Generația Z a avut prilejul să fie contemporană cu multe filme care deja sunt considerate emblematice. Capodopere ale cinematografiei cum ar fi Blade Runner 2049, Once Upon A Time In Hollywood, Dune și, mai nou, Sinners, au căpătat aproape instant statut de cult classics datorită inovației și contribuțiilor aduse în cinematografie. Bine, poate și meme-urile au ajutat.
Fiecare generație are la record filme care imortalizează vremurile. Nu are rost să le enumăr pe toate, așa că o să iau două exemple random.
Anii ‘60 sunt cunoscuți pentru glamour-ul simplist din Breakfast at Tiffany’s și filmele spaghetti western care au reinventat genul prin coloana sonoră low-effort și expresia constipată a lui Clint Eastwood.
Anii 2000 au fost un corn al abundenței care a oferit nestemate epice în stânga și în dreapta, fără să mai țină cont de genre, aesthetics sau relevanță – Pirații din Caraibe, Lord of the Rings, Spider-Man, American Psycho, Requiem For A Dream – toate creații care au reușit să adapteze, să îmbine noile efecte digitale cu cele practice și să surprindă un spectru larg de emoții, devenind astfel absolut memorabile.
În contrast, anii ‘80 sunt pure nostalgia trip, fie că vorbim de Back To The Future, Scarface sau orice film de John Hughes. Serios, orice film din vremea aia strigă a muzică synthwave și haine flashy.
La începutul anului acesta, generația Z a cunoscut una din cele mai mari serii ale anilor ‘80 cu filmul Karate Kid Legends.
Puțin context…
Cum a schimbat originalul omenirea
Unele filme sunt mai mult decât niște montaje cu muzică dramatică în care actorii vor să-ți vândă o poveste lacrimogenă. Pentru că, atunci când pui suflet în ceea ce faci și creezi personaje tangibile, ajungi nu doar să-i vorbești unei audiențe, ci și să-i insufli inspirație, încredere și curaj. Exact ca niște părinți buni.
Filme ca Mean Girls, Breakfast Club sau Rocky au învățat tinerii cum să gestioneze sănătos diferite obstacole ale vieții – presiunea socială, criza de identitate și adversitatea fiind doar unele dintre exemple, iar originalul Karate Kid intră precis în aceeași categorie.
În esență, filmul e Rocky pentru baieții din gimnaziu și cu toate că e prea puțin cunoscut în Generația Z, generațiile precedente au iubit filmul ăsta, inclusiv o mulțime de Zellenials ca mine. Dacă ai de gând să-l vezi, o să înțelegi clar statutul legendar – e o poveste wholesome despre un copil fără tată ce își găsește atât un mentor, cât și o figură paternă care, nu doar că îl învață bătaie ca să scape de bullying, dar îl și formează ca om.
Mr. Miyagi e aproape ca un personaj de desene animate. Arată foarte stereotipic, e stoic și umil, dar tot are rizz din ăla de vulpoi bătrân și îl învață chestii folositoare pe tânărul Daniel-san. Oferindu-i atenție, înțelegere și hrănindu-i spiritul, îl modelează ca pe un bonsai. Imaginează-ți cât de mulți oameni ar putea să fie la fel dacă ar avea un Mr. Miyagi în viața lor.
E paradoxal cumva. Evident, nu toți suntem băieți fără tată care ajung să fie crescuți de un sensei japonez. Dar povestea tot poate să fie foarte personală, fiindcă majoritatea din noi simțim uneori nevoia de a avea un mentor doar al nostru, care să ne ghideze în viață când începem să o ardem aiurea în tramvai cu influențe negative.
Și, până la urmă, un film e tot atât de actual pe cât îi permite relevanța odată cu trecerea timpului, iar Karate Kid din 1984 încă e un film foarte relevant prin emoțiile și problemele pe care le ilustrează.
Dar cum s-a ajuns în prezent la încă un film?
Two branches, One tree
În 2010 a apărut remake-ul cu Jackie Chan și Jaden Smith. Doar că nu a fost karate, ci kung-fu, iar Jackie Chan nu a fost Mr. Miyagi, ci Mr. Han, adică același lucru, dar de pe Temu. Per total, a fost un remake simpatic, actualizat la vremurile de atunci și cu destul suflet încât să nu ajungă la ghena filmelor.
Iar Karate Kid: Legends e un sequel atât la remake, cât și la trilogia originală. Pe cât de mare a fost potențialul, pe atât de rău s-a abătut blestemul.
Studiourile de filme mai scot de la naftalină câte o franciză populară ca să mai stoarcă niște #banigratis pe faima iterațiilor precedente. De-aia am ajuns la 7 Jurassic Park-uri sau 14 Fast & Furious-uri.
Deh, e greu să faci profit din idei originale și counterculture. Mai bine să mergem la sigur, reîncăzlim o poveste pe care o știe toată lumea. Ce dacă s-a cam acrit între timp? N-are nimic, aruncăm actori noi și mainstream în rol principal și păcălim noi cumva gusturile oamenilor.
Hey guys! Mai țineți minte Harry Potter? Nu vreți să-l vedeți cu Timothee Chalamet în rol principal? Suntem în negocieri cu Zendaya să o joace pe Hermione!
Vă salutăm, stimați consumatori de filme de duzină! E cam secetă pe la noi în studio și ne-am amintit că Indiana Jones a rupt la box office de mai multe ori, așa că investitorii noștri au hotărât să vă mai dăm câteva continuări! Știți voi, Harrison Ford e cam senil și nu nici nu-i mai stă fondul de ten așa bine pe riduri, iar CGI-ul s-a scumpit la nesimțire, dar avem o soluție – Pedro Pascal! Nu-i așa că vă era dor să-l vedeți din nou într-o franciză uriașă?
Ne-am prins toți că mustața lui Pedro Pascal e următorul The Rock.
Se pare că după succesul pe care l-a avut Marvel adunând cele 3 versiuni de Spider-Man, s-a creat acest trend de multivers. Nu e un lucru rău. Deadpool vs. Wolverine a fost un film decent, indiferent de ce îți zic prietenii tăi.
Karate Kid Legends face același lucru, profitând de ascensiunea pe care l-a avut seria după apariția serialului Cobra Kai. Păcat că e un film repezit și făcut la lăcomie, încărcat de clișee, fan service ieftin și situații care au sens doar pentru că așa au vrut scenariștii. Chiar și titlul Legends e flasc. Gen s-au unit legendele artelor marțiale, te-ai prins?
Personajele sunt schițate superficial, antagonistul e jalnic, mama personajului principal are așa puțin screen time încât sfârșește ca fiind monodimensională și aproape irelevantă și însuși personajul principal e foarte generic, cu o personalitate de carton, tipică oricărui protagonist-erou care nu supără pe nimeni și ajută bunicuțele să treacă strada.
Dar ăsta nu e un review despre Karate Kid Legends. E prea prost și nu merită un articol întreg pentru o recenzie. În schimb, prin textul ăsta, vreau să scot în vedere importanța originalului și cum arată de fapt o continuare bună la un materialul sursă.
COBRA KAI NEVER DIES
Spre deosebire de abominația Karate Kid Legends, serialul Cobra Kai face exact ce trebuie – revizitează o poveste sentimentală așa cum ți-o amintești și îți arată cealaltă perspectivă. E simultan un tribut pentru filmul original dar și o parodie făcută cu gust, care ridiculizează stereotipuri ale anilor ‘80. Nu-mi amintesc să fi văzut alt sequel unde personajul negativ trăiește cu consecințele acțiunilor sale și are propriul redemption arc.
E foarte greu să faci o reinterpretare când materialul sursă e extraordinar și mai trebuie să te confrunți și cu o haită de nostalgici ca mine, care abia așteaptă să îți defăimeze lipsa de originalitate și tupeul de a reinventa ceva perfect.
Dar în ciuda haterilor, serialul Cobra Kai a arătat că se poate și, personal m-a cucerit. Nu sunt genul care plânge la filme, cred că am pățit-o de maxim 3 ori toată viața. Dar o scenă din serial, unde două personaje feminine ajung la un consens după multe scandaluri și cuvinte grele, m-a făcut să mă simt ca o puștoaică milenială la Titanic, când l-a văzut prima oară pe Leonardo DiCaprio mort și înghețat cum se scufundă în abis. Atât de bine e scris serialul.
Asemenea filmelor din anii ‘80, e full nostalgia trip și totodată foarte fresh și modern, explorând teme precum abandonul, trauma nevindecată, maturizarea și disciplina.
Pentru un serial care a debutat cu primele două sezoane pe Youtube, Cobra Kai a întrecut orice așteptare și, deși nu se ia prea mult în serios, e combinația perfectă dintre old-school Disney teen drama și 80’s martial arts flick.
Serios, aș putea să vorbesc ore întregi despre el, dar natura acestui text nu îmi permite.
Dar e un serial care merită o șansă și nu știu pe nimeni care să-l fi văzut iar apoi să regrete.
CONCLUZIA
De-a lungul timpului o să tot avem parte de reboot-uri și remake-uri și reboot-uri la remake-uri și remake-uri la reboot-uri. Din păcate, e foarte probabil ca inteligența artificială să aibă un impact negativ în ceea ce privește amprenta spiritului uman în cinematografie. Dar atâta timp cât sprijinim proiectele făcute cu suflet și ignorăm complet deșertăciunile născute din lăcomie, poate putem să nu ajungem într-o distopie în care filmele sunt doar conținut generat de AI. Speranța fără atitudine e zero, până la urmă.
