Îmi place să umblu în picioarele goale prin casă, mai ales pe gresie. Dar mi se tot lipesc scame și fire de păr pe tălpi, deși am aspirat aseară. Zi de zi, tre’ să fac câte ceva, altfel devine un haos. Și chiar nu pot să stau liniștită și să adorm, știind că am mizerie. Sunt niște pitici pe creier, recunosc, dar unde este menajera la care visam când aveam 10 ani? 

„Mamă, să vezi tu ce casă mare cu piscină o să am. Și mașini la poartă și menajeră și bucătăreasă, ca o prințesă”. Și pe mama o bufnea râsul, dar ce rost avea să încerce să lămurească o fetiță cu idealuri din desene animate? 

Am 23 de ani, locuiesc în chirie cu iubitul meu și o pisică. Eu sunt propria mea menajeră și bucătăreasă la care visam, ce chestie! Și nu mă plâng, dar nu e tocmai ceea ce mă așteptam. Îmi dau seama că viața de adult e atât de diferită față de cum o credeam în copilărie. Pe atunci, vedeam viața ca reclama de la Lenor, unde rufele se spală singure sau cum cineva coboară din cer și dă cu mopul pe jos, în timp ce eu stau pe un șezlong, la soare. Totul era clar atunci, asta am voie, asta nu am voie, controlul era deținut de altcineva și oarecum nu eram în postura de a face alegeri care, poate, îmi schimbă întregul curs al vieții. E vorba de un efort constant ca să ajungi să ai măcar poarta de la vila visată sau măcar bani de o roată pentru mașina din filmul preferat. Tot drumul e presărat de responsabilități, facturi, alarme de dimineață, liste prea mari de cumpărături și bani prea puțini și mai ales, zile în care nu mai poți și tot ce vrei e să te întorci în camera aia cu tavanul roz în care te uitai pe ascuns la desene la 10 noaptea. Din păcate, nici măcar acea cameră nu mai există, căci timpul nu stă pe loc.

Și-mi dă cumva o satisfacție ciudată când casa e curată, mâncarea e pe aragaz, pisica doarme; mă simt mai aproape de versiunea de adult, mai aproape de perfecțiunea la care visam. Nu-i totul despre casă, evident, dar aici parcă-i mai simplu, căci atunci când mă gândesc la viața profesională, mă iau fiorii. Ca aproape orice tânără, urmez studii superioare, visând să ajung o femeie de succes, mă rog, măcar aproape de el. Să am un un scop, să fac ceea ce-mi place și să pot contribui financiar la bunăstarea familiei. Pentru că, să recunoaștem, toți vrem o oarecare independență financiară, fie că vorbim de femei sau bărbați. Și azi nu sunt prințesă, dar măcar mă descurc și sunt mai realistă, deși, uneori, e bine să visezi și să-ți dorești cât mai mult. Visurile cresc odată cu noi, schimbându-se și adaptându-se la ceea ce ești atunci.

Te-ai trezit adult, dar nu știi ce urmează

Unele zile devin insuportabile. Și parcă monotonia mă îneacă, iar și iar același program, o rutină pe care o sparg din când în când. În spatele fiecărei zi de acest gen, orice mic gest contează și fiecare efort lăsat în urmă îmi demonstrează că sunt acolo, pe linia de plutire, că am o continuitate. Și e important să apreciezi ce ai, ca să poți visa la ce nu ai. Nu-i atât de roz totul ca într-un serial de Crăciun, unde toate merg strună. 

Ești adult acum, unul obișnuit și la început de drum. Problema intervine atunci când vrei la 20 de ani ceea ce vezi la cei de 40, crezând că au închis ochii și brusc au apărut toate în jurul lor. Oamenii ăia au parcurs etape ca să ajungă acolo, unii mai mult, alții mai puțin, iar tu pui presiune pe umerii tăi, vrând să ai totul acum. Ghici ce? Nu se poate. Îmi dau răgaz, deși am avut încercări de joburi care au eșuat, oameni care m-au dezamăgit și mâncare care nu-mi plăcea în frigider, dar de nevoie, o mâncam. Încă experimentez, dar mă simt vinovată că nu muncesc full time și uneori mă simt inutilă. Da, da, adulții se simt de multe ori inutili și asta e ceva ce nimeni nu mi-a spus când eram copil. Pur și simplu te uiți în gol și te întrebi dacă ai ales facultatea potrivită, drumul cel bun și dacă o să reușești să clădești ceea ce îți dorești. Pentru că în multe zile te simți ca într-un cerc vicios și lupta ta se rezumă la supraviețuirea de la lună la lună, fizică și psihică.

Tu de la 10 ani sigur zâmbește acum și-ți mulțumește că lupți pentru visele sale

Dar realitatea e alta, iar nopțile mă găsesc cu laptopul în brațe, scriind de zor, căci doar așa simt că fac ceva util și o fac cu tot sufletul. Serile cu prietenii s-au cam încheiat pe la 18 ani, acum sunt foarte rare până și apelurile de la cunoscuți, iar gândul că sunt singură pe un drum ales chiar de mine, uneori îmi lasă un gust amar. Dar mă uit în jur, iar mulți își doresc să atingă etape prin care eu am trecut deja și-mi spun singură: „Hei, dar nu e deloc atât de rău. Încă nu știi exact destinația, dar pare că ai idee măcar despre direcție”. Teama asta de eșec e atât de mare încât nu-mi dau voie să greșesc, totul fiind o incertitudine totală. 

Toți vorbesc despre succes, despre cum trebuie să ajungi acolo unde îți dorești, dar totul e plin de dubii, iar frica aceea constantă că nu ești suficient de bun, nu te lasă să pui capul pe pernă liniștit. Doar încerc să nu mă pierd în mijlocul haosului și aici nici nu mai e vorba despre oamenii din jur, cât de mulți sau cât de puțini, ci despre cum mă percep pe mine. Poate că nu voi avea totul rezolvat la 30 de ani, dar nu scrie nicăieri că trebuie să fie așa sau nu. 

Nu de puține ori, mi se pare că bat pasul pe loc, că fac lucruri în zadar, că acea copilă de 10 ani nu e mândră de adultul care sunt azi. Poate sunt prea dură, prea idealistă, cu prea multe principii și așteptări. Ca un hamster care aleargă în rotița lui și când obosește, se culcă și apoi o ia de la capăt. Dar el e condiționat de acea cușcă în care cineva îl ține captiv, însă eu nu am cușca, ci doar niște gratii imaginare care uneori mă limitează. Probabil că ar trebui să le smulg și să-i spun fetiței de 10 ani că fac tot ce pot ca ea să-și îndeplinească visele, să fiu adultul la care visa atunci. Și fetița aia îmi dă speranță că sunt unde trebuie.