Am aflat de dependența lui când aveam nouă ani. Mă întorceam de la școală împreună cu mama mea. Purtam un trening alb și încălțări sport. În drum spre casă, ne-am întâlnit cu un vecin de vârsta mea. A anunțat-o pe mama că fratele meu a fost ridicat de autorități.
M-am uitat atent la reacția mamei, care nu a părut să-l ia în serios. Fără să-mi dau seama, un nou sentiment mi-a cuprins tot corpul, iar bătăliile inimii au devenit aritmice: PANICĂ!
Peste câteva minute, am intrat în casă, unde ne aștepta tata. Stătea așezat pe un scaun din bucătărie cu o mână sprijinită de cap, iar cu cealaltă ținea o țigară din care uitase să scrumeze. Tata e un om ușor de citit. De aceea, când i-am văzut expresia, panica mea s-a amplificat. Ceea ce ne-a spus vecinul meu a fost adevărat, fratele meu a fost reținut pentru consum de droguri. Nu eram deloc informat cu privire la ce sunt drogurile, știam doar că nu trebuie să am de-a face cu așa ceva.
Tot ce-mi amintesc din acel moment e cum mamei îi curgeau șiroaie de lacrimi, iar tata se uita în gol. Pentru mine, tema cu înmulțiri la matematică și faptul că nu știam cum să-i spun unei colege că o plac au devenit probleme nesemnificative.
Am petrecut ore în șir pe marginea patului. Îl priveam pe tata care dădea telefoane în toate părțile. A plecat la DIICOT (Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism) pentru a afla mai multe informații. A mers însoțit de un prieten de-al lui, care se întâmpla să fie tatăl altui băiat implicat.
După câteva ore, s-a întors cu fratele meu. Până în momentul ăla, nu am simțit bucurie când îl vedeam, ba din contră, așteptam să plece de acasă, ca să pot sta eu la calculator. Dar, în ziua aceea, i-am sărit în brațe cum nu am sărit nimănui vreodată. I-am strigat numele și am plâns de fericire. Spre surprinderea mea, am primit de la el o îmbrățișare rece.
Trebuia să petreacă o noapte în arest, dar tata l-a scos cumva de acolo.
Familia mea s-a comportat de parcă nu s-a întâmplat nimic. Inclusiv fratele meu nu părea să fie afectat. Îi povestea unui prieten ce a pățit și râdea cu el de cele petrecute la DIICOT. Eu m-am dezbrăcat de treningul alb și m-am pus în pat cu gândul la tema la mate și la faptul că fratele meu e dependent de droguri.
***
Ar fi fost mai bine să nu aflu de la nouă ani ce e acela cannabis. Am camera față în față cu cea a fratelui meu. Mereu auzeam când ajungea acasă. Mereu reușeam să descifrez în ce stare era după felul în care i se auzeau pașii pe podea, cât timp ținea lumina aprinsă, cât de mult timp îi vedeam umbra în geam. Iar cel mai mare indiciu era mirosul puternic care te lovea când ieșeai pe coridor. Am învățat de mic să disting mirosul de nicotină de cel de iarbă, sau cel de nicotină de cel de alcool, sau cel de iarbă de cel de alcool. Nu mă mândresc cu asta, deși, în cazul de față, m-a ajutat. Mirosul de nicotină îmi este familiar, pentru că tata fumează. De aceea, niciodată nu m-au deranjat oamenii care fumează în jurul meu. Iar mirosul puternic, înțepător și ușor fresh al ierbii am început să-l disting când simțeam dintr-o dată că mă înțeapă sinusurile, apoi îl vedeam pe fratele meu cum intra la el în cameră. Nu am știut niciodată ce consuma. Mi-era frică să scot capul pe ușă și să simt din nou acel miros de iarbă. Am știut mereu de consumul de iarbă, dar eu sunt convins că au existat și abateri de la ea, percum și încercări de alte substanțe.
Mă panicam mereu când îl simțeam. Câteodată nu puteam să dorm. Ca să mă liniștesc, mergeam la el în cameră să mă asigur că e acasă, că doarme sau că respiră. Cea mai mare frică era să nu vină tata să verifice dacă e acasă. Obișnuia să facă asta când era nervos. Știam că dacă vine și vede în ce stare a ajuns, nu o sa fie bine. Și nu îmi doream un scandal când încercam să dorm. Scandalurile erau la ordinea zilei. Nu știam cât va dura, care vor fi urmările și cât va degenera.
***
Am încercat mereu să nu-l judec pentru că se droga. Căutam constant scuze și răspunsuri, sperând că eu, fratele lui mai mic cu opt ani, îl pot ajuta. Mă simțeam inutil, neputincios și credeam același lucru și despre restul familiei mele. Pe lângă el, mai am doi frați mai mari.
„E evident că omul ăsta are nevoie de ajutor, și noi stăm la masa asta și discutăm despre școală și politică?”, obișnuiam să gândesc. Nu înțelegeam de ce nimeni nu face nimic în legătură cu asta, de ce nimeni nu-l ajută.
***
După acea seară, starea lui nu s-a îmbunătățit. Părea oarecum ușurat că lumea a aflat și nu mai e nevoit să se ascundă. Abia după câteva nopți în care a ajuns acasă la ore târzii, cu ochii roșii și limba împleticită, în familie au început să apară discuții legate de ajutor, adesea inițiate de frații mei mai mari. Aceștia erau mult mai documentați decât părinții mei, încercau să-i convingă ca nu vor rezolva nimic așteptând ca lucrurile să se schimbe de la sine. Una dintre propunerile foarte greu de digerat pentru părinții mei a fost internatul într-un centru de dezintoxicare. Nu au fost foarte receptivi la ideea de a-i oferi sprijin, cel puțin nu în felul acesta.
***
Cel mai greu a fost faptul că niciodată nu știai la ce să te aștepți de la el. Avea zile bune, chiar săptămâni în care nu-ți dădeai seama că avea probleme. Mă întreb dacă perioadele acestea erau tentative de a se lăsa sau voia să ne inducă în eroare. Erau și zilele în care credeam că mai bine dispar decât să continui să-l văd așa.
***
Era trecut de miezul nopții și voiam să mă întorc acasă. Ieșisem cu prietenii mei, iar într-un parc m-am întâlnit cu doi dintre frații mei, printre care și cel care consuma. Am rămas puțin alături de ei, cu speranța că se vor întoarce cu mine acasă, pentru că, deși aveam 16 ani și îmi era greu să accept câteodată, îmi era frică să mă întorc singur acasă.
Nu mă simțeam bine și le-am spus că eu plec, iar fratele meu a spus că mă însoțește. M-am bucurat. Până am văzut că era drogat. A urmat o jumătate de oră petrecută pe drum, la ora două dimineața, alături de fratele meu care nu se putea ține prea bine pe picioare. Din când în când, îl țineam să nu cadă sau să nu intre într-un gard. Am ajuns acasă, l-am pus în pat și îmi venea să plâng de nervi: „Am șaisprezece ani, nu ar trebui să am grijă de fratele meu de douăzeci și trei. Nu e corect”.
***
Am renunțat la ideea că va fi bine când am observat că poate să ne păcălească cum vrea el. În schimb, părinții mei nu au încetat să spere: „Uite, merge la muncă! A trecut ceva de timp de când nu a mai avut vreun episod. Își revine, știu eu că-și revine”. Asta auzeam de cele mai multe ori când treceau două zile în care avea o stare bună. Poate că două zile nu par foarte mult, dar pentru ei contau. Ei au fost cei care nu și-au pierdut niciodată speranța. Tot lor le cădea cerul în cap când se înșelau în privința lui.
***
La treisprezece ani, am încercat și eu. În urma unei noi certe de acasă, m-am retras la mine în cameră. Eram deja sătul de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu și am simțit o furie pe care nu știam cum să o gestionez. În mijlocul crizei de furie și frustrare am găsit în cameră fratelui meu un joint, fumat pe jumătate. Dorința de a face acel lucru creștea odată cu revolta. Am luat jointul și m-am dus la mine în cameră. L-am aprins cu capul pe pernă și ochii în tavan așteptând să-mi apară răspunsuri în cale. Cred că aceea a fost o tentativă de a-l înțelege mai bine, de a vedea de ce o chestie atât de infimă are în viața lui o importanță atât de mare. Să văd pe propria piele dacă acel joint, sau alt drog de orice fel, ar merita atâtea certuri și neliniște.
***
Pe parcurs, fratele meu a mai avut momente în care voia să se schimbe. Cerea indirect ajutor, pentru că orgoliul nu-i permitea să admită în fața familiei că ceea ce face e greșit.
Și atunci primea ajutor, sprijin moral, financiar, oportunități de locuri de muncă. Însă nu dura mult și revenea la vechile obiceiuri. Așa că frații mei au renunțat la ideea de a-i oferi sprijin.
Într-o seară, a plecat de acasă cum făcea de obicei. Nu știa nimeni unde merge, cu cine. Bănuiam ce face, dar nu aveam vreo certitudine. Familia mea se aștepta să se întoarcă în noaptea aceea, să se pună în pat și să-și revină a doua zi. Însă nu a apărut. M-am gândit că poate așteaptă să-și revină înainte de a se întoarce acasă, pentru a preveni o ceartă. Dar, când m-am întors de la școală, el nu ajunsese încă. Atunci am început să-mi fac griji. Avea telefonul închis, așa că am fost nevoiți să-i contactăm prietenii, care nu știau nimic de el. Speram să-mi fac griji degeaba, să intre pe ușă, cu ghiozdanul pe care îl avea în spate și cu șapca pe cap, însă nu s-a întâmplat. A doua noapte pe care nu a petrecut-o acasă.
Am început să mă simt vinovat. Mă întrebam „Dacă eu am avut vreo legătură? Dacă m-am gândit inconștient că mi-ar fi mai bine fără el?”
Nu știam cum să reacționez. Gândurile mele erau împărțite.
O parte din mine, mai rațională, spunea că e bine, că a avut niște bani, că e acasă la vreun prieten de-ai lui și că își fac de cap. Dar partea mai anxioasă și panicată din mine credea că ceva rău s-a întâmplat, că a plecat de tot, că nu se mai întoarce. După zile la rând în care nu am auzit nimic de el, ai mei au apelat la autorități. Am știut că situația devine serioasă când tata a fost nevoit să îl dea dispărut. În ziua în care tata a fost la secția de poliție, fratele meu s-a întors acasă. A intrat direct la el în cameră, fără să spună nimic.
***
În urmă cu șase ani, el s-a mutat la bunicii mei, care locuiau în același oraș cu noi. Nu știu nici acum de ce a făcut asta, dacă își dorea mai multă libertate sau voia să scape de reproșurile alor mei. În perioada aceea s-a întors din străinătate unul dintre frații mei. Am ieșit toți în oraș, cu excepția lui. Nu lua parte niciodată la aceste mici adunări de familie și niciodată nu am înțeles de ce.
La masă s-a discutat și situația lui. Stăteam cu cinci adulți la masă care vorbeau despre el, ce face, ce nu face, ce ar putea să facă, de ce s-a mutat, ce probleme are. Am ascultat în liniște și am simțit cum mi se pune un nod în gât. Am început să plâng. Când frații mei au observat și m-au întrebat ce am pățit, răspunsul meu a fost simplu: „Îmi e dor de el, de fratele nostru”. Am fost îmbrățișat de sora care stătea lângă mine: „Nu-i nimic, când plecăm de aici putem merge la bunici să-l vezi”, mi-a spus.
Nu m-au înțeles. Dorul meu nu avea o legătură foarte mare cu faptul că a plecat la bunici. Îmi era mai dor de vechiul el, de perioada în care era un copil bun, un frate prezent și un dansator excepțional, înainte să apară consumul.
***
În urmă cu trei ani, eu cu mama eram plecați din oraș. Ea a fost sunată de tata, pe care nu îl auzisem de mult timp atât de fericit. În lipsa noastră, a avut o conversație deschisă cu fratele meu la sfârșitul căreia și-a exprimat dorința de a se interna într-un centru de dezintoxicare. Am văzut pe chipul mamei ușurare. Mie mi s-a luat o greutate de pe suflet. După câteva zile ne-am întors acasă și tata a plecat împreună cu fratele meu la spital. A fost o experiență tulburătoare pentru tata. Oricât de mult s-a bucurat că fratele meu primește în sfârșit ajutorul de care avea nevoie, lucrurile pe care le-a aflat acolo l-au marcat. A stat acolo doar vreo două săptămâni. A fost nevoit să se externeze pentru a lua parte la botezul propriului fiu. A reluat relația cu mama copilului și s-au mutat împreună.
După botez, s-au despărțit definitiv. Se certau des din cauza consumului lui de droguri.
***
Vara trecută am făcut o scurtă călătorie cu trenul alături de fratele meu, pentru a-l vizita pe copilul lui care avea doi ani. El și mama copilului nu mai aveau o relație, în schimb comunicau lucruri legate de creșterea acestuia. Pe tren, am avut singura mea conversație directă cu el legată de trecutul lui. Nu a fost nici foarte lungă, nici foarte detaliată, dar pentru mine a contat mult. L-am simțit aproape. Am simțit că încep să-l descopăr, că poate m-am înșelat și încă mai am o șansă să clădesc o relație cu el.
***
Ultimul an a fost unul bun. Fratele meu a plecat din țară, lăsând în spate toți prietenii vechi ce constituiau un mediu nesănătos pentru el. Înainte să plece, s-a păstrat curat luni bune, și toți sperăm că a continuat-o așa. Lucrează, se întreține și încearcă pe cât posibil să creeze o relație cu copilul lui. Mama și tata vorbesc aproape zilnic cu el la telefon și, câteodată, o fac și eu, dar nu simt tot timpul nevoia. După atâta timp, cred ca are parte de fericirea mult așteptată și nu aș putea fi mai entuziasmat pentru ce îl așteaptă. Lunile trecute a venit pentru câteva zile acasă. M-a invitat să bem o cafea și să povestim. L-am refuzat, iar a doua zi era deja plecat din țară. Încă regret.
Am învățat să iert. Nu a fost corect din partea mea să îi atribui o vină atât de mare, chiar dacă am fost afectat de toate cele petrecute. La urma urmei, într-o mare parte din acest proces a fost un copil care nu a beneficiat de ajutorul de care avea nevoie. Am învățat să-l înțeleg. Să-mi dau seama ca nu a intenționat niciodată nimic rău, că probabil s-a simțit vinovat, dezamăgit și neînțeles. Și îmi pare rău că nu i-am fost alături mai mult.
Îmi iubesc fratele la infinit și a rămas unul dintre cei mai puternici oameni pe care îi cunosc.
Nu aș putea fi mai mândru să afirm că a ajuns independent de dependență, iar eu am devenit dependent de independența lui.
*Autorul textului a decis să rămână anonim pentru a proteja intimitatea fratelui său.
Editor text: Patricia Cîrtog
