Pe cine vezi când te uiți în oglindă?

Bună! Cine ești?

Ai cinci ani și ești în parc. Tocmai ți-ai făcut un prieten nou răspunzând la o simplă întrebare cu propriul prenume. Nu stai să rumegi o astfel de întrebare. Pe bune acum, maximul de introspecție de care eram capabilă la vârsta aia era să-mi aduc aminte la ce desen animat m-am uitat de dimineață. 

Acum însă, când mă întrebi cine sunt, mă lovesc o multitudine de gânduri și sentimente. Când mă uit în oglindă, nu văd doar un trunchi, membre și un cap, văd mii de cioburi de sticlă, iar fiecare ciob este alcătuit de asemenea din granule de nisip.

Într-un ciob se află speranțele mele, acele scântei care fac din mine o visătoare incurabilă. Sunt acele dorințe care mă fac ca mâine să mă ridic din pat recunoscătoare că am parte de o nouă zi de viață. Fără idealuri, viața e pustiu pentru mine.

Într-un alt ciob, în care se mai întâmplă să mă tai și să ajung cu cicatrici, se află greșelile pe care le-am făcut. Le am întipărite în esența mea și le văd mereu acolo, ca niște vergeturi de care nu poți să scapi și ajungi să accepți că le ai. În acest ciob văd suferința pe care am provocat-o altora, se simte grea precum plumbul. Îmi tot repet că e normal să greșești, mai ales în adolescență… dar când mă uit în oglindă, acest ciob îl voi percepe drept o serie de lecții pe care să nu le uit.

Sunt multe fragmente cu câte un ochi care mă privesc. Și știu că fiecare ochi aparține unei persoane. Pe lângă felul în care mă văd eu însămi, sunt totalitatea felurilor în care mă percep cei din jurul meu. Pentru mulți sunt o ciudată probabil. Adică, câți stau să filozofeze în mod profund privitul în oglindă? Pentru alții, sunt un personaj figurant sau secundar, fără cine știe ce însemnătate. Iar pentru puțini, sunt un basm, o dramă, o comedie sau chiar un roman. Cert e că atât eu, cât și tu, cel care citește asta, nu suntem ființe unidimensionale, din moment ce trăim în mințile atâtor oameni.

O altă parte din mine sunt acele amintiri care-mi produc un zâmbet pe chip. Este fix lângă amintirile pe care aș vrea să le uit și nu vor să se dezlipească de ființa mea; o simbioză de tip Yin și Yang. Acele momente de neuitat nu ar fi apreciate la adevărata lor valoare în lipsa celor ce sunt ca o pată intrată în țesătura ființei.

Cioburile ăstea și multe altele formează cine sunt. Sunt un amalgam de visuri, anxietăți și gânduri care nu mă lasă să adorm noaptea. Și așa suntem cu toții. 

Când eram mică eram, ironia sorții, o fire mult mai pragmatică decât sunt azi. Când eram întrebată ce vreau să fiu, spuneam medic pediatru. Acum, aș răspunde zicând că vreau să fiu o persoană care își lasă amprenta în viața celor ce au nevoie să primească un ciob din cele multe care mă alcătuiesc.  Sinceră să fiu, chiar nu simt nevoia să ofer un răspuns concret la întrebarea cine ești? Nu sunt elevă la X liceu, scriitoare la Gen, revistă sau o iubitoare de căței. Sunt toate ăstea și multe altele. Sunt filmele pe care le-am văzut, cărțile pe care le-am citit, prieteniile pe care le-am avut, gândurile care m-au străfulgerat, norocul care mi-a oferit diverse oportunități…

Printre acele cioburi care mă alcătuiesc, văd și o copilă care mă privește fascinată, nevenindu-i să creadă cum are să devină. Acelei copile aș vrea să-i transmit un singur mesaj: suferința este o sămânță care odată plantată și îngrijită poate scoate la iveală compasiune și înțelegere.

Așa că, în încheiere, data viitoare când te privești în oglindă, dă-ți jos vălul de pe ochi și privește-te pe de-a-ntregul. Pe cine vezi când te uiți în oglindă? Și pe cine ai vrea să vezi? Atât în persoana ta, cât și când vine vorba de persoanele din jurul tău.