De când mă știu, nu pot să tac.

N-am stat cu capul plecat niciodată, fie și atunci când am știut clar că am de pierdut. Am vrut să am o voce, n-am vrut atenție și nici tratament special, ci din contra, am fost taxată pentru fiecare gest prin care am ripostat. Nu mi-a păsat. Am deschis gura atunci când mi-am simțit drepturile încălcate, când auzeam „ce trebuie să fac”, fără să fiu liberă să fac ce vreau. Nu mi-a fost rușine nici să fiu oaia neagră din peisaj, nu mi-a fost rușine să-mi strig în gura mare nedreptatea și nu mi-a fost rușine să fiu cine sunt, deși nu am corespuns tuturor standardelor afișate în jur.

Îmi aduc aminte, foarte clar, cum mama era chemată la școală, în gimnaziu, aproape lunar, pentru că eu îndrăzneam să contrazic vreun profesor. Să-l contrazic atunci când un coleg favorizat primea 10, pe nedrept, iar eu și alții primeam 7 pentru că nu „periam” sistemul și nici profesorul. Mama a încercat să-mi spună să tac, să nu fiu taxată și mai mult.

„Nu am să tac niciodată, mamă! Să mă taxeze cât vor, să-mi pună 3 și 4, nu acolo e inteligența mea”! Și atunci mama a înțeles că eu, copilul ei, am să am o voce și nu o să fiu doar o unealtă printre alte capete plecate. Și menționez, nu am fost un elev slab în ceea ce privește notele, dar nemulțumirea mea pornea de la felul diferit cu care eram tratată prin comparație cu acei elevi care știau să lingușească profesorul. Să plângă când nu știu lecția, să inventeze probleme, doar că să nu-și asume faptul că nu au învățat. Și pe cuvânt, m-au dezgustat! Prefer să stau în picioare și să fiu demnă, căci pentru mine, acei oameni și-au pierdut demnitatea atunci când și-au „vândut-o” pe niște laude nemeritate și note, care, mai târziu, oricum nu au semnificat nimic. 

Și m-am legat de școală, în paragrafele de mai sus, ca să-mi conturez întreaga personalitate, atitudinea mea fiind construită pe premisa „nu îmi pasă cine ești și ce putere ai, eu am să țin cu dinții de dreptatea mea, căci știu cine sunt”. Și eu nu sunt o impostoare. 

Când eram eu pe la gimnaziu, rețelele de socializare nu erau încă atât de dezvoltate. Îmi mai vărsam nervii pe Facebook, dar impactul nu era același precum este azi. Ulterior, de câțiva ani, după ce am cunoscut cam toți conceptul de „creator de conținut”, am devenit interesată de această zonă. Nu, nu vreau să fiu vedetă sau influencer, ci consider platformele niște locuri în care poți spune ce te doare, fără să existe constrângeri sau voci oficiale care să-ți spună „taci, altfel ești taxat”. Inițial, am urmărit persoane care aveau ceva de spus, care reprezentau poate o categorie de oameni fără voce, care militau pentru ceva, care se afișau așa cum sunt, care își arătau viața reală și nu doar pe cea ideală, așa cum suntem obișnuiți. Și de la un oarecare fan, am ajuns oarecum un mic creator. Mă simt liberă! Și nici acum nu tac! 

Nu mă abțin, pentru că sunt reală și nu-mi pare rău.

Am pășit relativ timid în lumea asta, fără pretenții de aprecieri sau reacții, voiam doar să mă exprim, să am libertatea de a spune ce vreau. Am postat diferite gânduri ce-mi veneau la ceas de seară, păreri, unele mai soft, altele nu, momente importante sau amuzante. Era fix oglindirea a ceea ce sunt. Deși nu mi-am propus să fiu vocea cuiva, cu timpul, o mulțime de oameni s-a regăsit în ceea ce sunt eu, în ceea ce gândesc și ce spun. Pentru unii am atins corzi sensibile, iar altora doar le-am întins nervii la maxim. Căci da, oamenilor nu le place să li se spună adevărul în față, ci preferă o minciună frumos împachetată cu care să-i periezi, ba chiar să-i încoronezi și să-i pui pe piedestal. Ei bine, eu nu pun pe nimeni niciodată pe niciun piedestal. Unii mi-au mulțumit pentru sinceritate, regăsindu-se în unele bucăți expuse de mine, alții m-au înjurat pentru că părerea mea nu era ca a lor. Bad luck, prieteni, ce să zic! 

Atunci am realizat că autenticitatea într-o lume a măștilor este, de fapt, cea mai mare calitate pe care o poți avea. Și în mod paradoxal, ești etichetat drept un rebel și nonconformist. Și cine are nevoie de ăștia, nu? Toți vor ordine și liniște. În tot orizontul plin de supuși și perfecți din jurul meu, am ales să fiu brută, reală, vulnerabilă, plină de îndoieli și vocală. Să am curaj să nu merg cu turma. Am vorbit despre frustrări, despre sisteme disfuncționale, despre copii crescuți precum fulgii de nea, despre analfabetism funcțional, despre eșec, despre oameni și culmea, vocea pentru care am fost „taxată” în trecut, acum avea un ecou. Un ecou răsunător, un ecou pentru care m-am luptat și pentru care am fost dispusă să pierd tot ce era de pierdut.

Curajul de a spune acel adevăr, chiar dacă deranjează este adevărata putere. Și oamenii slabi nu-l vor spune niciodată. Simt că îi reprezint, într-o oarecare măsură, pe cei care, poate, au acceptat inconștient să fie reduși la tăcere. Și poate pentru ei sunt imboldul prin care pot căpăta și ei glas și să se desprindă de amărăciunea supunerii, chiar și în condițiile în care nu sunt, în sinea lor, deloc de acord. Și cu fiecare gând aruncat spre lume, am simțit că nu sunt singură. Mi s-a mai spus că sunt isterică, impulsivă și că „agit” apele sau „bag bățul prin gard”. E plină lumea de indivizi tăcuți, cine mai spune lucrurilor pe nume, deci? Și atenție, diplomația e una, dar complicitatea prin tăcere e cu totul altceva. Este confundată deseori tăcerea cu înțelepciunea, când de fapt, uneori, e doar frica de a deranja.

Ce nu se spune, spun eu!

În legătură cu expunerea în online a propriilor idei și viziuni, Cristina Bratu  a vorbit deschis despre dificultățile cu care se confruntă atunci când își exprimă opiniile, dar, totodată, o pot considera chiar un exemplu al curajului de a rupe convențiile, de a naște dezbateri și de a da voce celor care se simt adesea reduși la tăcere din frica prejudecăților. „Totul a început ca o acțiune de a împiedica o nedreptate pe plan personal și s-a transformat într-o luptă morală. Țin minte că primele postări legate de misoginism/feminism le-am făcut cu mare anxietate și încercam să mă filtrez enorm”, declară creatoarea de conținut. 

O urmăresc pe Cristina de câteva luni, atunci când am postat un clip cu părerea mea despre dreptul femeilor de a face avort, militând pentru acesta. Am purtat atunci discuții lungi în privat, amândouă având aceeași părere și, în același timp, frustrare. Frustrare față de cât de mult sunt judecate femeile care iau astfel de decizii, față de societatea care continuă să pună etichete și să reducă drepturile fundamentale ale femeilor la simple opinii personale. „Primele valuri de hate au fost groaznice, greu de digerat. Însă, pe măsură ce a trecut timpul, am descoperit oameni frumoși cu care împărtășeam multe repere morale”, spune Cristina în ceea ce privește abordare temelor sensibile și controversate. Ea a înfruntat această realitate și chiar a reușit să transforme judecățile externe într-o oportunitate de a vorbi mai deschis despre subiecte incomode, dar necesare. „Scopul meu e de a transmite un mesaj cumva justițiar”, afirmă aceasta drept argument al postărilor curajoase.

Ce avem în comun? „Nu-mi place nedreptatea și mă abțin cu greu să nu reacționez”, un motto după care ne ghidăm amândouă. Tânăra spune că își dorește să aducă un aport, chiar și infim, în a modela un viitor mai bun pentru generațiile care vin din urmă, ceea ce mă face să înțeleg că nici lupta mea nu este strict personală, ci o dorință și un impuls de a învinge cumva injustiția. Nu sunt nici eu și nici ea cea mai drăguță în a expune părerile, căci arăt ce simt real pe moment, necenzurat și crud. Nu căutăm să fim agreabile sau să ne conformăm așteptărilor, ci ne urmăm principiile și valorile, indiferent de consecințe.

Când nu-ți mai pasă de ce zic ceilalți.

Schimbăm macazul și ajungem la Isabel Răbonțu, acum medic rezident, fiind activă pe TikTok din 2020 și creând materiale educative. Cu timpul, contul ei s-a transformat într-o platformă pentru educația sexuală, deoarece a considerat că tinerii au nevoie de informații corecte și accesibile despre sănătatea lor sexuală. „Îmi era frică foarte tare la acel moment de cum o să reacționeze oamenii cunoscuți la ceea ce postez și nu voiam să fiu judecată prea aspru din cauză că  «încercam să fiu influencer»”, povestește Isa despre presiunea resimțită, deși intențiile sale erau printre cele mai bune, fără vise de pseudovedete. Dar eu am început să o văd pe Isa mult mai des în online atunci când a început să încurajeze iubirea față de propriul tău corp, indiferent de cum este acesta. Ea a prins curaj și a avut parte de o schimbare de mentalitate, spunându-și „fuck it, nu îmi trăiesc viața pentru alții!” 

„Eu sunt o persoană grasă, iar la noi în România, stigma și ura față de persoanele grase este una încă densă. Asta a fost al doilea hop pe care a trebuit să îl sar, frica de comentarii de hate și ură doar pentru felul în care arătam”, continuă ea. Deși la început, frica de judecată și critică a fost un obstacol, aceasta a înțeles că adevărata putere vine din a fi autentică și a nu permite normelor sociale să o definească. Iar rezultatele nu au încetat să apară, căci  a  primit în privat mesaje de la fete, femei, care îi spuneau că datorită ei încep și ele să se simtă mai bine în propriul corp. Povestește, emoționată, că un mesaj care i-a rămas la suflet a fost al unei femei care i-a spus că datorită ei a purtat pentru prima dată de 20 de ani încoace, un costum de baie atunci când a mers la plajă. Acest mesaj a fost dovada că nu doar reușește să trăiască fără frica de a fi judecată, ci și că impactul pe care îl are asupra celor din jur depășește cu mult ceea ce ar fi crezut vreodată. A realizat că, prin curajul de a se expune și de a discuta subiecte tabu, ajută și alte femei să își regăsească încrederea în ele însele.

 „Simt că am o responsabilitate față de oamenii care mă urmăresc și cred foarte mult în puterea exemplului”, adaugă Isa, subliniind importanța influenței pe care o are asupra comunității sale. Pentru ea contează cel mai mult să creeze un spațiu în care absolut toată lumea să se simtă seen, heard, validated și cel mai important, safe! Deși, de multe ori devine deranjant pentru mulți adevărul în forma sa brută, scopul mesajelor este cât se poate de clar: să deschidă ochii, să încurajeze oamenii să privească dincolo de aparențe, să nu se lase călcați în picioare și să aibă curajul să trăiască după propriile reguli, nu după cele ale societății.

Dacă tăcerea înseamnă să fii acceptat, atunci prefer excluderea.

De mică nu am vrut să mă supun conformismului, iar să ai alte păreri însemna să te faci remarcat în moduri nu tocmai apreciate. Nu sunt genul de om care să accepte norme doar pentru că „așa se face”, ci am căutat constant să înțeleg rațiunea din spatele fiecărei decizii și să văd dacă există alte căi. Dorință de a înțelege și de a gândi dincolo de convenții mi-a conturat capacitatea de a-mi forma opinii proprii și  de a nu mă teme să vorbesc atunci când alții preferă să tacă. Iar așa cum suntem obișnuiți, cel ce-și pune întrebări și se îndoiește, poate să fie chiar incomod, căci premisa „crede și nu cerceta” încă funcționează. Observând încă din școală cum regulile sunt impuse fără prea multe explicații, am realizat că a accepta totul fără a întreba nu este înțelepciune, ci conformism. 

Iar atunci când elevii care se supuneau fără să clipească erau recompensați, iar cei îndrăzneți care contestau sau întrebau, erau marginalizați, mi-am promis că nu voi rămâne niciodată tăcută. Nu tac la nedreptăți și nu pot să accept ca obediența să fie apreciată mai mult decât gândirea critică. Când am fost pusă la zid pentru că mi-am exprimat părerea, am realizat ceva după care mă ghidez și acum: dacă taci, le permiți altora să decidă în locul tău.

Practic, așa am hotărât să am o voce în lumea virtuală și să spun lucrurilor pe nume, afișându-mi latura asta non-conformistă și des criticată. Oile dintr-o turmă le vor urma pe celelalte, însă eu am ridicat privirea și m-am desprins de grup, deși direcția nu mai părea atât de clară. Până la urmă, schimbarea apare atunci când alegem să nu ne conformăm dacă nu ne reprezintă și când avem curajul să ne susținem valorile, chiar dacă pe unii îi deranjează. Mi-am asumat unele riscuri și am spus ce simt, sperând să inspir, poate, o schimbare în mentalul colectiv.