Ironia „Creep”
Cu toții am auzit Radiohead. Poate nu toată lumea a auzit de Radiohead, dar cu siguranță toată lumea a ascultat măcar pasiv piesa Creep de pe primul lor album. Printre alții, Prince, Alanis Morissette, Postmodern Jukebox Korn, Weezer, Damien Rice, Moby, the Pretenders, Kelly Clarkson, Olivia Rodrigo și și Jim Carrey au făcut cover piesei. Randări ale ei au apărut în trailerul de la The Social Network, în filmul Happily Ever After, Glee în The Book of Life și chiar într-un episod din NCIS: Origins. Atât personajul lui Hugh Grant din Heretic, cât și Eric Cartman din South Park și-a luat un moment să explice publicului cine sunt Radiohead, fredonând piesa.
Sună a detaliu minor, dar trebuie luat în calcul faptul că Trey Parker și Matt Stone au ca singură pasiune muzicală comună trupa Primus, iar orice fan știe (și cum trupa a subliniat chiar ea cu ironie), Primus suck. Faptul că și ei au simțit nevoia să citeze „Creep” spune ceva despre puterea culturală a piesei, care transcende orice gust particular. Există cel puțin două produse media care îți explică, ca unui outsider faptul că știi piesa asta, ceea ce nu e puțin lucru, dar e straniu că s-a întâmplat de două ori.
E o piesă simplă, recognoscibilă și care abundă de anxietate adolescentină. Instrumentalul pendulează între grunge și pop, iar versurile conturează acea experiență specifică a inadaptării, sentimentul că ești în locul nepotrivit, cu oamenii nepotriviți, că nu meriți să fii acolo. Proto-emo, cum s-ar spune. Trupe precum My Chemical Romance îi datorează mult acestei abordări emoționale directe. Nu spun ceea ce spun ca să iau piesa în derâdere, e un punct de plecare excelent, atât pentru discografia trupei, cât și ca introducere pentru ascultătorul nou. Singura problemă a piesei este că suferă de propriul succes.
Ca multe trupe cu un singur hit internațional în portofoliu la început de carieră, Radiohead au fost tratați drept one-hit wonders și forțați să susțină turnee întregi pentru un public care aștepta doar acel moment.. Mai mult, și asta e esențial, trupa a evoluat radical față de sunetul de pe Pablo Honey. Probabil din ambele motive, membrii au ajuns să redenumească piesa „Shit” în interviuri și pe scenă, refuzând s-o mai cânte. Ultima apariție live a „Creep” a fost în 2018, în Columbia, iar între 2009 și 2016 nu a mai fost cântată deloc.
Acest fapt doar i-a încurajat pe fanii mai vechi ai trupei și au transformat disprețul față de „Creep” într-un semn de apartenență. O piesă despre excludere socială și inadaptare a generat propria sa ierarhie de excludere. Dacă îți place „Creep”, nu ești fan adevărat. Dacă ești fan adevărat, „Creep” ți se pare jenantă. Cercul s-a închis și nu poți rata ironia.
Există viață după „Creep”?
Da! Și prima recomandare nu e nici măcar albumul de pe care provine „Creep”, ci cel care i-a urmat.
„The Bends”, lansat în 1995, pendulează între căldură și tensiune. Momentele de liniște și introspecție sunt intercalate cu riff-uri abrazive de chitară care amintesc de trupe precum Mogwai sau de post-rock-ul mai tânăr al epocii.
„Planet Telex” deschide albumul cu un intro cinematic: instrumentalul, alături de sunete din natură, te conduc ca purtat de vânt spre versuri despre incapacitatea de a articula disperarea, înainte să te lovească un refren în care reverberează: „Everything is broken / Everyone is broken / You can force it, but it will stay stone / You can crush it as dry as a bone”. Sunt puține cântece optimiste în discografia Radiohead, dar măcar dezintegrarea e universală, nu doar personală.
Jonny Greenwood, chitaristul, și vocalistul Thom Yorke s-au lăsat ghidați mai degrabă de Jeff Buckley decât de contemporanii britanici din Britpop (Oasis sau Blur) care dominau scena în aceeași perioadă. „The Bends” are o vulnerabilitate melodică pe care britpopul, în aroganța lui, nu și-o permitea.
La doar trei ani după apariția „Creep”, Radiohead lansează ceea ce am putea numi un disstrack la propria piesă. Iron Lung era un aparat din anii ‘40 care ținea în viață persoanele care nu puteau respira având mușchii paralizați din cauza poliomielitei. Persoanele închise în acest sicriu robotic supraviețuiau, dar costul acestei supraviețuiri era imobilitatea. Cam asta reprezenta „Creep” pentru parcursul artistic al trupei.
Dacă ai rezonat vreodată cu Coldplay, Elbow sau Muse, am vești bune: Radiohead au cântat balade. Termenul de „baladă” e poate prea larg pentru piesele „High and Dry” sau „Fake Plastic Trees”. Ambele au o intensitate emoțională care depășește formula convențională a baladei și cu siguranță e insuficient pentru „Street Spirit (Fade Out)”, piesa care sună ca un imn funerar cântat de cineva neîmpăcat cu ideea de sfârșit. Immerse your soul in love, anyway!
OK Computer a.k.a. magnum opus?
„Ok Computer” e pentru mulți ultimul album-fenomen al rock-ului. Sau magnum opus-ul trupei. Sau cel mai bun album din întreaga istorie a muzicii înregistrate. În esență, e „The Bends”, dar mai mare, mai dens, mai ambițios.
E greu să nu-ți placă acest albumul dacă ești fan al muzicii alternative, fie că asculți Pixies, Placebo, Interpol, Bloc Party, Muse sau Deftones, pentru că temele lui și elementele lui sonore au influențat decisiv tot ce a urmat în gen.
„Airbag” e o piesă care, textual vine în întâmpinarea piesei „Ripcord” de pe „Pablo Honey”, vorbind despre vulnerabilitatea corpului și sufletului într-un univers rece, în care un simplu accident poate pune capăt brusc totului. Tobele sunt pline de distorsiune, în maniera lui DJ Shadow, iar piesa are o energie aparte. Complexitatea muzicii reflectă complexitatea emoției dintr-un „moment airbag”, în care suntem smulși din ghearele morții de norocul chior sau de un dispozitiv căruia îi dăm atenție doar la crepuscul. Thom Yorke a scris versurile piesei pe o pagină din Songs of Innocence and Experience de William Blake, în caz că dorești o lectură simbiotică.
„Paranoid Android” e o piesă lungă cu multe elemente disparate, dar care sunt armonizate prin forța brută a songwritingului. Schimbări de tempo, jocuri dinamice și renunțarea la refrenul convențional: un fel de Bohemian Rhapsody a anilor `90, dacă Queen ar fi ascultat mai mult Pixies și Scary Monsters al lui Bowie. Mesajul, criptic la suprafață, e o critică a uniformizării sociale și a nevoii de a-ți ascunde emoțiile pentru a nu fi exploatat. I may be paranoid, but I am not an android.
„Exit Music (For a Film)”, scrisă pentru ecranizarea Romeo + Juliet a lui Baz Luhrmann, e o baladă sumbră despre evadare și sacrificiu.
Influențele din Bitches Brew al lui Miles Davis sunt palpabile în Subterranean Homesick Alien, iar liric descrie experiența de a fi răpit de extratereștri.
Finalul piesei „No Surprises” este „furat” din „Wouldn’t it Be Nice” al Beach Boys. O să auzi asta o dată și nu mai poți să nu auzi. . Eclectismul trupei se vede și în faptul că, pe același album, există un pasaj care sună a Johnny Cash live la Folsom Prison.
Tematic, „OK Computer” prezintă o lume asfixiată de tehnologie, depersonalizare și anxietate. Un album lansat în 1997 care se simte la fel de urgent, dacă nu mai urgent, în 2026, era AI și a supravegherii digitale omniprezente.
„Pablo Honey”, sau prima clătită iese mai nașpa
„Pablo Honey” nu e un album prost. Da, coperta e urâtă cu spume. Da, e un album generic pentru standardele ulterioare ale trupei, dar nu e inascultabil. Are mult din ADN-ul rock-ului britanic al anilor 90: duce spre Blur la început de carieră, cu REM pe piese precum „Lurgee”, și, for better or worse, pe alocuri chiar cu Weezer. Dacă l-ai pune la o petrecere, nimeni nu ți-ar cere să schimbi muzica.
E fascinant să auzi primul și singurul album Radiohead care sună ușor optimist și asta e poate cel mai bun lucru de spus despre el. Văd aici o fundație solidă pentru trupa la început de drum, dar e complet eclipsat de evoluția trupei din anii care au urmat. Până la urmă, versuri precum „I’m not a vegetable / I will not control myself / I spit on the hand that feeds me” nu prea stau în picioare drept comentariu politic și nu se compară cu lirismul și maturitatea unor versuri precum „ I’m not living, I’m just killing time” sau „Where I end and you begin”. Cu toate astea, e ceva foarte intrinsec plăcut în a vedea începuturile unei trupe care cântă de mai bine de treizeci de ani. E ca și cum ai găsi un Nokia 3310 uitat într-un sertar și ai juca o tură de Snake. Nu ar fi jocul anului, dar te-ar aduce într-o stare anume.
În esență, realizează puținul care își propune. Dacă descopeream albumul la 15 ani, așezat în playlist undeva între Brand New și Oasis, probabil că acum aș fi chiar nostalgică față de el. Unele albume nu trăiesc prin ce sunt, ci prin cine erai tu când le-ai ascultat prima dată.
Notă: Articolul continuă. „Kid A”, „In Rainbows” și restul discografiei merită fiecare propriul spațiu. Asta e doar începutul.
