Acum câțiva ani eram printr-o librărie, nici nu mai știu exact de ce sau cum ajunsesem acolo, dar pot spune fără nicio urmă de exagerare că, în momentul în care am văzut Cartofi prăjiți pe raft (nu, din păcate nu era vorba de mâncare gratis și, chiar dacă ar fi fost, la ce prețuri știam că sunt acolo, sigur nu era cazul), am rămas confuz pentru câteva clipe cu CD-ul în mână, uitându-mă la el de parcă eram Indiana Jones și tocmai descoperisem Sfântul Graal, fără să știu cum să reacționez. Nu vă imaginați că știam pe atunci care e povestea operei absurd-ironice de-o găsisem, cine-i autorul sau despre ce era vorba, dar țin minte că am râs, am făcut o poză, m-am uitat la preț și mi-am continuat ziua, fără să bănuiesc sau să știu că peste aproximativ 2 – 3 ani, aveam să ascult pentru prima dată în căști melodia Ochii Tăi și să rămân atât de marcat încât să devin fan pentru, ghiciți cine și dați cu tobe de suspans, Alexandru Andrieș.
Actualmente, sunt convins că mulți dintre voi nu aveți idee cine e Andrieș ăsta și care-i faza cu el, ba chiar, mai mult, de ce naiba a scos un EP numit „Cartofi Prăjiți (trei porții)”. Așa că, în rândurile următoare, o să încerc să vă ofer o perspectivă 360, de la biografie la discografie, iar la final vă las cu un mic playlist de cinci piese, ca starterpack și ca ajutor pentru veșnica provocare „Name me three songs!”.
Ca să începem cu cine, ce, cum și de ce, Alexandru Andrieș s-a născut pe data de 13 octombrie 1954, în Brașov care fun fact, pe atunci orașul se numea Stalin.
Dacă facem un calcul nebun, aflăm că în prezent are 72 de ani. Acum dacă Andrieș are 72 de ani și 52 de ani de activitate ca compozitor și cântăreț de jazz și folk, întrebarea roșie este… Câți ani a predat arhitectură la Facultatea „Ion Mincu” din București?
Răspunsul este roughly 40. 40 de ani în care a fost profesor, lector, conferențiar și doctorand în arhitectură. Acum pe lângă toate astea, acesta este și artist plastic și poet și for sure consultant de țepe pentru Țepeș (Doamne!), prieten cu Dan Bittman și Nicu Alifantis, mai mult sau mai puțin un pirat adevărat și for sure „un sâsâit șarmant”. Și, ca și cum nu era deja suficient, Andrieș mai bifează câteva lucruri serioase în CV: este membru al Uniunii Arhitecților din România, al Uniunii Scriitorilor din România, al Asociației Ziariștilor din România și al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România. Practic, omul nu doar că face de toate, dar o face și cu „acte în regulă”.
Mna, și dacă tot vorbim de el și îl conturăm, ar trebui să menționez că pe rafturile lui, pe lângă machete, schițe, cărți, discuri și o chitară, mai are și o colecție zdravănă de premii. Are 14 premii (sau, cel puțin, 14 am reușit eu să descopăr). Printre ele se numără Premiul ACIN pentru cel mai bun scurt-metraj muzical, Premiul Colegiului criticilor muzicali din România pentru originalitatea deosebită în creația muzical-poetică și Premiul Industriei Muzicale Românești la categoria „Cel mai bun album jazz-blues”.
Deloc rău pentru cineva care a scos un EP de trei piese numit Cartofi Prăjiți, nu?
Revenind puțin, înainte să devină toate cele menționate, merită subliniat că debutul său în muzică a avut loc în 1975 ca solist, la Club „A”, fostul Club al Studenților la Arhitectură din București, care avea un circuit închis, unde aveai loc STRICT dacă erai student la Mincu sau erai invitat.
(Foarte elitist dacă mă întrebați pe mine, but I get it in a way)
Ulterior, în 1979, a participat la Festivalul de jazz și rock de la Brașov, alături de trupa Basorelief, iar la zece ani de la prima apariție pe scenă, a lansat albumul „Interioare” (1984) (Electrecord), alături de Mircea Marcovici la bas, Mihai Farcaș la baterie și percuție, Mircea Baniciu la voce, Gabriș Dedeian la saxofon și clarinet și cu Maria Ioana Mintulescu la celesta, pian și voce. Menționez că albumul are și o versiune în limba engleză și, zic asta ca un mic warning pentru cei care, ca și mine, vânează viniluri/CD-uri uneori în timpul liber.
Acesta are nu mai puțin de 54 de albume și 13 EP-uri/Single-uri, ceea ce duce discografia totală la 67 de materiale în prezent (ironic, având în vedere glumele care circulă pe feed în ultima perioadă). Câteva nume din repertoriu ar fi „Rock’n Roll” (1987), „Despre distanțe” (1988), „Interzis” (1990), „Muzică de divorț”(2001), „Petală” (2009), „Cântece piraterești” (2013), „Cartofi prăjiți (trei porții)” (2021) și „Aproape Departe” (2024), dar dacă vrei cu adevărat să începi să-l asculți și nu știi de unde să pornești, îți recomand, cu inima pe mână, ca punct de start albumele „Interioare” și „Interzis” sau… playlist-ul de la final! Și dacă vrei ceva emblematic, îți recomand „Alb-Negru” (2009), care sunt pur și simplu, în splendoarea lor, 17 piese de Bob Dylan, reinterpretate în limba română.
Și dacă tot suntem la partea de discografie și materiale audio, ar trebui să știți că melodiile lui Andrieș uneori sunt preluate și reinterpretate, un bun exemplu fiind melodia „Ochii Tăi” de la trupa Byron.
Also, ca un mic fun fact pentru fanii trupei La familia, vă rog să verificați ultima piesă din albumul lui Puya, „Oameni ca Noi” varianta Deluxe.
Acum, dacă ne apucăm să fim savanți și să punem sub microscop o piesă de-a lui nea Andrieș, observăm că ADN-ul său muzical e o combinație surprinzător de coerentă. Poate fi pus în legătură cu folk-ul occidental, de unde se simt influențele lui Bob Dylan și Leonard Cohen, vizibile în structurile simple, ușor de urmărit, dar încărcate de sens în versuri. Se adaugă elemente de jazz și blues, prin progresii armonice relaxante și un ritm lejer, plus accente de soft rock și sound urban. Și, chiar mai mult, aici vă rog să vă țineți bine de ce aveți la îndemână, fie că e scaunul din metrou, cel din sala de curs sau patul, intervine și chansonul francez, mai exact Georges Brassens și Jacques Brel. Nu doar în stilul de livrare, cu versuri pline de ironie subtilă și o poezie firească, integrată natural în muzică, ci și în estetica vizuală. Chiar merită să comparați o copertă de-a lui Brassens cu una semnată de Andrieș.
Din toată combinația asta demențială de genuri muzicale, vă dați seama că tematicile care definesc universul „andrieșcian” nu sunt neapărat mainstream, ba din contră. Acesta se leagă de banalul cotidian, de alienarea urbană, de relațiile umane care nici nu se pune problema să fie perfecte, de ironia vieții de zi cu zi și, nu în ultimul rând, de acea critică socială subtilă, firească pentru cineva format într-o perioadă în care cenzura era rege.
Tematicile astea, tind să cred că îl mențin relevant chiar și astăzi, temele universale și observațiile sociale rămânând valide, iar stilul minimalist nu se demodează deloc, conturându-l ca pe un artist care pare să stea, liniștit, lângă clepsidra timpului și, care la nivelul publicului, format în viziunea mea dintr-o varietate de oamenii uniți de o răbdare chiar ciudată, acesta rămâne un artist care a reușit să creeze o comunitate aparte, tocmai prin capacitatea lui de a spune mult în cuvinte puține.
În final, pe scurt, Alexandru Andrieș, rămâne un „adolescent perpetuu, mereu îndrăgostit, mereu nesigur pe el”, care personal, l-aș descrie ca fiind un cronicar al absurdului și al detaliilor simple aparent „nesemnificative”, dar care strigate melodic, te lovesc verde în față ca vântul de afară din ultima vreme.
