Dacă ieși într-o seară pe străzile din New York, te plimbi prin Le Marais în Paris sau ajungi la o petrecere techno dintr-o hală bucureșteană, e aproape imposibil să nu te lovești vizual de ele. O pereche de încălțări care îți taie privirea, dar și piciorul, în două, lăsând degetul mare izolat de restul celorlalte; arată fix ca o copită de animal. Pentru un ochi neantrenat, sau pentru cineva care nu e conectat la trendurile din fashion, rămâne o încălțăminte bizară, urâtă; o glumă scumpă și proastă. Pentru un insider, însă, e pièce de résistance-ul oricărei garderobe: „A, ți-ai luat Tabi de la Margiela”.
Astăzi, pantofii Tabi sunt direct asociați cu brandul belgian Maison Margiela. Au devenit uniforma neoficială a hipsterilor cu bugete mari, a influencerilor și a oricărei persoane creative care vrea să semnaleze discret că este diferită.
Dar cum a ajuns o inovație japoneză, veche de șase secole, să fie redusă la un fashion statement european de 1.000 de euro? E o poveste clasică despre istorie, rescriere culturală și despre cum Occidentul se pricepe de minune să ia ceva din altă parte și să declare că i-a aparținut dintotdeauna.
De la coduri de culoare imperiale, la uniforma băieților care turnau fundații în Tokyo
Înainte ca încălțămintea tip copită să calce pe podiumurile din Paris, trebuie să ne întoarcem în Japonia secolului al XV-lea. Pe atunci, Japonia abia își începea importul de bumbac din China în cantități industriale. Pentru că încălțămintea tradițională – sandalele geta din lemn sau zori din paie – avea o baretă centrală care trecea printre degetul mare și cel de-al doilea, japonezii aveau nevoie de șosete care să acomodeze acest design. Așa au apărut șosetele Tabi.
Ce a apărut din necesitate, s-a transformat într-un cod vestimentar strict, un indicator al statutului social. În ierarhia niponă, nu oricine putea purta orice culoare. Dacă erai țăran, aveai voie să porți doar Tabi albaștri (vopsiți cu indigo). Samuraii se mândreau cu culori specifice care le arătau rangul, auriul și movul fiind rezervate capetelor încoronate, în timp ce albul era purtat doar de aristocrație, la nunți și în cadrul ceremoniei ceaiului.
Trecerea de la șosetă la pantof s-a produs abia la începutul secolului XX. Odată cu industrializarea Japoniei, frații Tokujiro și Shojiro Ishibashi au avut o idee simplă, dar revoluționară – să aplice tălpi subțiri de cauciuc șosetelor tradiționale de bumbac. Au creat astfel jika-tabi (=Tabi care ating pământul). Datorită flexibilității și felului în care degetul despicat oferea echilibru și priză pe suprafețe inegale, jika-tabi a devenit rapid încălțămintea standard a muncitorilor în construcții, a fermierilor și a meșteșugarilor – devenind chiar asociați cu ninja în cultura populară.
Deci, până în anii ’80, dacă purtai Tabi pe stradă, nu erai un fashion icon neînțeles; erai, cel mai probabil, un tip care turna fundații pentru clădirile din Tokyo.
Cum să trollezi Parisul: Margiela și fantezia pantofului proletar
Martin Margiela. Un designer belgian misterios care refuza să fie fotografiat, obsedat de deconstrucție și de obiectele care te scot din zona de confort. Într-o călătorie în Japonia la sfârșitul anilor ’80, Margiela a fost fascinat de jika-tabi-ul muncitorilor stradali. A văzut în ele o siluetă anatomică brută, subversivă, complet ignorată până atunci de Occident. Într-o eră dominată de umeri supradimensionați, fuste mini, culori neon și glamour-ul comercial promovat de branduri ca Versace sau Mugler, copita japoneză era exact piesa care urma să dea peste cap moda de la acea vreme.
NOW YOU SEE HIM Martin Margiela, circa 1997
Pentru prima sa prezentare, din colecția de Primăvară/Vară 1989 din Paris, Margiela a adus Tabi-ul în lumina reflectoarelor europene. L-a adaptat într-o cizmă de damă cu toc cilindric gros. Pentru a se asigura că nimeni nu va ignora anatomia neobișnuită a pantofului, a orchestrat un întreg moment artistic. A înmuiat tălpile cizmelor modelelor în vopsea roșie, iar pe măsură ce acestea pășeau pe podiumul acoperit cu o pânză albă, lăsau în urmă niște amprente roșii, ca niște urme de copite însângerate. Lumea modei a fost șocată, dezgustată și, în cele din urmă, iremediabil atrasă. În sezonul următor, continuând ideea de upcycling înaintea timpului său, Margiela a folosit pânza pătată de vopsea pentru a croi veste – și așa s-a născut o legendă.
De la omagiu la monopol: Cum a furat Occidentul copita ca să ne-o vândă la suprapreț
Dar cum a ajuns un design cu sute de ani de istorie în spate să îi fie atribuit în totalitate unui designer vest-european?
Vestul are un talent de a ignora esteticile asiatice, africane sau sud-americane până când cineva din „cercul de încredere” le traduce într-un produs de lux. Margiela a luat un obiect utilitar proletar din Asia și l-a catapultat în avangarda pariziană. Când a făcut asta, a adăugat ceva esențial – hype-ul subculturii.
Margiela totuși nu a pretins niciodată că a inventat încălțămintea tip copită. A numit mereu pantoful său drept un omagiu adus Japoniei. Cu toate astea, a fost perseverent. Sezoanele ce au urmat nu a avut bani pentru încălțări noi, așa că a continuat să refolosească cizmele Tabi, pictându-le cu vopsea de perete sau acoperindu-le cu bandă adezivă. De-a lungul deceniilor, casa de modă le-a transformat în balerini, sneakers, mocasini și chiar platforme enorme. Printr-o repetiție obsesivă, silueta a devenit cartea sa de vizită.
Din punct de vedere psihologic, pantoful Tabi este întruchiparea conceptului de uncanny valley. Este neliniștitor, transgresiv. Transformă corpul uman într-o creatură hibridă – îl transpune în estetica ugly chic. Când porți Tabi Margiela, o faci ca un statement. Transmiți că nu ești sclavul frumuseții convenționale și că nu trebuie să te încadrezi în norme pentru a te simți bine în pielea ta.
Astăzi, grație TikTok-ului și obsesiei pentru moda de arhivă (vezi scandalul viral „Tabi Swiper”, în care un bărbat i-a furat unei fete pantofii Tabi direct din casă după un date de pe Tinder), pantoful a părăsit nișa și a intrat în mainstream. Pentru generația nouă de consumatori, memoria scurtă a internetului dictează că Tabi = Margiela, pur și simplu pentru că așa i-au văzut la Rosalia sau Pedro Pascal.
Cum îți vinde moda niște pantofi de salahor japonez cu 1.000 de euro
Este Margiela Tabi un caz de apropriere culturală extrem de profitabilă? Probabil. Dar fascinația noastră pentru forma ciudată a pantofului ne arată altceva: uneori, pentru a te simți ca elita culturii urbane moderne, trebuie să plătești 1.000 de euro pe o variațiune a unor pantofi de constructor din Japonia anului 1920. Doar că de data asta, constructorul poartă piele moale de vițel franțuzesc, un toc cilindric, 3 cuie bătute-n formă de triunghi și 24 de numere pe talpă, dintre care unul încercuit.
