar și la un nivel minim. Noi, ăștia care ne dăm mari hipsterași și milităm pe Insta pentru o lume mai bună, haideți chiar să facem ceva. Nu doar să ne plângem de cât de prost merg lucrurile în țara asta, să mai mergem la vreo întâlnire cu tentă junimistă unde dezbatem topicuri fierbinți, ca mai apoi să ne culcăm pe o ureche, cu gândul că am făcut noi o listuță de doleanțe în numele tinerilor din România. Știm toți că lista aceea va fi aruncată la primul coș de gunoi de vreun politician obscur, cât timp nu vom fi dispuși să punem osul la treabă.

Știți care este ironia? La următoarea stație cei mici au coborât din tren, și s-au reîntors în varianta lor mai mare de peste cinci ani. Ca să fiu mai precisă, s-a urcat o clasă de a opta. 

Chiar dacă acești tineri erau mai puțin gălăgioși, puteai sesiza în majoritatea o perspectivă asupra lumii relativ redusă, care în ciuda nemărginirii de conținut la care au acces, ajung să fie îngrădiți de câțiva algoritmi care sunt meniți să îi țină captivi în spatele propriilor gânduri și probleme. Am simțit o oarecare neliniște în vocea lor când i-am întrebat de evaluarea națională și sperau să ia cinciul, să nu ajungă la o școală profesională, fiind măcar conștienți că, din păcate, învățământul profesional din țara noastră se află într-o cădere liberă în Groapa Marianelor, ducându-i acolo și pe elevii care se află în sistem. 

Bine, bine, acum ați putea spune că este vina lor, fiindcă informația necesară învățării se află la două click-uri distanță și câteva ore dedicate săptămânal învățării. Hai s-o zicem pe-aia dreaptă, cum ar putea un copil să învețe să se informeze corect și să se educe prin intermediul tehnologiei, când este înconjurat de părinți care stau numai pe Facebook și se uită la Vulpița și Viorel sau ce altă drăcovenie de tip Cancan mai apare în social media? 

Și nu e de parcă noi am fi cu mult mai diferiți. Și eu pierd timp adesea uitându-mă la pozici estetice cu cățeluși pug, sau urmărind recenzii la cine știe ce petardă de film, chiar dacă sunt conștientă că în cele mai multe cazuri filmul este unul prost fără să fiu nevoită să ascult recenzia, doar din nevoia egocentrică de a avea parte de un confirmation bias. 

Și atunci, ce este de făcut? Ne mulțumim cu situația și plecăm acasă? O să par de parcă aș fi reîncarnarea Ioanei d’Arc, dar haideți să mai luăm din când în când taurul ăla de coarne și chiar să facem o schimbare palpabilă, care să plece de la noi.

Chiar și dacă vă conectați online pentru unul sau doi copii, și vă luați o oră pe săptămână pentru a-i ajuta la teme, credeți-mă că nu doar îi ajutați pe ei, ci vă ajutați și pe voi, fiindcă vă place sau nu, următorii după noi ne vor plăti pensia, și o investiție, nu doar monetară, ci și în materie de timp, către acești copii, este o investiție în viitorul nostru.

Pe final, vreau să îi mai transmit încă odată felicitări lui Nicolae și tuturor tinerilor ca el, care reușesc în ciuda greutăților de zi cu zi să aibă sorți de izbândă, spărgând acel ciclu generațional!