Duminica asta am avut neplăcerea de a viziona, în cadrul FNT, spectacolul Ultimele zile ale Elenei și ale lui Nicolae Ceaușescu, în dramaturgia Juliei Holewińska și regia lui Wojciech Faruga. Spectacolul pe cât de estetic, pe atât de superficial, a eșuat în a spune ceva nou cu privire la situația comunismului în România, care, dacă mă întrebați pe mine, în punctul în care ne aflăm e un subiect depășit. Această traumă semnificativă în conștiința colectivă continuă să fie, mult timp după Revoluție, subiectul to-go atunci când un artist își propune să spună ceva gritty și de impact.

Spectacolul în sine a fost o cascadorie pretențioasă de aproape două ore – un colaj de schimb de replici ambițios doar în performarea intelectualității și fapte atotcunoscute privitoare la Ceaușismul românesc, intercalate cu momente sinistre de muzică și coregrafie. Toate, în fine, eșuând să confere o perspectivă nouă sau provocatoare asupra psihologiei personajelor sau a sistemelor din spate care le-au permis să urce la putere. Asta poate pentru că nu e nimic nou de spus despre cuplul dictatorial. Pentru figuri a căror moarte marcă începutul unei noi ere în istoria națională, ne chinuim al naibii de tare să-i ținem printre noi.

Interzicerea avortului, obsesia cu privire la familia tradițională, epidemia de SIDA, situația infectă a spitalelor, criminalizarea homosexualității sunt trecută în revistă, așa, din dialog, și juxtapuse stângaci cu dezmățul în care și-o ard protagoniștii noștri. 

Ce rezultă e un mileu aglomerat al Ororilor comunismului românesc, aruncat peste o demonstrație de teatru contemporan care încearcă parcă să întărească această fascinație marieantoinetiană pe care o avem pentru ei.

Dacă ținem morțiș să revizităm subiectul, nu o putem face cu puțin mai mult simț analitic și tact? Între giumbușlucurile regizorale nemotivate și lipsa personajelor concrete pe care să le putem urmări, Ultimele zile abordează această discuție amplă fără prea mare efort de empatizare cu spectatorul. 

Dacă ne uităm puțin în jur, există destule subiecte la fel de zguduitoare pe tema cărora putem face filme și spectacole de teatru. 

Ne confruntăm în actualitate cu o varietate de sisteme problematice care ne pot arunca dacă le ignorăm într-o postură la fel de ingrată, dacă nu mai, ca cea a bunicilor și părinților noștri, atunci. Hai să găsim puterea în noi să ne întoarcem atenția înspre ele, și să îl lăsăm pe Ceaușescu în durerea lui.