Mr. Nobody Against Putin, documentarul regizat de Pasha Talankin și David Borenstein, a fost parte din prima proiecție pentru liceeni, organizată de Festivalul de Film Documentar fARAD. Asta a însemnat o ocazie specială pentru că a oferit „early access” și a dat tinerilor ocazia să „stea cu filmul”, altfel. Mai îndeaproape, mai personal (și dureros). E un documentar de neratat, astfel că, nu întâmplător, va fi proiectat și în seara de închidere, duminică, 12 octombrie, de la 20:15 (nu uita, intrarea este liberă la toate filmele!).
După proiecție, dialogul moderat de Corina Şuteu, președinta festivalului, despre ce înseamnă propagandă, a vorbi liber și despre curajul protagonistului a însemnat o importantă punere în context. În plus, perspectiva unei eleve din Ucraina, acum elevă la liceul german din Arad, a adâncit conectarea cu documentarul, prin poveștile ei despre cum propaganda era prezentă în școlile rusești încă din timpul crizei din Crimeea, din 2014. Același mecanism se extinde chiar și asupra soldaților ruși.
Într-o Rusie care miroase a metal topit și pedagogie militară, Mr. Nobody Against Putin intră direct în plămâni. În Karabaș, orașul industrial unde speranța de viață e de 38 de ani, un profesor, Pasha, protagonistul acestui film, filmează evenimentele care se întâmplă în cea mai mare școală din oraș.
Începe războiul: docilitatea într-un spectacol
Aici, în școala din Karabș, războiul nu mai e doar la televizor. Întâi e o formalitate: profesorii citesc texte patriotice „trimise de sus”, la începutul fiecărei ore. Dar mecanismul se lubrifiază rapid: copiii preiau ritualul, citesc singuri, pe rând, fiecare un paragraf. Marșurile apar pe holuri, învățătorii sunt recompensați pentru implicarea patriotică.
Pasha încearcă să reziste. În biroul său se adună elevii și profesorii care mai cred în libertatea de a vorbi. Dar și acel spațiu se micșorează. Copiii încep să lipsească, profesorii îl ocolesc. Pasha e un om care nu mai are cui vorbi.
Contaminare
Tu te-ai jucat de-a aruncatul cu grenada? Dar la școală era asta o competiție?
În doar câteva luni de la începutul războiului, copiii erau în competiții în care mingile erau arme și cel mai vânjos elev era premiat. Războiul se instalează prin ritmuri repetitive, prin mici gesturi care, odată sincronizate, devin ritual. Propaganda, la urma urmei, e o coregrafie colectivă. Nu ideologie, ci ritm.
Orașul este atât de mic încât propaganda nu întâmpină nicio formă de rezistență. Totul se propagă firesc, nestingherit. Copiii, prinși în mecanismul școlii, sunt prea speriați ca să se opună, prea (in)conștienți de privirile care îi supraveghează. Și totuși, chiar și atunci când par că nu ascultă, când privesc în gol sau se prefac că nu înțeleg, ceva se depune acolo, în adâncul lor. Fragmente din ceea ce citesc, din ceea ce aud, imagini din ce văd sau din ce li se repetă acasă și, mai ales, din ceea ce nu li se spune niciodată, formează încet o temelie invizibilă. Pe această temelie se va construi viitorul lor. Iar pentru mulți dintre acești copii, băieți care vor crește în umbra acelorași discursuri, viitorul înseamnă doar o formă de datorie: aceea de a „sluji” patria, fără să-și fi putut alege vreodată ce înseamnă, de fapt, asta.
Simbioză toxică
Ceea ce face filmul să devină mai mult decât o cronică a Rusiei e că procesul nu e doar local. Karabaș e un microcosm național: locul unde algoritmul politic și cel digital se suprapun. Unul spală mințile, celălalt le filmează. Fiecare patriot e și influencer, fiecare lecție e și content.
Filmul se poate vedea în seara de 12 octombrie, de la ora 20:15 la festivalul de film fARAD.
