Ecoul uralelor ricoșează dintr-un perete în altul: toate sunt pentru cele două persoane din fața mea, care defilează urmărind îndeaproape ritmul muzicii, pe podiumul invizibil de dinaintea noastră. După câțiva pași reușesc deja să absoarbă atenția întregii săli. Muzica piere pentru un moment și ăsta este semnalul meu că trebuie să mă pregătesc de plecare. Mi-am repetat în minte pașii pe care vreau să-i fac, însă antrenoarea ne-a recomandat să fim mai puțin tehnici în coregrafiile noastre, și mai mult poetici. Să spunem o poveste. Aplauzele se liniștesc iar beat-ul umple din nou sala.
E rândul meu. Să dansez mi-a venit mereu natural: fie că sunt în club sau în camera mea, mă descarc la fel de puternic prin mișcare iar publicul nu mă intimidează. Însă să-mi dresez mișcările este ceva nou pentru mine: să îmi coordonez toate extremitățile împreună cu interiorul, să le fac să se armonizeze și să spună o poveste coerentă e cel mai complicat lucru pe care trebuie să-l învăț. Mișcările conștiente, asumate nu lasă loc de ascuns – ele mă dezvelesc pe mine așa cum vreau să fiu văzută. Însă încă nu știu cum vreau să fiu văzută. Uit mișcările pe care le planificasem, înaintez spre muzică și sper să spun o poveste.
Martie 2019: mă plimb cu ai mei prin cartierele de pe lângă Manzanares, răul care feliază Madridul între Centru și suburbia sudică. Din banii făcuți la primul meu job de copywriter am luat familiei bilete de avion către Spania, prima destinație din afara țării pe care o vizităm împreună. Tata a mai ieșit din țară doar în Berlinul de Est, înaintea căderii idului, iar mama niciodată. Pentru mine este a doua ieșire din țară și deja știu cum mi se va distorsiona imaginea asupra lumii odată ce mai adaug o locație pe lista de colțuri ale lumii vizitate.
Tata se minunează la fiecare bucățică de oraș – analizează structura blocurilor, e uimit să vadă armata de oameni care se ocupă zilnic de curățenia în parcul de lângă râu și pierde numărul podurilor care conectează cele două părți ale orașului. E prima oară când îl văd trpind în profunzime o experiență nouă, prima oară când îl văd fascinat pe deplin, prima oară când pare că acasă nu e atât de bine pe cât ar fi crezut. „Uneori mă gândesc cum ar fi fost dacă ne-am fi mutat și noi aici”. Și eu mă întreb același lucru. Mă întreb ce simte că îi lipsește acasă, ce ne lipsește și ce crede că am fi găsit aici.
Prima oară când am auzit înțeles cuvântul „în străinătate” aveam șase ani. Tocmai ce mă mutasem într-un alt cartier, într-un nou apartament și într-o nouă grădiniță. Era a treia mutare în doi ani, dar Luisa de atunci era pregătită să-și facă prieteni noi. Atât de pregătită, încât în prima zi de grădiniță m-am așezat lângă Lavinia, o fetiță cu obrăjei dolofani și o privire dulce, cu care m-am luat de mână și de care am rămas apropiată până în prezent. La serbarea de 8 martie din acel an, a trebuit să învățăm o poezie. Urma să o recităm grupului de mămici emoționate adunate pe partea stângă a clasei. Când vine rândul Laviniei, un val de căldură și confuzie mă lovește. Îmi dau seama că nici una dintre fețele din galeria de mămici nu seamănă cu a Laviniei. Lavinia își spune poezia întoarsă spre partea dreaptă, unde printre chipuri o recunosc pe bunica ei. „Mama Laviniei e plecată în străinătate”, mi-a explicat mama în seara aia.
În școala generală, „în străinătate” devenea din ce în ce mai popular. Colegii mei au părinți plecați „în străinătate”. Le aduc dulciuri în ambalaje pe care nu știu să le citesc sau haine care nu sunt așa diferite de ce avem în Obor, dar au etichete cu „Made in Italy”. Eu mă gândesc doar la cum m-aș simți dacă luni întregi, când ajung acasă de la școală, nu mi-aș găsi ambii părinți în sufragerie. Părinții mei au prieteni „în străinătate” care ne vizitează anual sau la doi ani și aduc caramele Mambo, pe care le consider apogeul dulciurilor. Mai e și ciocolată Toblerone, în fiecare an alt sortiment, și cafea boabe la kilogram care ne ajunge până la următoarea lor vizită. Toate cadourile astea întrețin magia străinătății, unde pare că totul e dulce și se găsește din abundență. Când merg prima oară cu avionul îmi dau seama că toate dulciurile râvnite din copilăria mea sunt de fapt de pe rafturile duty-free-urilor.
În gimnaziu, „în străinătate” începe să capete un nou contur. Am prieteni care merg în vacanțe „în străinătate”, deși asta înseamnă de cele mai multe ori în Italia, la rude, sau în Bulgaria, la nisipurile de aur. Chiar și așa, destinațiile astea pot fi extrem de exotice pentru cineva care nu a ajunsese nici măcar până în vestul țării. Deși ai mei s-au chinuit să mă plimbe prin țară în concediile lor încă de mică, experiențele din alte țări ale colegilor mei știrbeau orice fel de frumusețe autohtonă pe care o exploram cu ei – era pentru prima oară când voiam și eu în străinătate. Mă frustra că nu aveam nici o poveste de după granițe de povestit în prima zi de școală de după vacanță, nici un suvenir exotic pe care să-l port ca breloc; eram în urma celorlalți.
La liceu, „în străinătate” devine „în afară”. Mai sunt puține lucruri străine legate de „străinătate”, unde toată lumea a fost cel puțin odată, cunoaște pe cineva care locuiește acolo, ori se pregătește să studieze acolo. „În afară” e locul unde majoritatea elevilor au fost în vacanțe cu părinții, unde se organizează tabere cu prețuri exorbitante, unde facultatea e mai bună și joburile mai bănoase, unde se trăiește mai bine și unde ar trebui să te lupți să ajungi. În liceu, totul în afară de România e cool. Așa că m-am adaptat, evident. Acum vreau și eu în afară.
În vara dintre a X-a și a XI-a simt că l-am apucat pe Dumnezeu de picior când prind un loc într-un proiect educațional pe tema schimbărilor climatice și ecologiei în Germania. Este prima mea ieșire din țară. Plec cu frica de moarte în sân, cu gândul la zborul cu avionul și atacurile din vara acelui an din orașele Germaniei, însă cu încăpățânarea puerilă că dacă nu plec acum din țară n-am să mai plec niciodată – asta este șansa să am propria mea poveste „din afară”. Șocul cultural trăit acolo devine o piesă importantă în puzzle-ul personalității mele de astăzi.
În camera de hostel petrec cele două săptămâni departe de casă alături de două alte fete, din Islanda și Germania, care m-au făcut să realizez că lumea asta nu se rezumă doar la bula oamenilor din liceul meu din Brăila. Levkee are 15 ani în acea vară, însă viața ei este atât de diferită și complexă față de a mea încât mă simt constant mai mică și mai copilăroasă decât ea. Devenim prietene în timp ce discutam despre serialele noastre preferate, despre pasiunea pentru magazinele second-hand, cât și despre relațiile ei și călătoriile ei internaționale, zone în care am zero experiență. De la ea aud prima oară de gap year și că o să plece un an în Mexic printr-un proiect educațional în anul acela și nu pot să mă gândesc decât la cât de stagnantă se întrevede viața mea în următorii ani – stresul anilor terminali de liceu, facultate, master, job.
Mă întorc din Germania cu total altă perspectivă asupra viitorului. Îmi spun că nu mai este un moft să studiez în afară, este o necesitate. Nu pot să continui o viață plictisitoare în aceleași tipare ca toți ceilalți, când știu că după granițele României sunt atâtea povești de trăit și lucruri de făcut.
Încep să caut facultăți „în afară”. Vreau să studiez modă, design sau arte conexe, ceea ce nu este prea atractiv pentru părinții mei care nu și-ar putea permite să îmi susțină cheltuielile într-o țară din vest ca să devin artistă. Particip la toate târgurile de universități pe care le găsesc, strâng munți de broșuri, pliante și materiale promoționale și fac research constant luni întregi în căutarea programului care să mi se potrivească mănușă. Toate astea se năruie de fiecare dată când încerc să-i conving pe ai mei să-mi asculte dorințele. „În afară” devine un ghimpe în coasta alor mei, un spațiu unde s-ar fi scurs bani pe care nu îi aveam și care m-ar fi format pentru ceva în care ei nu vedeau un viitor.
La sfârșitul clasei a XII-a, „în afară” părea mai departe decât a părut vreodată. Ușa către facultățile din afară se închide fără ca măcar să-i ating pragul așa că mă resemnez și decid că va trebui să mă limitez la niște studii în țară, să nu rămân pe dinafară. Alegere care nu a fost ușoară și nici prea strălucită, căci trebuie să-mi satisfacă dorința obositoare de a-i face pe ai mei mândri, să nu mă termine psihic total și să-mi ofere niște perspective de viitor. O combinație nu tocmai reușită, care mă aruncă în băncile unei facultăți unde îmi disprețuiesc existența mai mult decât o accept.
În facultate devine din ce în ce mai clar că mulți colegi de-ai mei s-au înhămat la studii exact ca mine – pentru diplomă, bani sau din inerție, iar confuzia pe care o simt eu este mult mai generală în rândul celor de vârsta mea decât credeam. De ce facem toți facultatea după liceu? Cum îți poți alege o carieră de pe băncile liceului când cel mai probabil n-ai reușit să explorezi cine ești în puținul timp liber pe care îl ai după școală? Am înțeles atunci, puțin câte puțin, că nu suntem noi vinovați că luăm decizii pripite referitoare la viitorul nostru. Sistemului educațional românesc dictează școlilor, profesorilor și părinților că timpul liber este timp pierdut, că pauzele sunt un atac asupra productivității și că o carieră de succes se realizează pe baza unei rețete prescrise. Am început să simt că este de datoria mea să le dovedesc contrariul.
În facultate m-am lovit din ce în ce mai mult de termenul de gap year, în diferite forme ale sale. Prieteni care nu au intrat din prima la facultatea dorită și au ales să aștepte un an, să încerce din nou, colegi care se angajau și nu mai veneau la facultate pentru că deja ajunseseră unde își doreau profesional, cunoștințe care își schimbau cursul academic în mijlocul anului universitar pentru că nu simțeau că direcția aleasă îi reprezintă. E adevărat că nu toate acestea se încadrează în definiția clasică de gap year, care constă într-un an în care să experimentezi diverse direcții profesionale, personale ori academice, dar am decis acum ceva vreme că nu face bine să urmăresc ad-literam definiții, mai ales pentru modul în care aleg să trăiesc.
Anul licenței a fost întunecat. Întunecat de pandemie, de lipsa atenției asupra nevoilor mele, de teama că nu voi termen în timp util facultatea și că habar n-am ce să fac după. Diminețile însemnau cursuri, dupa-amiezile însemnau cercetare iar nopțile însemnau momentul potrivit să mă pregătesc pentru seminariile de a doua zi. În cele câteva ore adunate pe săptămână care formau timpul meu liber, mă chinuiam să-mi afund gândurile care-mi spuneau că pierd timpul, că nu sunt productivă.
În orice stadiu sunt în formarea mea, mereu exista frica pasului următor. În gimnaziu exista frica că nu voi intra la cel mai bun liceu, în liceu mi-era frică să nu iau note prea mici la bac, la facultate mi-a fost frică că nu voi termina, iar după, în culcușul unde au tot dospit fricile astea mai bine de 10 ani, părea că o să-și facă pe termen lung spațiu frica de a nui găsi un job care să-mi placă, în care să fiu plătită bine și care să mă și satisfacă.
Vreau să renunț la frică, dar nu știu cum. Pe frica trebuie să o iau cu zăhărelul, s-o invit frumos afară, să o rog să-mi dea o pauză, chiar dacă de cele mai multe ori nu mă ascultă. La începutul ultimului an universitar, mă gândeam la tema de licență pe care vreau să o abordez și cum se va potrivi cu specializarea mea viitoare, Am realizat că habar n-am. Și s-a simțit bine să recunosc că habar n-am. Că nu sunt 100% în control asupra viitorului meu, chiar dacă cei din jurul meu pare că sunt. Asta nu înseamnă că sunt descalificată din cursă către o carieră. Cursa asta e mai mult de rezistență, mai puțin de viteză – asta îi spun fricii.
Trăiesc în planuri de când mă știu – în generală au avut ai mei în plan să învăț bine engleză pentru că o să fie „limba viitorului”, în gimnaziu am avut în plan să intru la cel mai bun liceu, la liceu planul era să iau cele mai bune note la Bac, în vacanțele de vară planul era să fac tot ce nu puteam face în timpul anului, iar la facultate planul era să trec, care s-a dovedit a fi mai greu decât sună. Planul pentru anul de după licență nu vreau să existe.
În al doilea an de facultate, din dorința de a strânge date în CV și pentru că mă deprima prea tare facultatea, mi-am luat un job part-time, care a fost sursa mea principală de venit pentru călătoria în Madrid. Am lucrat patru luni la birou și cinci online, timp în care mi-am strâns aproape jumătate din salarii într-un cont de economii, cu speranța unui viitor post-pandemic care să-mi permită să călătoresc. Peste banii aceia mai puneam sume câștigate prin proiecte freelance și cu fiecare tranzacție îmi permiteam să visez din ce în ce mai detaliat la viața de după facultate.
Încep să mă gândesc mai serios la cum va arata anul meu liber. Majoritatea prietenilor mei pleacă din țară cu burse Erasmus. Gândul că ar trebui să rămân într-un București al orice altceva mai puțin al oamenilor, fără prietenii și legăturile mele cu viața de capitală, mă înspăimântă de-a dreptul. Realizez că îmi permit să visez măcar pe termen scurt puțin mai burghez, și să mă mut într-o altă țară – pe termen scurt inițial, pe termen lung dacă am norocul să găsesc un job care să-mi permită să mă întrețin peste granițe.
Este sâmbătă, 19 iunie 2021. Am dat azi ultimul examen din facultate. Nu s-a simțit prea diferit de restul examenelor online. Îmi venea să zâmbesc în timpul lui gândindu-mă că am ajuns în punctul ăsta. Am mers la Calif și m-am întins vreo trei ore de vorbă cu prietenii mei. Tot astăzi urma să le zic alor mei pentru prima oară articulat că-mi voi lua un an pauză și că voi pleca din țară. Le-am tot dat indicii de-a lungul anului că nu mă gândesc la un master imediat după licență. Dar nu eram sigură de ce voi face până în momentul în care i-am apelat și mi-am auzit pentru prima oară cu voce tare dorința.
Odată ce am ajuns acasă, am pus mâna pe telefon și le-am zis alor mei în sfârșit că vreau să plec la Madrid. I-am sunat pe Whatsapp, cu video, și în cele câteva secunde de după ce le-am dat vestea, m-am concentrat atât de puternic pe expresiile chipurilor lor să încerc să ghicesc ce vor spune, încât am simțit că mă uit cruciș. Au lăsat secundele să se scurgă greu și s-au exprimat în tandem: „Noi te susținem, mamă”. La două zile după, mi-am luat bilet de avion doar dus, apoi o lună de cazare. Atât. Nimic nu s-a simțit mai natural decât faptul că nu aveam nici un plan.
Am ales Madridul pentru că e unul dintre cele trei orașe mari pe care le-am vizitat în afara României și singurul în care mi-am spus că aș putea trăi. De la româna care curge natural pe lângă tine când te plimbi pe străzi, până la căldura cu care te întâmpină străinii oriunde ai fi, Madridul era singurul loc departe de casă care ar fi putut să se simtă acasă. Unde străinătatea era puțin mai puțin străină.
Pe Calle de la Ribera de Curtidores, în fiecare Sâmbătă are loc El Rastro – un târg de antichități, vechituri și mărunțișuri unde poți să găsești tot ce vrei, de la țoale de pe Aliexpress la camere foto din 1800 și obiecte prețioase. Un fel de Valea Cascadelor, puțin mai cosmopolită. În weekendul pe care l-am prins în 2019 cu ai mei în Madrid nu am putut să ratez El Rastro – m-am trezit devreme, mi-am pregătit expresiile pe care voiam să le folosesc la negociat – mitad de precio, diez porciento de descuento, mas barato și am plonjat în marea de obiecte de pe strada în panta ce adăpostea cel mai cunoscut târg de vechituri. În marea de oameni, obiecte și accente ce se găseau în El Rastro, puteai să auzi frânturi de română, să găsești titluri românești la 1 euro și să schimbi vorbe prietenești cu conaționali de parcă v-ați fi știut de o viață. Asta a făcut ca în unul dintre cele mai turistice și aglomerate locuri din Madrid să nu mă simt străină.
Doi ani mai târziu, Madrid devine treptat un fel de acasă. Străinătatea devine familiară. „În afară” își schimbă forma, la fel ca și granițele pe care le pun definiției pentru acasă. Sala unde fac cursuri de dans îmi este la fel de cunoscută ca cea în care m-am chinuit să joc volei tot liceul. Lidl-ul de unde îmi fac cumpărăturile îmi amintește de cel din cartierul meu din Brăila de unde a răsărit pasiunea mea pentru gătit. Barurile, cluburile, restaurantele și bodegile, toate se măsoară în distanța în minute de acasă, camera mea modestă dintr-un bloc pe buza Manzanaresului. Un acasă neplanificat, care e mai mult definit de oamenii care mă leagă de unde trăiesc, decât de geografie. Unde știu deja cum să ajung fără să-mi mai trebuiască Google Maps, dar unde în continuare după fiecare colț mă așteaptă o nouă provocare.
Luisa Balaban are 22 ani, e din Brăila și se află în documentări continue într-un gap year în Madrid.
Editor Text: Denisa Harbuz
