Pe 1 mai, la Expirat, poți vedea Rostopasca, un spectacol-concert despre grupul de artiști care, la finalul anilor ’90, a dat peste cap arta românească fără să pară că se străduiește prea tare. Am vorbit cu o parte dintre femeile din echipă despre punk, libertate, limbaj obscen, minimalism și cum e să transformi o înjurătură într-un statement.
La finalul anilor ’90, arta vizuală din România era prinsă între două tabere: artiștii tradiționaliști, mai aproape de pictură, religie și simboluri mari, și zona de New Media, cu tehnologie, computere și tehnologii care promiteau viitorul. În mijlocul lor apare Rostopasca, un grup de tineri artiști ieșiți din atelierele UNARTE, care nu păreau foarte interesați să respecte regulile jocului.
Angela Bontaș, Alina Buga, Nicolae Comănescu, Dumitru Gorzo și Alina Pențac au făcut performance-uri, au pictat pe cartoane, au folosit umorul ca armă și au funcționat ca un glitch într-o scenă artistică obișnuită să se ia foarte în serios. În doar câțiva ani, au trecut de la atelierul de pe Vespasian la New York și la Bienala de la Veneția. Au demonstrat că uneori poți să intri în istoria artei și fără să te comporți ca și cum ai vrea să intri în istoria artei.
Spectacolul Rostopasca, scris de Alex Tocilescu și regizat de Monica Stoica, a pornit de la energia unei găști care a tratat arta ca pe un loc de joacă, de scandal, de mișto și de libertate. Doar că nu e un spectacol clasic, cu decor cuminte și public care stă frumos în întuneric. E anunțat ca „spectacol-concert live / musical hip-hop, performance & artă trăsnită pe scenă”, iar reprezentația de pe 1 mai are loc la Expirat Halele Carol, de la ora 20:00, cu acces 18+. (iaBilet.ro)
„Punk-ul se face cu puține obiecte și cu mult rage”
Când o întrebi pe Monica Stoica de ce spectacolul are o formulă minimalistă, cu puțin decor și cu publicul prins în mecanismul lui, răspunsul nu vine din zona „am vrut să explorăm relația dintre corp și spațiu” — deși, ironic, face și asta. Vine mai degrabă dintr-o logică punk: puține obiecte, multă energie și o doză sănătoasă de furie împotriva canoanelor.
„Punk-ul se face cu puține obiecte și cu mult rage îndreptat împotriva tuturor canoanelor”, spune Monica. Pentru ea, spiritul Rostopasca nu are nevoie de decor scump, ci de câteva „acareturi”, găleți, cartoane și oameni dispuși să intre în joc. Important nu e ambalajul, ci fondul: o revoltă împotriva elitismului și a ideii că arta trebuie să fie solemnă ca să conteze.
Tamara Găgeatu, coregrafa spectacolului, vede minimalismul și dintr-o altă direcție: spectacolul e despre oameni, grupuri și ce se naște din conexiune. De asta forma rămâne deschisă și are nevoie de o relație vie: între performeri, dar și între performeri și public. Rostopasca a fost o gașcă, iar spectacolul funcționează tot ca o gașcă.
Asta se simte și în felul în care spectacolul refuză să stea într-o singură categorie. Tamara spune că Rostopasca poate fi citit diferit în funcție de spațiul în care ajunge: într-un teatru poate părea spectacol, într-un spațiu neconvențional, performance, iar într-un bar, concert. De fapt, miza e fix această intersecție — să nu știi exact dacă ai venit la teatru, la concert, la petrecere sau la o invocare colectivă a unor artiști care sunt, foarte important, încă vii.
Cum e să spui „pulă” pe scenă de 100 de ori?
Una dintre întrebările la care te gândești când vezi spectacolul Rostopasca este: cum se simte, de fapt, să folosești pe scenă un limbaj obscen? Devine eliberator, devine firesc sau rămâne un mic disconfort?
Pentru Gia Țițoiu, care o reinterpretează pe Alina Pențac, răspunsul e direct: se simte bine. Nu pentru că vulgaritatea ar fi un scop în sine, ci pentru că în contextul spectacolului înjurătura își depășește sensul și devine revoltă. Gia vorbește despre Rostopasca ca despre un manifest al libertății de exprimare: „Încălcăm limite, tocmai ca să le extindem”, spune ea. În plus, observă și dubla măsură socială: o înjurătură spusă de o femeie e imediat citită altfel, ca și cum ar contrazice ideea de „domnișoară”.
Mara Tătar, care o reinterpretează pe Angela Bontaș, spune că nu simte disconfort. Limbajul obscen nu e un tabu, ci ceva ce oamenii folosesc deja în viața de zi cu zi. Diferența e cantitatea și intensitatea lui pe scenă. În Rostopasca, limbajul obscen are efect cathartic, tocmai pentru că vine dintr-un concept punk în care ideea de bază este să spui „fuck the rules” cu toată ființa ta.
Și aici e una dintre cele mai bune chei de citire ale spectacolului: nu e despre a șoca de dragul de a șoca. E despre a folosi șocul ca să spargi politețea aia falsă care face arta mai puțin vie. „Pulă” nu mai e doar „pulă”. Devine un buton roșu apăsat peste conformism, peste ideea că teatrul se face într-un singur fel și peste reflexul de a cere femeilor să fie expresive, dar nu prea mult; libere, dar nu prea tare; amuzante, dar nu vulgare.
Între teatru, concert și ședință de spiritism
Monica Stoica descrie spectacolul ca pe un fel de artă trash de care România are nevoie. Pentru ea, Rostopasca e concert rap, ședință de spiritism, meci de barbut și paranghelie 90s în același timp. E un haos cu direcție: o formă de a ieși din convențiile teatrale și de a accepta că arta nu mai are de mult reguli clare.
Rostopasca își permite să fie strident, murdar, amuzant, indecent, afectuos și foarte conștient de propria exagerare. Nu vrea să fie „frumos” în sensul safe al cuvântului. Vrea să fie viu.
Mara spune că spectacolul are un caracter spontan tocmai pentru că performerii pot interacționa cu publicul, pot face mișto unii de alții și pot lăsa lucrurile să se întâmple. Îl descrie ca pe o joacă fără răutate, dar cu multă libertate și libertatea asta se vede inclusiv în micile accidente sau improvizații care ajung să rămână în spectacol.
Cât de mult trebuie să semeni cu artista pe care o joci?
Pentru actrițe, întâlnirea cu artistele Rostopasca nu a fost doar documentare. A fost și o formă de contaminare. Gia a avut-o aproape pe Alina Pențac, care este și scenografa spectacolului, și spune că nu a simțit nevoia să facă o reconstrucție calculată, de tipul „păstrez asta, modific asta”. Mai degrabă, a observat-o direct și a preluat din efervescența ei. Una dintre frazele care i-au rămas în minte de la Alina este: „Important e să te doară în pulă și atunci o să te caute toți!”.
Mara spune că i-a cunoscut pe artiștii din Rostopasca, care au venit de mai multe ori la spectacole și au fost entuziasmați. Despre Angela Bontaș, pe care nu o „interpretează”, ci o reinterpretează, spune că a păstrat curajul, nebunia din ochi și blândețea, peste care și-a adus propriul aport.
E importantă nuanța asta: spectacolul nu pare să funcționeze ca o reconstituire muzeală. Nu încearcă să pună Rostopasca sub sticlă, cu etichetă și explicație. Mai degrabă, încearcă să transmită un vibe. Să facă un revival al unei libertăți care poate părea greu de imaginat într-un prezent în care totul e imediat arhivat, comentat, criticat, decupat și potențial anulat.
„Rostopasca își face dreptate singur”
Când vine vorba despre presiunea de a face dreptate fenomenului artistic, răspunsurile sunt aproape relaxate. Gia spune că Rostopasca este un fenomen care își face singur dreptate. Pentru ea, textul deloc serios al lui Alex Tocilescu și regia deloc serioasă a Monicăi Stoica au făcut deja o mare parte din muncă. Actorii trebuie să urce pe scenă și să se distreze.
Mara spune ceva similar: nu e vorba neapărat de presiune, pentru că Rostopasca s-a impus deja ca Rostopasca. Ce poate face spectacolul, însă, este să ducă mai departe o parte din vibe-ul lor către oameni care nu au auzit de grup sau către cei care i-au prins atunci și se pot bucura acum de un revival.
Ce facem azi cu moștenirea Rostopasca? O cumințim? O explicăm până nu mai rămâne nimic din ea? Sau o lăsăm să fie în continuare haotică, obraznică, imperfectă și greu de pus în ramă?
