De fiecare dată când merg acasă e din ce în ce mai ciudat. Aerul mai greu, eu mai plictisită. Conversațiile devin agresive, cu neînțelegeri și priviri tăioase. Răbdarea se scurtează, iar eu îmi iau poziția de observator. Văd tipare, tabieturi pe care nu le înțeleg, rigidități înfiripate în câteva luni de la ultima vizită. Gropi multe. Copii care ascultă trap pe stradă și-mi zic „săru’mâna”. Săru’mâna?

Am zis dintotdeauna că Rădăuțiul e ciudat și l-am romantizat constant, ca un soi de mecanism de coping. Multă vreme am considerat că oamenii de aici au o particularitate pe care n-am întâlnit-o în alte locuri. Că într-un oraș dintr-o depresiune, unde se agață harta-n cui, informațiile ajung mai greu și sunt mult mai valoroase când o fac. Copiii care ascultau punk, puțini la număr, erau cei mai cool și neînțeleși, dar aveam și goth, și pițipoance și alternativi și cocalari și metaliști. Prea mulți metaliști.

„Acasă” e un sentiment ciudat care se disipă ușor ușor, într-un aer care promite munte și verdeață multă. Se așterne o liniște nefirească după ce te-ai obișnuit cu claxoane chiar și-n somn, inspiri și-ți vine să tușești de cât de curat e, chiar dacă fabricile de cherestea au scăzut calitatea aerului considerabil. Expiri și vin întrebările. Orașul e oglinda, dar e mistuit de boli mintale, ciudați și nefericire, așa că n-ai cum s-o crezi. Când vrei să întrebi orașul cum te-ai schimbat, cine ești acum de când ai plecat, nu primești răspunsuri.

Ce primești e o gaură adâncă-adâncă, la care încă se sapă, și te minte că o poți astupa doar dacă te întorci acasă. Acasă e mai bine, e sigur, e cunoscut, e cine ești. Este oare orașul cine sunt eu? Nu mă regăsesc într-un oraș din nord cu influențe cândva promițătoare, dar acum cu aere elitiste nejustificate, cu limbaj inabordabil pentru niște elevi de a X-a, ca prof de română, cu ironii total lipsite de subtilitate ale unui profesor de filosofie care se strofoacă prea tare să fie plăcut, și cu o meschinărie ieșită din comun. Acasă se pierde încet încet și parcă îmi fuge de sub picioare. De sărbători e cel mai greu.

Poți să scapi de destinul perceput al unui oraș?

Realizezi doar că ți-e bine unde ești, oricât de greu e și cât de mult îi invidiezi pe bucureștenii care au rudele aproape. Tu ești singură, chiar singură. Ai venit singură-singură într-un loc necunoscut, ponegrit de-o țară întreagă, iar bula te-a cuprins. Când vii acasă, ea se sparge. În funcție de dialog și de primăvară, uneori e dureros, alteori tolerabil. Greu e tot timpul. Tot văd comportamente ciudate. Conversațiile devin mai agresive, că nu mai am răbdare și mă întristează când văd oameni cum par că își pierd mințile. Că sunt atât de triști și îngrijorați și caută un vinovat să le absoarbă lor propriile greșeli. Aștept să mă ia și pe mine comportamentul ăsta. Toată viața aici m-am gândit că ăsta e parcursul căruia nu-i voi scăpa. Că, la un moment dat, după prima jumătate a primei tinereți, te va cuprinde o nervozitate și-o disperare și o tristețe mare mare și te va ține strâns de tot. Nu cred că-i așa, îmi permit să obiectez și să consider că lucrurile astea se întâmplă preponderent când vin aici.

Droguri, spiritualitate, Dumnezeu. Nimic ieșit din comun

Alții, mai puțin nefericiți, își justifică existența prin spiritualitate. Au apărut suspect de multe practici de reiki prin oraș, deși n-ai zice că trăim într-un stat laic dacă dai o tură duminica. Spiritualitatea altora nu pleacă prea departe de creștinism, iar oamenii de vârsta mea care sunt acum creștini radicali și naționaliști sunt extrem de mulți.

Comportamentele ciudate ale părinților, lipsa evidentă de resurse și stigmatul față de sănătate mintală sabotează constant mulți tineri din Rădăuți. Le lasă niște răni pe care nu le văd vindecate prea curând. Mă gândesc la ei când vin acasă, dar și când sunt departe. Cei mai norocoși din cei care și-au consumat ani din liceu luând droguri, pe atunci legale, din magazine de vise, au trecut printr-un cerc, pentru ei, firesc. Droguri, spiritualitate estică new-age, mai multe droguri, Dumnezeu. Câțiva s-au ținut de Dumnezeu, dar s-au radicalizat, alții perpetuează abuzurile părinților pe ei înșiși și pe partenere. Au câteva facultăți eșuate și poartă după ei acest potențial pierdut pe care-l aud invocat când tinerii își ratează viața. N-or fi vieți ratate, ce măcar înseamnă asta? Dar nu pot decât să mă întreb ce-o fi cu orașul ăsta de naște atât de mulți oameni fucked up.

Sigur, răspunsul e în sistem, mereu e. Lipsă de și de și de, dar ce s-a întâmplat cu toți? Cum de fix ăia cei mai citiți și interesanți au fost cei mai vulnerabili?

Acasă e greu și aerul irespirabil, oricât de curat e. Odată la câțiva ani, bunicii se împuținează, iar conversațiile cu ai tăi își pierd din elocvență. Unii nu te cunosc, fiindcă nu te-au cunoscut vreodată de fapt. Că ești plecată de aproape tot atâta timp cât ai petrecut acolo. Pentru mulți, acasă de sărbători e o corvoadă. E momentul acela când te întrebi ce fac cei care au ales să rămână și cum de nu își pierd mințile.

Răspunsul e că și le pierd, de fapt. Aici nu-i vorba doar de bulă sau o percepută superioritate a ei, e vorba de alienare. Ai crede că într-un oraș mic, interesele sunt asemănătoare și există loc ca ele să fie practicate. Că valorile sunt similare, că există comunitate. Din păcate, Rădăuțiul nu merită nici măcar să contrazic propoziția asta, e evident că nu-i așa. Că oamenii sunt singuratici, că n-au activități în afară de mers la biserică sau să fie total opuși mersului la biserică. Așa ajungi să nu ai cu cine vorbi, cu cine te înțelege. Doar agreați asupra unui spațiu comun împărtășit o perioadă lungă de timp, nu din obligație, ci poate din îngrijorare și speranța că, într-un fel aproape ceresc, o să fie mai bine. 

Acasă e greu și se pierde ușor. Incertitudinea unui loc care n-a fost vreodată menit să fie locul tău, dar care ține să se întoarcă la tine ca o boală cronică, vine și cu un fel de siguranță. Una pe care o vezi și care e condamnată la îndeplinire – că mulți de acasă ajung exact ca părinții lor cu care și-au jurat că nu vor semăna. Peste câțiva ani va fi mult mai rău. 

Alte lucruri sunt sigură că rămân și ele veșnic neschimbate. Faptul că profa de religie din liceu, cu păr blond decolorat, ținute goth glam compuse din tocuri de 12, haine tricotate strâmt pe corp și make-up smokey, încă are ca ton de apel Unforgiven II, e printre cele trei lucruri din viața asta care mă fac să cred că ori trăim într-o simulare, ori că intru într-o bulă atemporală când vin acasă.

Suntem toți de-ai locului. Asta înseamnă ceva, totuși

La cele veșnice intră și acel singur pub din oraș unde erau concerte mișto, învățai pentru proba de logică la bac și jucai table o vară întreagă. Ultimele s-au mai pierdut, dar playlist-ul rămâne același. Tot Metallica și RHCP și Scorpions, dar table nu ne mai lasă să jucăm. Berea la 11 seara intră și mai bine când te vezi cu băieții din liceu, cu care nu ești neapărat prietenă, dar trec orele rapid și râdeți mult. Sunt niște lucruri în comun între noi pe care eu nu le-am regăsit în altă parte. O apartenență specială, o identitate care nu știu când anume s-a format, dar trăiește prin faptul că poți vorbi orice cu ei, oricât de diferiți sunteți și oricât pare că te-ar lua la mișto, și vezi în ochii lor că înțeleg prin ce ai trecut. E fiecare propriul său fel de fucked up și ne înțelegem. Nu zic că nu există vreodată comunitate, sau e de râs că cei credincioși chiar o au pe a lor. Tot ce se întâmplă e că pentru cei care n-au astfel de pasiuni, după un timp, nu mai există nimic de făcut. Mie, în afară de câte o bere la o distanță din ce în ce mai mare de ani față de ultima, nu mi-a rămas mare lucru. Asta face timpul să fie cu atât mai prețios.

Termini liceul, ajungi într-un oraș mare și îți lipsește. Ani de zile am încercat să-mi dau seama ce-mi lipsește și ce nu pot găsi într-un oraș atât de mare și ofertant. Tocmai prin jucatul de table, mers la concerte, voluntariat după ore și un mișto răutăcios dar „acolo pentru tine” creasem o comunitate în Rădăuți, despre care nu realizam atunci că are o identitate atât de puternică. Am înțeles târziu cât de valoros a fost să avem cu cine vorbi de muzică și seriale și să dezbatem sub stele concepte despre lume pe care nu le înțelegem absolut deloc. Să ne plângem de iubiți și iubite, să bârfim și să stăm la aceeași masă cu orele cu oameni pe care poate nu-i tolerăm moral, lucru pe care nu îl fac în vreun alt context, dar suntem toți de acolo, aceiași și extrem de diferiți, uniți contextual și prin alegere.

Ne leagă doar ce alegem noi

Întoarcerea acasă e mereu ciudată, goală și plină în egală măsură. Tot am impresia că mă deprimă, sau e ceva ce devine din ce în ce mai incert. Drumul de opt ore se simte mai lung de fiecare dată, iar la ce mă întorc nu e întotdeauna un portret cald de familie. Doar că încă e, și încă am un acasă la care să vin. Mama e din ce în ce mai mică de fiecare dată când o strâng în brațe, iar pe tata îl apreciez că face un efort să mă vadă încă ca pe un copil. Castanii înfloriți sunt mereu aceiași, și sunt răbdători cu tine și te alină.

Oamenii mari sunt sobri și nu-i condamn, că asta e ce îți face aerul de aproape munte. Ți se face lene să mai mergi câțiva kilometri să vezi pădurea, că e aceeași de când ești mic, și nu mai suporți ce e în jurul tău. Gura lumii e supremă și ajungi în ea. 

Dar zâmbesc cu gura până la urechi și încerc să nu mă holbez, ca să nu par vreo ciudată, când stau pe bancă seara în parc, gândindu-mă mult prea mult la niște lucruri care trebuiesc doar simțite, și văd adolescenți care acaparează un câine gigantic, într-un concurs de iubire care n-are câștigător. Le văd fundele din păr și tricourile cu trupe, converșii și pantalonii largi și cum se așteaptă unii pe alții să o ia din loc împreună.

Așa eram și noi.