E ceva crud în felul în care filmul te face să empatizezi. Îi vezi pe tinerii români dansând pe străzi, salutând, îmbrățișând oameni din alte țări, crezând sincer în ideea de fraternitate. Și, în același timp, știi ce urmează: decembrie, frigul, gloanțele, strigătele din Piața Universității. Și uite cum o generație a fost învățată să confunde lumina cu adevărul.
Viitor Luminos este un film despre un festival care și-a propus să unească oamenii în jurul ideii de pace, dar și despre felul în care pacea însăși poate deveni un instrument al puterii. Într-o sincronizare perfectă cu vremurile tulburi pe care le trăim, despre aceste mecanisme ale puterii vorbește, de altfel, întreaga selecție de filme de lungmetraj incluse în Festivalul de Film fARAD #12. Viitor Luminos a fost unul dintre cele două filme proiectate în seara de deschidere a festivalului, a cărui temă centrală din acest an este propaganda. Însă acest mecanism nu se manifestă doar în politică și nici nu aparține exclusiv prezentului. Cele peste zece filme proiectate la Cinema Arta, între 8 și 12 octombrie, explorează multiple forme de propagandă: de stânga, de dreapta, religioasă, ideologică, militară și chiar comercială.
Viitor Luminos e un film despre un festival care a vrut să unească lumea în jurul ideii de pace, dar și despre cum pacea poate fi, la rândul ei, un instrument de putere. Documentarul este alcătuit din patru casete filmate de un singur cameraman român, Emilian Urse, în vara lui 1989, în timpul Festivalului Mondial al Tineretului și Studenților de la Phenian. Filmul e o desfășurare de forțe: peste 20.000 de participanți din peste 150 de țări, cu cortegii, parade, simpozioane despre pace și egalitate. În imagini, Phenianul e impecabil: oameni care flutură steaguri și zâmbesc sincronizat, o vară în care lumea comunistă încă visa la viitor, în care lumina roz-aurie a propagandei încă părea posibilă, cu doar câteva luni înainte ca acel vis să se topească în sângele și confuzia Revoluției din decembrie. România are o delegație „diversă”, cu reprezentanți din toate categoriile sociale. Nu sunt oamenii hazardului, ci ai selecției.
Andra McMasters, regizoarea documentarului Viitor Luminos, reconstruiește această vizită oficială a delegației române ca pe o experiență hipnotică: o călătorie în inima unui spectacol perfect regizat, unde entuziasmul tinerilor și lozincile despre pace devin instrumente de control și reflexie. Filmul respiră un paradox: totul e frumos, luminos, grandios și totul e, în același timp, profund fals. Subtil, descoperim treptat că „delegatul din clasa muncitoare”, „studentul reprezentant al tineretului studios” și „fata din mediul rural” nu sunt, de fapt, deloc aleși întâmplător. Toți provin din familii cu conexiuni, privilegii, pedigree politic. Festivalul, care se pretinde o celebrare a diversității, devine o vitrină de loialități atent curățate, care în continuare au o continuitate tulburătoare: acești oameni „nu o duc rău” nici azi. Au depășit clasele sociale, așa cum s-ar spune elegant. Din tinerii festivalului s-au născut adulții care s-au adaptat oricărui regim, supraviețuind tranziției cu aceeași politețe luminoasă cu care își fluturau eșarfele la Phenian.
În abundența orbitoare de fețe zâmbitoare, coregrafii impecabile, o lume care pare că funcționează la secundă se simte o crustă groasă de falsitate. Ceea ce la început pare un simplu reportaj festiv devine treptat o poveste despre orchestrare, nu doar organizare. Materialul e montat cu un ochi atent la detaliul mincinos: o privire pierdută a unei tinere nord-coreene care flutură un steag, o ezitare a unui român care nu știe dacă să zâmbească sau să salute, o pancartă care proclamă pacea în timp ce mulțimea e aliniată milimetric, militar. Lumina și filtrul de VHS care inundează totul sunt aproape narcotice. În această euforie saturată, falsul capătă o formă tandră, aproape seducătoare.
Pe măsură ce te uiți, realizezi că farmecul acestui film nu stă în istoria pe care o documentează, ci în minciuna pe care o păstrează. Hipnotic, fiecare imagine e perfectă, dar tocmai perfecțiunea devine suspectă. E o lume parfumată, saturată, unde până și idealismul e coregrafiat. Ce vezi e o orchestră imensă de oameni fericiți, dar nu știi dacă orchestra cântă, sau doar mimează o simfonie scrisă în altă parte. În esență, un montaj al ambiguității, Viitor Luminos e proiectat chiar la deschiderea Festivalului de film fARAD cu tema propagandă, dar fără teamă de propagandă. Răspunsul e în chiar structura sa: Viitor Luminos e o oglindă: fiecare privitor vede ce vrea, un elogiu al tinereții și solidarității, sau o disecție fină a manipulării colective. Documentarul nu e doar o critică a propagandei, ci și o reflecție asupra propriei noastre nevoi de spectacol. Ne place să credem că am învățat ceva din trecut, dar filmul ne arată cât de ușor putem fi din nou captivați de o imagine frumos orchestrată, de un ideal bine luminat.
La final, rămâi cu o senzație stranie: o combinație de rușine și nostalgie. Rușine pentru că recunoști, undeva în tine, acea dorință de apartenență, de ordine, de lumină colectivă. Nostalgie pentru că, în ciuda falsului, oamenii din film par fericiți. Nu fericiți ideologic, ci fericiți simplu, pentru o clipă. Regizoarea pare să înțeleagă acest paradox și nu îl demontează, îl lasă să respire.
E despre spectacolul ca instrument de putere, felul în care tinerii pot fi folosiți ca simboluri și cât de ușor o generație poate fi sedusă de ideea propriei importanțe, dar, mai ales, Viitor Luminos e un film despre rușine. Despre rușinea unei tinereți care a zâmbit sincer într-un decor fals. Despre rușinea noastră colectivă, a celor care privim acum acele imagini și recunoaștem că încă există o fascinație ascunsă.
După festival, delegația română e invitată într-o „vizită de curtoazie” în China: „dacă tot suntem aproape, să ne salutăm prietenii”, iar ultimele imagini sunt un colaj de fragmente din Revoluția de la București. Lumina aurie devine gri. Și atunci înțelegi ironia titlului: viitorul luminos nu a dispărut, doar s-a schimbat sursa luminii.
