„Îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă.”

Majoritatea timpului mi-o petrec pierdută undeva prin cap. Sunt suspicioasă și convinsă, în special noaptea, că cineva mă urmărește. De multe ori mă simt importantă, fiindcă am impresia că sunt oameni care mă privesc din diferite locuri. În timpul unei conversații, am sentimentul constant că știu la ce te gândești. Unele întâmplări mi se par semne destinate să-mi transmită ceva. Am schizofrenie și tot ce mă înconjoară se află după un ecran produs de mintea mea.

Autor anonim
Ilustrații de Naomi Bîldea
Publicat: 27.11.2020
Când aveam zece ani, în casa de lângă noi s-au mutat doi bărbați. Într-o zi, când veneam de la școală, m-am oprit la trecerea de pietoni, iar ei erau în spatele meu și și-au arătat ceva unul altuia. Am fost convinsă că analizau înălțimea mea și că planul lor era să mă răpească. M-am dus acasă, le-am povestit părinților mei, iar tata m-a urmărit, fără să știu, când mă întorceam de la școală și a făcut câteva poze vecinilor. Mi-a povestit mai târziu și mi-a spus că nu am de ce să-mi fac griji.

Mi-am amintit de asta pentru că atunci am împărtășit prima oară cuiva îngrijorarea mea, însă situațiile și poveștile pe care eu le consideram adevărate nu reflectau realitatea. Când aveam nouă ani, am fost convinsă că vacanța plănuită de părinții mei este o capcană de care nici ei nu știu și că vom muri cu toții pe drum. N-am spus nimănui gândurile mele, deși au fost situații când mi se părea că cineva îmi întinde o capcană sau că urmează să fiu răpită. Am evitat oameni și situații suspecte și am ajuns să cred că am scăpat numai datorită precauției mele. De multe ori, chiar și acum, mă întreb dacă toate acele născociri făceau parte doar din imaginația mea de copil, deoarece păreau atât de reale.

În clasa a V-a am început să inventez povești. Realitatea care mă copleșea, din perioada aceea, a contribuit la evadarea mea în imaginație. Tata nu mă lăsa să-mi cumpăr haine noi spunând că am destule, nu mă lăsa să folosesc internetul sau îmi interzicea să mă spăl pe cap de mai multe ori pe săptămână. Școala era cea mai importantă pentru părinții mei, ceea ce nu mă deranja, pentru că eram curioasă și competitivă. Dar pentru ai mei, premiile și rezultatele școlare bune erau ceva normal și nu mă lăudau pentru ele, iar eu nu înțelegeam ce nu fac bine și ajungeam să lucrez mult mai mult ca să fiu observată. Toate prietenele mele aveau iubit în afară de mine și lipsa asta de încredere, neputința de a vorbi cu ceilalți m-au făcut, mă gândesc eu acum, să-mi construiesc o realitate paralelă.

Primeam niște roluri (nu știu de unde), dar trebuia să interpretez un anumit rol. E ca și cum îți vine o idee, doar că eu nu mă gândeam la nimic, doar apărea ideea, adică rolul. După primirea rolului, mă închideam în cameră și începeam să gesticulez și să vorbesc cu voce tare, îmi imaginam reacția celorlalte personaje și auzeam răspunsurile lor, controlate de mine. Rolul trebuia interpretat perfect.

De obicei, eram un erou care primește recunoștința celorlalți, cineva cu mulți prieteni, amuzant și interesant. Mă dezlipeam de realitate până în momentul în care mama îmi spunea, de exemplu, să vin la masă. Situațiile nu erau întotdeauna pozitive, uneori îmi imaginam moartea cuiva și eram tristă toată ziua.

Atunci când mi se întâmpla ceva neplăcut în realitate, mă duceam acasă, mă închideam în cameră și retrăiam situația, pe care o modificam așa cum îmi plăcea mie. După un timp, am început să controlez mai greu aceste închipuiri. Știam că fac parte din imaginația mea, dar nu mai puteam controla povestea. Știam că vorbesc singură în cameră, dar de multe ori nu mă puteam abține, chiar dacă aveam teme, chiar dacă trebuia să mă duc dimineața la școală. Preferam să derulez povestea și să lipsesc de la prima oră sau să întârzii. Erau zile (mai târziu aveau să se transforme în săptămâni) la sfârșitul cărora îmi dădeam seama că am stat pe un scaun la mine încameră și am trăit „evenimentele” din mintea mea.

„Mi-am pierdut complet încrederea în mine și în noțiunea de familie – mă gândeam că nu există familie în care lucrurile merg bine.”

După un timp, granița dintre imaginație și realitate s-a estompat. În clasa a VI-a, mă gândeam că sunt urmărită de camere video acasă, la școală și pe stradă, iar eu mă comportam ca și cum aș fi fost filmată: aveam grijă cum pășesc, eram atentă la postură, la direcția privirii mele, la felul în care mă îmbrac. Mă simțeam importantă. Interpretam unele întâmplări ca fiind, de fapt, semne. Dacă tata se împiedica înainte să mergem undeva cu mașina, eram convinsă că nu trebuie să plecăm pentru că vom muri.

Pe la sfârșitul clasei a VIII-a, începutul clasei a IX-a au urmat câteva întâmplări care m-au făcut să mă adâncesc în poveștile inventate de mine. Verișoara mea, cu care am fost comparată mereu, și-a ucis mama, adică pe mătușa mea, într-un mod violent și asta m-a făcut să mă gândesc obsesiv la faptul că voi deveni ca ea. Părinții mei au divorțat și, când se vorbeau de rău unul pe altul, nu aveam voie să-i iau apărarea celuilalt.

Mi-am pierdut complet încrederea în mine și în noțiunea de familie – mă gândeam că nu există familie în care lucrurile merg bine. Când mergeam acasă la colega mea și tatăl ei era acolo, mă gândeam că se preface că e un tată bun pentru că sunt eu acolo, dar când voi pleca, sigur va deveni agresiv la fel ca tatăl meu, pe care îl tratam ca pe un obiect fragil de care trebuia să ai grijă să nu se spargă. Eu, mama și fratele meu aveam grijă să nu-l deranjăm sau să nu facem vreo greșeală ca să nu explodeze. Când se enerva, tata striga și arunca obiecte prin casă, iar pe mine și pe fratele meu ne lovea, ne trimitea în camerele noastre și ne pedepsea.

În clasa a VIII-a, colegii mei m-au exclus din grupul lor motivând că am un aer de superioritate din cauza notelor mele bune – asta după ce au copiat patru ani toate temele de la mine. M-au încercuit într-o pauză și mi-au spus toți, pe rând, cât de mult nu mă suportă și că nu mai pot face parte din clasa lor. N-am mai știut ce e bine și ce nu, n-am înțeles cum ar trebui să fiu. M-am izolat, am refuzat să vorbesc și am început să am gânduri negative despre mine, iar zilele mi le petreceam plângând. Nu mă puteam opri. Plângeam câteva ore, până nu-mi mai recunoșteam fața desfigurată de plâns în oglindă.

Dimineața întârziam des la școală pentru că eram tot timpul obosită și uneori ceream voie la baie ca să plâng. Plângeam din cauza divorțului părinților mei și din cauză că tata mă suna zilnic ca să-mi spună că sunt incapabilă, la fel ca restul familiei (din partea mamei), că nu merit nimic și că nu voi primi niciodată nimic. În timp, am rămas cu o voce interioară care îmi spunea tot mai des că nu voi reuși în viață, că sunt plictisitoare, inutilă, că nu voi scăpa niciodată, că voi rămâne doar cu gândurile mele, că nu merit să trăiesc.

Nu-mi plăcea să merg în vacanță cu tata, alcoolic pe vremea aceea, și cu prietena lui. Nu ne băgau în seamă pe noi, copiii, și după câteva pahare ne batjocoreau atât pe mine, cât și pe fratele meu mai mic – în special pe el. Astăzi nu mai vorbesc deloc cu tata.

Plângeam din cauză că mi-era frică să nu devin ca verișoara mea, cu care eram comparată. Atunci când nu-mi puneam hainele la locul lor, de exemplu, mama îmi spunea că voi deveni ca ea, adică la fel de dezordonată. După divorț, tata mă jignea și mă compara cu ea. După crimă, mă jucam cu fratele meu pe covor și nu l-am lăsat să se ridice, iar el a început să strige – în joacă. Bunica a auzit și mi-a zis „Vrei și tu să-l omori, ca verișoara ta?”. Comparațiile s-au transformat într-o voce care îmi spunea: „Așa vei fi, nu ai altă alegere”.

„Prima dată am cerut ajutor la sfârșitul anului întâi de facultate.”

Plânsul a devenit singura mea activitate. Chiar și acum, când îmi aduc aminte de perioada aceea, îmi amintesc doar de mine plângând acasă, în baia de la școală, pe stradă, deși aveam grijă să nu mă vadă nimeni. Nu ieșeam niciodată, îmi făceam temele noaptea târziu și nu îmi mai păsa de realitate. Profesoara de română m-a amenințat că îmi dă doi în catalog dacă mă mai pierd în lumea mea, deoarece s-a întâmplat de multe ori să mă uit la ea și să n-o aud când mă întreba ceva, chiar dacă repeta de mai multe ori numele meu.

În perioada aceea m-am simțit foarte singură, îmi doream să vorbesc cu cineva, însă nu știam cu cine. Am început să-mi „operez” (așa spun eu) picioarele. Îmi tăiam partea inferioară a picioarelor cu tot felul de chestii ascuțite, spunând că doar așa se pot vindeca micile iritări în urma epilării. Toată vara purtam pantaloni lungi ca să nu vadă nimeni rănile adânci și mari de pe picioare. Doar aceste „operații” reușeau să mă calmeze și să mă oprească din plâns.

La sfârșitul liceului, când se apropiau examenele, mi-am făcut curaj să-i spun mamei mele că ceva este în neregulă cu mine, dar ea mi-a zis că e din cauza temelor multe. Răspunsul ei m-a îndepărtat destul de mult de ea și m-a convins că sunt complet singură. Am luat bacul cu notă mare și am intrat la facultatea pe care mi-o doream.

În vacanța de vară am început să mă gândesc la sinucidere. Mama s-a speriat când m-am închis în cameră mai multe zile și am refuzat să deschid ușa sau să mănânc. În aceeași vară, când ne întorceam de la mare cu mașina, am deschis portiera și am încercat să sar.

Prima dată am cerut ajutor la sfârșitul anului întâi de facultate. Am crezut că un nou început îmi va rezolva problemele, însă nu s-a întâmplat așa. M-am dus la un psihiatru și i-am spus (cele mai lungi și incomode câteva minute) despre lucrurile care mă deranjau la momentul respectiv: plânsul, pierderea interesului pentru orice, statul în pat, gândurile obsesive despre moarte și lipsa poftei de mâncare. Nu m-a întrebat nimic altceva și m-a diagnosticat cu depresie.

Medicamentele pe care mi le-a prescris au avut ca efect secundar somnolența. După câțiva ani de dormit prost, am dormit prima oară trei zile legat. Am avut acele zile la dispoziție pentru a învăța pentru un examen foarte important, iar eu m-am culcat și m-am trezit după trei zile, cât se poate de odihnită, în dimineața cu examenul. Chiar dacă nu am reușit să învăț deloc, l-am luat pentru că mi-am amintit informația de la cursuri. Am luat medicamentele câteva luni, însă nu m-au ajutat și am renunțat la ele. Nu m-am mai dus nici la medic, pentru că de fiecare dată îmi spunea: „O fată așa frumoasă ca tine nu are de ce să se simtă rău”.

Mă plimbam pe străzile orașului în care m-am mutat la facultate și mă gândeam să-mi iau rămas-bun de la tot. Nu-i răspundeam mamei la telefon, iar când venea la mine de la 90 de kilometri distanță, refuzam să mă întâlnesc cu ea. Mi se părea că ea și colegele mele complotau împotriva mea și nu mai mergeam la facultate. Nu-mi doream decât să fiu lăsată în pace. Eram suspicioasă și derulam povești în mintea mea, dar mi se părea normal să fie așa.

La început mi-a plăcut facultatea și în primul an am avut bursă. Îmi petreceam mult timp la bibliotecă citind cărțile recomandate la cursuri, însă atunci când ne întrebau profesorii dacă am citit, eu nu aveam curaj să ridic mâna sau să spun răspunsul atunci când îl știam. Una dintre materii presupunea și discuții săptămânale cu profesorul, iar la discuțiile respective feedback-ul era tot timpul pozitiv, ceea ce îmi dădea impresia că lucrurile se vor rezolva. Dar când se întâmpla ceva neplăcut, mă întorceam la stările mele proaste.

„Gândul de a mă interna într-un spital de psihiatrie m-a speriat, la fel cum m-au speriat și medicamentele.”

După șase luni, am mers la un psihoterapeut (la care mă duc și azi), unde am vorbit despre multe (nu am menționat, însă, suspiciunea sau faptul că am impresia că sunt urmărită, filmată, deoarece credeam că sunt lucruri normale), iar după câteva întâlniri mi-a recomandat un medic (care este medicul meu și în prezent). Medicul mi-a pus diagnosticul de „tulburare psihotică”, mi-a prescris un tratament și m-a sfătuit să mă internez.

Gândul de a mă interna într-un spital de psihiatrie m-a speriat, la fel cum m-au speriat și medicamentele. Mi-era teamă că mintea mea se va modifica și că nu voi mai fi eu, că nu va exista cale de întoarcere. Cu câteva zile înainte de internare, nu mai mâncam, tremuram și îl sunam des pe psihoterapeut. Când o persoană trecea pe lângă mine, aveam impresia că ea există și eu nu, că sunt o fantomă și că ceilalți nu mă vor observa niciodată.

Ziua de internare a fost ziua în care colegii mei de facultate au plecat într-o excursie. La nouă dimineața eram în mașina mamei mele când ne-a depășit autocarul în care erau colegii mei. Mă gândeam că locul meu e printre ei, nu în mașina care mă duce la un spital de psihiatrie. „Sunt sănătoasă”, mă gândeam, „eu am inventat totul, mi-am întins o capcană din care trebuie să scap cât mai repede”. Am întrebat-o pe mama dacă internarea e o idee bună, dacă n-ar trebui să mai așteptăm, deși discuția asta o tot purtasem.

Internarea s-a făcut repede. Am ajuns într-un salon cu cinci paturi în care eram doar eu cu încă o fată despre care doctorii spuneau că e un caz grav. Eram îngrozită. Colega mea de salon avea doar o lingură, un pahar de plastic, niște șosete (nu avea papuci) și o carte de rugăciuni. Dormea mult din cauza medicamentelor puternice pe care i le administraseră. Mie îmi era frică de injecții, dar ei nu-i păsa.

Mama a plecat și eu nu înțelegeam de ce mă aflu acolo, pentru că mă simțeam foarte bine. Acum știu că așa funcționam: nu arătam nimănui cum mă simt și eram veselă în preajma altor oameni. Asta i-a încurcat și pe medicii de acolo. Nu vorbeam cu nimeni despre gândurile mele ciudate, pentru că le consideram normale. În continuare credeam că sunt camere peste tot, iar rolul meu era să demonstrez că sunt capabilă să am grijă de mine, că sunt veselă și înțelegătoare și că locul meu nu este acolo. Seara îmi era teamă să mă duc la baie pentru că mă temeam că mă vor ataca ceilalți pacienți și că mă vor găsi moartă dimineața. Nu-i spuneam medicului despre gândurile mele, iar medicamentul pe care-l luam nu mă ajuta.

Aveam impresia că craniul e prea mic pentru creierului meu. Tot timpul spuneam că mă strânge capul, dar nimeni nu mă băga în seamă: îmi spuneau că trebuie să mă obișnuiesc cu medicamentul. În spitalul de psihiatrie în care am fost, medicii caută câte o categorie în care să bage fiecare pacient. Nu există nuanțe. Trebuie să-ți diagnosticheze boala, așa că întrebarea nu e „Cum te simți?”, ci „Așa-i că te simți așa?”.

Am stat trei săptămâni internată și am cunoscut multe femei cu probleme în familie (soț agresiv, soț plecat în străinătate, depresie postnatală) și cu diverse probleme de sănătate mintală, dar am cunoscut și femei care erau acolo ca să obțină un referat pentru pensia de boală. Zilele treceau, venea o femeie, pleca alta, mergeam la magazin sau în curte, așteptam orele de masă, asistenta cu medicamentele, vizitele și ora de somn. Așteptam mereu ceva și asta din cauza promisiunilor medicilor: „Te lăsăm acasă vineri”, „Te lăsăm acasă luni”, „Mai așteptăm puțin și o să poți pleca acasă”.

Îmi aduc aminte de femeile care, după ce-și terminau porția lor de mâncare și vedeau că eu nu m-am atins de a mea (nu-mi era foame de fiecare dată când primeam mâncarea), spuneau: „Iar ne-au dat porții modeste”. Se uitau la mine și mă întrebau „Tu nu mai mănânci?”, iar eu le dădeam mâncarea. Câteva femei fumau toată ziua, iar altele așteptau să vină ambulanța cu un caz grav și ele să se amuze și să privească pacientul urlând, pe care-l duceau într-un salon.

După trei săptămâni, m-am externat și m-am reîntors la facultate. La cămin stăteam cu o prietenă care știa de internarea mea, însă nu știa motivul adevărat. Pe perioada internării, am fost trecută absentă la toate materiile. La unele am reușit să iau examenul la finalul semestrului, însă erau câteva la care nu am putut participa la examen din cauza absențelor, iar din acest motiv trebuiau recontractate. Îmi luam tratamentul, dar tot nu mă simțeam bine. Totul mi se părea fără rost și îmi doream să mor. Nu reușeam să fiu atentă când vorbeam la telefon cu mama, care mă suna des.

Au trecut câteva săptămâni și, într-o seară, când am rămas singură, mi-am șters Facebook-ul și am luat mai multe medicamente din cele prescrise. M-am culcat și am adormit plângând. Dimineața m-am trezit cu o durere de cap, cu o dezamăgire și cu gândul că nici asta nu-mi iese. Așteptam să se facă din nou seară ca să pot lua și mai multe medicamente, ceea ce am și făcut. M-am trezit cu o durere și mai mare de cap și mă mișcam cu dificultate. Voiam să mor, dar nu știam cum să fac (mă gândisem înainte la toate modalitățile, iar concluzia a fost că, dintre cele posibile, supradoza ar fi cea mai potrivită). Mi-ar fi fost mai simplu dacă aș fi dispărut pur și simplu, fără să fac nimic.

Am avut noroc deoarece în ziua respectivă aveam programare la medic și, după ce a văzut că nu mă simt bine, a chemat ambulanța și am fost internată din nou la psihiatrie, doar că de data asta la secția de închiși. Am primit patul de lângă peretele pe care erau ușa și chiuveta. Pentru mine era cel mai bun loc. Perna era din bucăți de material, iar salteaua îndoită și șubredă. Am primit o lingură și un pahar de plastic. După ce au anunțat-o pe mama, mi-a adus pijama și cărți. Mi-au luat telefonul, sandalele (aveau șireturi) și geanta și mi-au lăsat doar hainele, după care au închis ușa cu cheie, iar eu m-am trezit într-un salon împreună cu patru fete.

Am stat două săptămâni în spital și mi-am zis că, dacă o să ies, voi face tot posibilul să nu mai ajung niciodată înapoi. În prima seară au adus o fată, consumatoare de droguri, care a primit un pat lângă mine. Tatăl ei a păcălit-o că fac o plimbare cu mașina, dar a adus-o la spital. Doi bărbați imenși o țineau cu forța și au legat-o de pat, în timp ce ea striga la tatăl ei și o ruga s-o ia acasă, amenințându-l că nu-l va mai considera tatăl ei. „Cum ai putut să-mi faci una ca asta?”, striga. Imaginea ei m-a îngrozit.

Mai târziu, m-am împrietenit cu această fată: îi dădeam de mâncare deoarece nu reușea să țină lingura în mână și o ajutam să fumeze, pentru că ea nu era în stare din cauza medicamentelor puternice. Îi era somn tot timpul și, la un moment dat, în timp ce fuma, i-a luat foc părul pentru că adormise. În salon era interzis fumatul, adică pe ușă era un semn care arăta asta, dar nimeni nu zicea nimic când pacientele fumau.

Eu nu fumez, însă celelalte fete erau fumătoare și fumau în pat, pentru că nu aveam voie să ieșim din salon. În salonul de închiși, luxul erau cafeaua la plic și țigările. Fata cu care mă împrietenisem avea țigări în sertar, iar noaptea, celelalte așteptau să adoarmă ca să i le fure, ceea ce nu era greu de făcut deoarece ea dormea toată ziua. Se trezea doar seara pentru o oră în care tot timpul întreba de țigări, fetele o convingeau că de fapt nu-și amintește bine numărul lor, iar ea, având țigări de rezervă pe care tatăl ei le lăsase la asistenți, primea altele.

Tânăra care stătea în celălalt capăt al salonului, lângă geamul cu gratii, obișnuia să cânte. Mă trezeam și o auzeam cântând atât de frumos, încât era singurul lucru care mă mai liniștea din când în când. Ea mi-a povestit cât de apropiată este de natură, că obișnuia să stea culcată în iarbă în poziție embrionară și atunci găsea o armonie interioară. Era și foarte frumoasă, iar eu uneori o percepeam ca fiind ireală.

Cel mai greu suportam trecerea timpului – parcă stătea în loc mereu. Nu mă ajutau nici cărțile, nici revistele, nici bârfele, nici dormitul sau mâncatul. Mama mă vizita de trei ori pe săptămână. Plângeam și uneori îi spuneam să mă ia acasă, dar îmi zicea că ar fi mai bine să rămân.

Nu suportam strigătele care se auzeau din salonul băieților, pâinea prea multă pe care o primeam în fiecare zi la micul dejun și care se mucegăia după un timp, discuțiile unora dintre fete despre avorturile lor și efectele secundare ale medicamentelor.

Într-o seară, fata de lângă mine, consumatoarea de droguri, a refuzat injecția. Asistenții parcă s-au bucurat auzind acel „Nu” hotărât. Au zâmbit: „A, nu? Hai, că se rezolvă”. Au ieșit și au adus doi infirmieri mari care au prins-o de cap, de gât și de restul corpului, au trântit-o de pat și i-au făcut injecția într-un mod brutal. După ce am fost martoră la scena asta, am dezvoltat o frică atât de mare de injecții, încât nu mai pot vedea o seringă nici măcar în filme.

În timp ce am fost internată, am discutat cu psihologul spitalului, unde m-am simțit bine fiindcă am primit niște explicații la unele gânduri pe care le aveam. Medicul vedea pacienții doar câte cinci minute pe zi. În rest, eram închiși într-un salon cu camere de luat vederi, gratii și foarte mult fum de țigară. Zilele petrecute în spital m-au ajutat doar la aflarea diagnosticului și a tratamentului. Chiar și așa, tot ce a urmat după nu a fost un drum liniar (este un traseu continuu cu urcușuri și coborâșuri). Am ajuns să mă simt mai bine, dar mai am momente când inventez povești sau vorbesc singură, am episoade depresive, sunt suspicioasă sau am impresia că sunt filmată. În timpul internării, medicul a rostit prima dată diagnosticul de schizofrenie, de care nu era încă sigur.

„Medicul mi-a crescut doza pentru că starea mea se înrăutățea din nou, iar eu mergeam acasă și vorbeam cu voce tare ca să-mi revin.”

Mamei mele i-a fost dificil să accepte și să se obișnuiască cu ideea acestui diagnostic. Doar după doi ani și multe discuții cu medicul meu, am primit acest diagnostic oficial. La spital, nu m-am mai întors ca pacient, însă după trei ani l-am internat pe tata acolo din cauza alcoolului. În timp ce așteptam medicul, dintr-un salon a ieșit una dintre femeile cu care am fost internată prima dată, însă nu m-a recunoscut.

După ce m-am externat, am început să mă gândesc că voi fi pedepsită pentru că nu am apreciat viața pe care o aveam. Eram convinsă că voi muri până la finalul anului și mai aveam șapte luni. Mă trezeam în fiecare dimineață cu această frică și totul era suspect: drumul neplanificat cu mașina, statul în oraș până seara târziu, excursia la mare. Mă gândeam tot timpul că a venit momentul. În ultima seară din an, la miezul nopții, am început să plâng gândindu-mă că am scăpat. Mi-am promis că voi încerca să apreciez lucrurile din jurul meu. În perioada aceea m-am mutat singură în chirie.

Am început să ies în oraș, să cunosc băieți, iar facultatea, pentru care obișnuiam să lucrez mult, a trecut pe locul doi. Atunci am întâlnit un tânăr cu care am avut o relație mai lungă, prima persoană căreia i-am spus de boala mea. Lucrurile însă nu au mers cum trebuie, deoarece de fiecare dată când nu mă simțeam bine, răspunsul lui era: „Toți suntem așa, cu toții avem probleme, nu te mai plânge”. Mă gândeam că are dreptate, că eu tot timpul mă plâng, că trebuie să mă duc la examen chiar dacă nu mă simt bine, însă nu mă puteam concentra, simțeam haosul și gălăgia din capul meu, prezența constantă a gândurilor că nu voi reuși, strigam la ele să dispară, însă nu funcționa și atunci începeam să plâng și să nu mai vorbesc cu nimeni până îmi reveneam.

Medicul mi-a crescut doza pentru că starea mea se înrăutățea din nou, iar eu mergeam acasă și vorbeam cu voce tare ca să-mi revin. Adevărul este că mi-a fost greu la facultate. Când eram acasă și știam că trebuie să mă concentrez la ce citesc, mă distrăgeau tot felul de gânduri. Era o bătălie în capul meu între ce trebuia să fac și ispita de a pleca într-o realitate inventată de mine. Adormeam pe gresia din baie, mă trezeam noaptea și începeam să plâng: „Ce mă fac?”, „Cum mă duc așa la examen?”, „Nu voi ști nimic”. Dimineața mergeam la examen, nu știam răspunsul sau nu aveam lucrarea făcută la timp, mă întorceam acasă, începeam din nou să vorbesc cu voce tare și-mi spuneam: „Nu, nu, oprește-te! Bine, încă un pic, încă un pic!”.

Timpul trecea și venea alt examen, iar mie îmi era rușine să mă duc din nou neștiind materia. Îmi aduceam aminte și mă întrebam „Oare de când nu am mai dormit? De când nu am mâncat? De când nu am făcut curat și de când nu am deschis geamul? Cât timp a trecut de când nu am sunat-o pe mama? A, m-a sunat ea aseară, dar nu am răspuns pentru că nu s-ar fi potrivit în poveste”.

Pe parcurs, examenele restante au început să se înmulțescă. Am început să mă urăsc. Credeam că toată lumea mă minte, că toți sunt împotriva mea. Eram convinsă că voi fi părăsită sau înșelată, pentru că oamenii vor vedea cum sunt eu, de fapt. Îi suspectam și pe cei din familia mea, iar de aceste gânduri nu am reușit să scap nici în prezent. Fiecare iubit al meu era suspect și fiecare cunoștință sau rudă de-ale lui, la fel. Din cauza asta, toate relațiile pe care le-am avut au fost obositoare pentru mine.

Doi dintre iubiții mei au știut de diagnostic. Am încercat să vorbesc despre boala mea cu o cunoștință a iubitului meu de-atunci. Mi-a spus că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta pentru că el s-a ocupat deja: le-a spus tuturor că am tumori ovariene și de aceea iau medicamente.

În urmă cu un an, a fost perioada în care m-am simțit cel mai bine deoarece luam un medicament potrivit, într-o doză potrivită, însă, după câteva luni, am aflat că se va retrage de pe piața din România și că nu voi putea cumpăra decât varianta românească (Uniquet). Într-adevăr, e același medicament, dar efectul nu e același. Seroquel mă ajuta să blochez complet gândurile automate, așa-zisele povești inventate, și să dorm. Au urmat câteva luni în care am golit depozitul farmaciilor, după care am trecut la varianta românească, pe care o iau și în prezent (mă ajută să dorm bine și să nu vorbesc cu mine la fel de mult ca înainte, iar când încep să vorbesc, să-mi dau seama că sunt singură). Cu acest medicament nu este indicat să beau alcool, însă uneori nu mă pot abține. Dacă cele două sunt combinate, mi se face somn: atât de somn, încât am adormit la masa de la bar, am ațipit în baia localului și chiar în timpul dansului, într-un club.

Evident, toată lumea a crezut că am băut prea mult. Nu am povestit nimănui de medicamentele pe care le iau, despre spital sau despre cum mă simt, doar familia mea știe, iar despre diagnostic, doar mama. Cu ea și cu fratele meu am ajuns să am o relație deschisă și sinceră, ceea ce ne ajută. Nu avem subiecte pe care să le evităm și, chiar dacă ne certăm sau nu suntem de aceeași părere, ajungem la final să găsim o soluție. Mama este persoana cu care vorbesc prima dată despre cum mă simt. Nu-i place când mă vede distantă, însă nu pune presiune pe mine, are multă răbdare și, din acest motiv, până la urmă îmi fac curaj să vorbesc cu ea. Sunt momente în care nu știe ce sfat să-mi dea și atunci mă enervez pentru că mă aștept ca ea să știe să rezolve toate problemele. Uneori vorbesc urât cu ea și o jignesc, iar pe moment am o satisfacție că i-am zis asta, dar pe urmă mă simt vinovată și îmi cer scuze (din păcate, nu întotdeauna).

„De multe ori vreau să renunț la viață, iar când dispare acest gând, el este înlocuit cu gândul că voi muri pentru că asta mi-am dorit.

E complicat să iau tratamentul atunci când sunt în oraș, cu alți oameni în jur. Spun că sunt vitamine sau pastile pentru dureri menstruale, dureri de cap, răceală etc. Mă feresc de întrebările oamenilor, așa că răspund tot timpul cu o întrebare, iar oamenii uită ce m-au întrebat inițial. La câteva festivaluri, am fost suspectată că medicamentele pe care le țineam într-o cutie veche de bomboane sunt, de fapt, droguri și mi le-au aruncat la gunoi.

Din cauza medicamentelor, dorm adânc și mult. Prietenii îmi spun că sunt leneșă, mofturoasă și, de multe ori, se supără că nu sunt în stare să mă trezesc, iar eu nu zic nimic, ca să nu dau explicații. Trezitul durează câteva ore la mine. Îmi sună telefonul timp de două ore din cinci în cinci minute și mă sună și mama timp de o oră din zece în zece minute, însă chiar și așa am întârziat de câteva ori.

Dacă dorm puțin, îmi este atât de somn după, încât mi s-a întâmplat să cad pe scări. De asemenea, dacă nu iau seara medicamentul, nu pot dormi. Într-o sesiune aveam de terminat un proiect important, ceea ce era posibil doar dacă nu dormeam noaptea. Știind că dacă nu iau medicamentul nu pot dormi, am profitat de ocazie și, astfel, nu am dormit 85 de ore. La final am devenit de nerecunoscut: transpiram, dar îmi era foarte frig, îmi bătea inima foarte tare, plângeam din nimicuri (am plâns că a căzut creionul de pe masă), tremuram, aveam halucinații și percepeam lumea ca și cum ar fi fost în celălalt capăt al unui tunel, mereu unduindu-se. Simțeam nevoia să-mi închid ochii, dar atunci aveam impresia că mă înec, că lumea se rotește și mie mi se face rău. Totul a trecut după ce am luat medicamentul din nou.

Am medicamentele în fiecare cameră și în fiecare geantă, iar la ora șapte seara le iau în fiecare zi. Cel mai mult îmi place senzația care apare după trei ore. Devin calmă și înceată, am nevoie de câteva minute până reușesc să-mi pun o mână dintr-un loc în altul, dispare orice îngrijorare și am impresia că plutesc. Înainte luam și alt medicament, însă a trebuit să renunț la el din cauza efectelor secundare: mâna și piciorul stâng aveau spasme foarte puternice și involuntare în timpul zilei și nu puteam să-mi controlez ochii, nu mă puteam uita în direcția în care doream.

În prezent, am diagnosticul de schizofrenie nediferențiată. O parte din simptome s-au rărit de când iau tratamentul, însă, în timp ce mă duc seara acasă, în continuare cred că sunt urmărită. Sunt convinsă că cel din spate sigur vrea să-mi facă ceva, uneori încep să alerg, mă ascund sau formez 112, mă gândesc să nu merg nici prea repede, dar nici prea încet. Dacă vorbesc cu cineva la telefon în timp ce merg spre casă, mi-e la fel de frică, nu mai aud ce mi se spune, ci mă gândesc la tot felul de variante în care aș putea să scap.

De cele mai multe ori, mi-aș schimba viața cu altcineva. Vorbesc puțin și nu știu ce să fac cu mâinile, mă simt stânjenită de fiecare dată când interacționez cu cineva. Nu am sentimente aproape pentru nimeni și nimic, deși îmi doresc să am. Dacă simt ceva, e fie atașament puternic sau antipatie, nimic la mijloc, iar sentimentele se pot schimba de mai multe ori pe zi. Simt o goliciune permanentă. Uneori vorbesc singură în baia unui local. Atunci când se face o poză cu mine, mă uit tot timpul foarte atent dacă nu se vede pe fața mea cât de incomodă sau apatică mă simt.

În timpul unei conversații am convingerea constantă că știu la ce se gândește persoana cu care vorbesc sau ce crede despre mine, iar în urma unei conversații care, din punctul meu de vedere, nu a decurs bine, se repetă aproape întregul dialog în capul meu și apare dorința puternică de a-mi părăsi corpul și a mă ascunde. Fiecare remarcă negativă se lipește de mine și revine brusc, intens și involuntar cu toate celelalte amintiri negative, ca niște voci și imagini, atunci când sunt într-o dispoziție proastă.

Cel mai mult îmi doresc să mă liniștesc, să se oprească această luptă interioară, obositoare, cu gândurile mele și să scap de visul pe care îl am de un an în fiecare noapte: visez că visez că visez, adică visul este subordonat unui alt vis, urmează să fiu omorâtă și nu pot scăpa. Ajung mai sus în ierarhia viselor, pentru că știu că visez, dar este o luptă lungă până mă trezesc, până scap din adânc și ajung la suprafață. Mă trezesc noaptea, îmi este frică și mi-e teamă să-mi închid ochii ca să nu rămân iar blocată în vis.

De multe ori vreau să renunț la viață, iar când dispare acest gând, el este înlocuit cu gândul că voi muri pentru că asta mi-am dorit. Am o imagine de sine instabilă (ba reușesc să mă accept, ba mă urăsc în următorul minut), cred că nu sunt niciodată destul de bună, vreau să scap de greutatea mare a secretului meu, îmi doresc să fiu sinceră și să pot spune că am schizofrenie, iar oamenii să înțeleagă. De multe ori sunt întrebată „De ce nu zici nimic?”, „Ești ciudată, de ce nu-ți spui și tu părerea?” de oameni pe care abia i-am cunoscut.

I-am spus la un moment dat iubitului meu că am nevoie de o pauză de la facultate. Răspunsul lui a fost că e doar un pretext ca să scap mai ușor și că sunt o mare leneșă. Mi-a spus că sunt slabă și că nu sunt potrivită pentru a fi mamă, dacă renunț în situații atât de banale. Mi-a zis că mă iau prea în serios când mă gândesc la moarte și că, de fapt, toată lumea are asemenea gânduri. Aceste răspunsuri mă încolțeau și nu știam cum să reacționez. Până la urmă, unei persoane cu diabet nu-i spui: „Nu ți-e rușine să nu servești din tortul făcut de mine?”. Din cauza gândurilor critice, cel mai puternic sentiment pe care-l am este rușinea.

Realitatea o văd printr-un ecran produs de mintea mea și mă întreb uneori câtă parte din mine este schizofrenie. Gândurile sunt ale mele și mi se par normale; e greu să-mi atrag atenția că ceea ce cred nu este real sau să mă liniștesc că nu are de ce să-mi fie frică. Știu că sunt cineva la mine în cameră și altcineva în fața celorlalți. Mi-e greu să-mi fac prieteni sau să port o conversație cu orice cunoștință, mă simt străină de mine, sunt destul de haotică, iar dacă ceva nu merge bine, pentru mine înseamnă că nimic nu merge bine.

Nu am planuri pentru viitor, nu mă gândesc niciodată cum va fi peste cinci sau zece ani. Singura preocupare e ziua de mâine, ca mâine să fiu OK. Ascult multă muzică și îmi place să dansez deoarece atunci reușesc să mă detașez de tot, să nu am nici un gând, să rămână doar muzica și corpul. Simt uneori un fel de atașament față de boală, deoarece am impresia că e singurul lucru pe care îl am.

Majoritatea aspectelor, poveștilor, situațiilor descrise mai sus au devenit impersonale și au ajuns să semene cu o înregistrare, pentru că le-am povestit de atâtea ori medicilor, psihologilor și psihoterapeuților. Nu vorbesc cu nimeni despre asta deoarece îmi este teamă ce vor crede și ce vor spune despre mine ceilalți după ce plec.

Oamenii vorbesc despre sănătate mintală fără să-și dea seama ce zic. Îi aud: „Nu înțeleg de ce oamenii se simt rușinați să meargă la psiholog. Adică este normal să mergi la psiholog, că doar nu ești nebun. Ăia nebuni merg la psihiatru”. Mă obosește masca „Totul este în regulă”. Îmi doresc să fiu ca ceilalți, să fie totul simplu: conversațiile, întâlnirile la bere, nopțile în oraș. Încerc să trăiesc și eu așa, dar este un eșec de fiecare dată.

Asta mă distruge, însă, în același timp, îmi doresc să rămân tot timpul așa, pentru că sunt convinsă că am fost aleasă special pentru acest rol. Și atunci mă întreb: „Oare este doar în capul meu?”, „Da, este doar în capul meu.”, „Nu, nu se poate”, „Ba da, știi și tu asta”, „Ba nu”, „Ba da”. Este ca un vârtej de gânduri imposibil de controlat de care trebuie să scap ca să mă pot concentra în continuare la lucrurile pe care le am de făcut.

De cele mai multe ori, nu-mi iese; văd cum trece timpul care mi-a mai rămas să învăț pentru un examen, însă eu plâng în continuare, iar în timp ce încerc să mă liniștesc, îmi aduc aminte de o soluție. Este acea soluție la care mă gândesc de fiecare dată când apare presiunea: „Aș putea să iau mai multe medicamente”. Gândul este urmat imediat de lupta interioară, unde o parte din mine îmi spune că poate nu e cea mai bună idee, iar cealaltă zice că, dacă o fac, o să scap. Ajung să-mi amintesc că doar mama știe ce se întâmplă cu mine, însă nu o pot suna pentru că nu vreau să-și facă griji. Știu că eu sunt singura care mă poate salva, dar este așa de greu. Și atunci mă simt din nou atât de singură.

Tulburarea pe care o am, schizofrenia, este o boală care afectează 1% din populație. În perioada 2016-2018, în România s-au diagnosticat anual aproximativ 7.500 de cazuri noi de schizofrenie (pe baza datelor declarate de cabinetul medicului de familie). Unul din șapte erau tineri sub 30 de ani (sursa: Ministerul Sănătății). Nu se cunosc cauzele schizofreniei. Oamenii de știință consideră că este vorba de o combinație de factori care duc la apariția bolii. Unul dintre factori ar fi genetic, dacă pacientul are o rudă cu același diagnostic. Un alt factor este reprezentat de traumele din trecut sau de mediul înconjurător. De asemenea, dezechilibrul biochimic la nivelul creierului sau consumul abuziv de substanțe psihoactive pot duce la schizofrenie. În majoritatea cazurilor, e greu de definit când s-a alterat starea pacientului până la situația în care ajunge la medic, deoarece este vorba de o schimbare treptată și subtilă. Printre simptome se numără ideile care nu reflectă realitatea, gândurile anormale, suspiciunea, halucinațiile (simptome pozitive), apatia, diminuarea expresivității, aplatizarea emoțiilor (simptome negative) și probleme cu concentrarea și memoria (simptome cognitive).

În cazul schizofreniei, de multe ori ne sperie denumirea bolii și convingerile asociate cu ea, însă ea e o boală ca oricare alta, care necesită tratament și care nu definește pacientul. Este importantă diagnosticarea timpurie, deoarece e o tulburare care se poate agrava în timp. E important să vorbim despre cum ne simțim și să cerem ajutor, să fim sinceri atât cu noi, cât și cu medicul, să nu ascundem lucruri și să nu ne izolăm. Rolul medicamentelor este să ajute pacientul să gestioneze simptomele și să le oprească să apară din nou (simptomele pot să dispară complet sau parțial). Una dintre capcane este renunțarea voluntară la tratament atunci când ne simțim bine (aceste decizii trebuie luate împreună cu medicul). Cel mai important este să acceptăm tulburarea și faptul că avem nevoie de ajutor.

De fiecare dată când ascult una dintre piesele mele preferate pe YouTube, citesc unul dintre comentarii în care cineva spune că mama lui avea probleme psihice și că îi era greu să rămână în viață din cauza problemelor create de boală. Îmi place să citesc comentariul deoarece, de multe ori, așa simt și eu. Într-adevăr, sunt numeroase situații dominate de singurătate, de ideea că nu se va termina niciodată și că trebuie să știi cum să te pui pe picioare singur. Nu știu răspunsul la întrebarea „Cum?” sau „Ce este de făcut?”, însă cred că de multe ori provocarea stă în lupta cu convingerea că ești complet singur. De aceea e important să vorbim despre cum ne simțim, să cerem ajutor sau să oferim ajutor și să înțelegem că nu e un moft, o scuză sau o trăsătură ciudată, nu e căutare de atenție, lene sau nebunie, ci doar o boală care trebuie tratată

*Autoarea articolului a decis să rămână anonimă pentru că sănătatea mintală este încă un subiect tabu în România.

Naomi Bîldea are 18 ani și e elevă la Colegiul Național „Frații Buzești” din Craiova.

Editor text: Elena Stancu.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: