Oricum nu mai știu cât avem de trăit
Oricum orice cauză identitară, orice cauză comunitară
îmi e străină mie – orice încercare a sensului
Cu două zile în urmă ți-am mărturisit că trăim o tragedie
nedocumentată conform normelor clasice de scriere
îmi asumam un rol de dumnezeu, de critic scrutător al acestui univers literar aflat la marginea delirului
E gălăgie de semne
și înfățișări
iar firele narative sunt construite incongruent
am trăit cinșpe vieți până la 21
iar tonul abject al romanului nu face destule înspre indicarea hăului ce se tot cască la picioarele protagoniștilor noștri
Ne prefăceam atunci pe plajă că ne iubim fără pretenții
că acceptăm această plută dezlegată a destinului care ne poartă legănându-se pe dealurile lichide ale încăierării astrelor cu timpul
Dacă te miști destul de repede – jumătate din viteza luminii să fie turația motorului
încetinești milimetric trecerea timpului – cu poate doi la sută. Așa mi-ai spus
încetineam, atunci, turația pământului doar noi, stând pe coate și discutând vapoarele din port
Dar de pretenția de a te vedea fericit nu mă pot vindeca
Nu pot arunca la gunoi așteptarea juvenilă de a te vedea într-una din vitrinele unui magazin de pantofi din Bucureștiul anilor ’90 (2090) comparând diferitele lungimi de șireturi împreună cu soția ta
cu riduri adânci la colțurile gurii, la colțurile feței
cu șanțuri umbrite acolo unde zâmbetul și-a lăsat amprenta pe pielea ta în plină degradare
cu părul sur
Și de a-ți zâmbi în trecere. A-ți prinde privirea, a-ți face cu mâna o secundă – eu aș purta pe vremea aceasta batic de văduvă
De aceea, sper eu, te surprind cât mai pot – În frânturi de vitraliu și aburi de lumină
în crucile icoanelor înălțate la marginea șoselei, în cântecul îndepărtat al unei orchestre redate digital undeva cu două etaje mai sus de apartamentul meu din capitală
Oricum nu mai știu cât avem de trăit
Oricum orice cauză identitară, orice cauză comunitară, îmi e străină mie – orice încercare a sensului în acest tăvălug de sinapse informaționale de la primul sfert al unui mileniu
lung
și greu
poate ultimul. sper eu
Sper că-mi vor recupera scrierile din mormânt
asemeni babilonienilor
descifrându-le de-a lungul a sute de ani pentru a dezvălui o cântare
pentru cel pe care nu doresc să-l știu vreodată nefiind.
