Paranoia mea a început acum doi ani, în faza mea dulce-amăruie de la șaisprezece ani. Într-o marți banală, pe coridoarele școlii, înainte de ora de engleză, colegii de clasă au început să șușotească, chicotind la urechea mea că el le spunea tuturor că mă iubește. Am râs. „O să-i treacă”, mi-am spus.

Cât de mult m-am înșelat!

Am fost în aceeași clasă de trei ani, din clasa a șaptea. Nu i-am dat niciodată atenție. Era opusul a ceea ce-mi plăcea. Era dolofan, nu era atent cu igiena, avea părul lung, inegal, iar sprâncenele lui erau mai stufoase decât niște omizi. Era timid, mereu stătea în spatele clasei. Nu avea prieteni. Era oaia neagră a clasei.

Chiar dacă ar fi fost genul meu, era mai mic decât mine, și asta era un mare „nu” din start. Să vorbesc cu băieți mai mici mă făcea să mă simt ca o pedofilă. Dar cum putea fi mai mic decât mine dacă eram în aceeași clasă? Și cine naiba eram eu?

Sunt Kornelia, originară din Polonia și trăind de cinci ani în Bulgaria, după ce m-am mutat din UK. E o diferență de doi ani între momentul în care începi școala în UK și Bulgaria. Ca bonus, am fost ținută în urmă încă un an pentru că toți credeau că o să repet anul din cauza barierei lingvistice. Surpriză — aveam în ce mai mare parte note de 10.

Dacă mă cunoșteai la școală, ai fi crezut că sunt fata tăcută din colț, mereu în treaba ei, plimbându-se printre grupuri de prieteni dar niciodată parte integrantă din vreunul. Nu eram timidă — doar că nu vedeam rostul să vorbesc cu oameni cu care nu aveam nimic în comun. Colegii abia mă observau. Așa îmi plăcea.

Dar în satul meu? Altă poveste. Fugeam pe geam la 1 noaptea doar de dragul adrenalinei, dansam pe mașini și petreceam până la 5 dimineața. Apoi au venit situationshipurile eșuate, una după alta, ca un covor roșu plin de stegulețe roșii. Prima a fost o iluzie de un an de care m-am agățat prea mult. A urmat un dezastru de două săptămâni. Și, ca să nu mă opresc din avânt, am rupt legătura cu cea mai bună prietenă de aproape un deceniu (nu mă puneți să fac calculele — prea mult efort) pentru că era clar că ne îndepărtam.

Atunci, ceva din mine s-a rupt. Inima mea de piatră s-a sfărâmat ca un biscuit. Așa că am făcut ce face orice persoană emoțional stabilă: am început să vorbesc cu mai mulți băieți fără să iau pe vreunul în serios. Unul dintre cei mai buni prieteni m-a numit în glumă „devoratoare de bărbați” și, sincer, nici n-am încercat să-l corectez.

Am făcut și ceva ce mi-am dorit mereu, dar n-am avut curaj din lipsă de încredere — m-am alăturat clubului de jurnalism și excursii al școlii. Scrisul, călătoriile și cunoașterea de oameni noi erau exact antidotul perfect ca să nu mă mai distragă băieții, ceea ce, evident, a dus la o nouă pasiune. Pentru că destinul meu se distrează să mă ia la mișto.

Și apoi? A APĂRUT EL.

În clasa a noua, într-una dintre orele de engleză, am strănutat. Dintr-o dată, am auzit o voce: „Nazdrowie!” (Sănătate, în poloneză.)

Am întors gâtul ca o bufniță, căutând curios fața din spatele vocii. Era EL.

N-am vrut să cred până când l-am auzit confirmând.

„Înveți poloneză datorită Korneliei?” l-au întrebat colegii.

„Da!” a roșit el.

Ce. Coșmar.

Poloneza mea stricată e mai slabă decât bulgara mea — ar fi știut asta dacă am fi avut vreodată o conversație („mulțumesc”-uri ocazionale pentru uși și saluturi nu se pun).

Să vorbesc în poloneză cu sora mea mai mică, care merge la aceeași școală, devenise un risc. Ne asculta? Ne înțelegea?

Ok, poate era mai mult decât o mică pasiune, pentru el.

„Dar nici măcar nu mă cunoaște. Îi dau două săptămâni până îi trece”, am râs cu prietenele mele.

Greșit din nou.

Le tot spunea colegilor că era „60% gelos” pe un prieten și „110% gelos” pe alt băiat de care îmi plăcea. Cu cât încercam să-l ignor, cu atât devenea mai ciudat.

Într-o zi, la sport, ne jucam badminton afară. Ne-am oprit puțin și colegii l-au chemat. I-au luat telefonul.

Cea mai recentă căutare – „Cum să flirtezi cu o fată.”

M-am înroșit până în vârful urechilor. Slavă Domnului că n-a aplicat ce scria în articolele alea ridicole.

În aceeași zi, și-a schimbat poza de profil cu una alb-negru în care purta ochelari de soare, cu brațele încrucișate, ca un tip din videoclipurile Disco Polo din anii 2000.

Săptămânile treceau și la prânz se așeza pe o bancă aproape de a mea, prefăcându-se că se uită la telefon, cu spatele cocoșat și tastele prea departe pentru mâinile lui de T-Rex.

Începusem să-i simt privirea — constant. Ochii lui îmi ardeau pielea ca niște lasere invizibile. Doar eu le simțeam. Tot timpul.

Îmi repetam că îmi imaginez. Că poate e doar în mintea mea. Dar în fiecare colț de hol era acolo. La doar câțiva pași în spate.

Și alții au început să observe comportamentul lui ciudat. Câteva zile mai târziu, o fată a strigat în clasă: „De ce citești mesajele Korneliei?!”

Am înghețat. Ce? Bineînțeles că a negat, dar alții i-au ținut partea fetei. Realitatea nu mai putea fi ignorată. Obsesia lui era reală. Trebuia să-i pun capăt. M-am dus la prietenul meu „60% gelos” pentru sfat.

„Respinge-l” a zis.

„Ești nebun?” am răspuns. „Nici gând să rămân singură cu el după ore!”

S-a oferit să vină cu mine ca sprijin moral, dar am refuzat. Nici dracu’ nu putea prezice cum avea să meargă conversația. Și după ce l-am văzut bătând un copil care-l tachina, n-am vrut să risc. Dacă putea face asta cu un puști, ce-ar putea să-mi facă mie?

Așa că l-am rugat pe prietenul meu să mă ajute să-i scriu un mesaj. Știam că trebuie să pun punct. Nu mai puteam amâna. I-am trimis mesajul: „Nu-mi placi. Mă simt inconfortabil că-mi citești mesajele în clasă… oprește-te.”

Apoi a început așteptarea.

Poate am înțeles tot greșit? Poate nici nu-și dădea seama cât de ciudat era. Reacționam exagerat? În mintea mea se învârteau gânduri în cerc. Glumele prietenilor mă țineau ancorată, dar nu-mi alungau anxietatea. Mă înecam în întrebări.

De ce ezita? Am greșit? De ce dura atât răspunsul?

În cele din urmă, după o eternitate, am văzut notificarea. Inima îmi bătea nebunește. Am deschis mesajul. Eram într-un apel cu prietenul mai sus amintit.

„Ești gata?”

„Normal că da” a zis el, enervat că am întrebat.

„Ok, ok, hai să vedem… 3, 2, 1…”

Am deschis mesajul.

Era o listă:

  1. „Nu mă uit la tine non-stop.”
  2. „Nu-ți citesc mesajele.”
  3. „Nu știu ce-ai văzut greșit la mine.”
  4. 💔

L-am lăsat pe seen.

Ce dracu’ aș fi putut spune la așa ceva? Nu aveam cuvinte. Nu avea sens. Cum să răspund la lista aia de scuze? Dar povestea nu s-a terminat acolo.

Câteva luni mai târziu, în aprilie, a devenit membru al clubului de excursii. Am fost în mai multe excursii prin țară, în diferite orașe și sate, explicând în fața camerei ce era unic la atracțiile turistice de acolo, gen o fermă de struți (palpitant, știu), pentru canalul de YouTube al școlii, pe care nu-l urmărește nimeni.

La început n-am băgat de seamă. Mi-am zis că e o coincidență. Dar de când a intrat în club, totul a luat-o razna. Câteva săptămâni mai târziu am fost într-o excursie la Kazanlak (aka orașul trandafirilor. Fun fact: au festivalul trandafirilor în fiecare an). A făcut toată experiența tensionată și de nesuportat când prima chestie pe care am auzit-o la 8 dimineața a fost că le-a spus tuturor visul lui în care era legat și se apropia de o fetiță de 6 ani care era „mental de 24”. Am rămas fără cuvinte.

„Ce??” am țipat.

Refuzam să cred că a ajuns chiar atât de departe. Dar era adevărat.

De ce naiba tot aduceau vorba despre el când voiam să mă bucur de excursie?

Nu voiam să am nicio legătură cu el. Voiam să-l șterg din memorie – PENTRU TOTDEAUNA. De ce nu putea să-și găsească altă țintă? De ce eu? De ce nu putea să înțeleagă refuzul subtil și să mă lase în pace? Atâtea întrebări la care știam că n-o să primesc niciun răspuns.

Mai târziu în acea zi m-am simțit scârbită când un grup de fete l-a întrebat dacă ar vrea să fie intim cu mine, și a spus: „Da, dacă și ea ar vrea,” uitându-se direct în ochii mei. Bleah! Doar ideea mi-a făcut stomacul să se întoarcă pe dos. Nu exista nicio variantă în care să accept asta. Apoi a avut tupeul să mă întrebe dacă nu mi-e rușine că fumez. Dar lui nu-i era rușine de ce spunea?

Totuși, într-o oarecare măsură, îl compătimeam. Știam cum râd alții de el, și mă durea de fiecare dată. Le ziceam să-l lase în pace, dar nu se opreau. Problema era că el nu-și dădea seama că e luat la mișto. Nu înțelege de ce râd de el, și asta făcea totul și mai greu de privit.

Naivitatea lui mă făcea să simt și milă, și repulsie. Pentru că, deși e credul, știe ce face. Alege să facă asta. Și asta mă speria.

Mă făcea să mă întreb iar și iar dacă îmi amintesc corect. Negarea lui și comportamentul infantil mă făceau să mă simt nebună. Oare eu greșeam? Cu cât îmi părea mai rău de el, cu atât îl iertam mai ușor.

Ar fi trebuit să fiu mai dură? Poate că trebuia să încetez să mă comport de parcă eram responsabilă de el — pentru că nu eram. Cine eram eu? Prietena lui? Nu! Atunci de ce mă purtam de parcă trebuia să-i ghicesc gândurile?

Ce conta mai mult? Naivitatea lui sau faptul că mă făcuse să fug la toaletă în pauze ca să mă liniștesc? Mi-era rușine să le spun părinților sau prietenilor cât de mult mă tulburase.

Nu mai puteam fi eu însămi cât timp știam că era acolo, privind. Refuzam să-mi arăt adevărata personalitate știind că era în jur. Era singurul mod în care simțeam că am un minim control asupra a ceea ce ar putea afla despre mine din întâmplare, auzind sau observând. El era motivul pentru care mă uitam mereu peste umăr, verificând dacă sunt singură.

În noiembrie 2024 am fost la București pentru un proiect. Doar diriginta și o fată din altă clasă știau. Nimeni altcineva. Și totuși, a doua zi după ce am plecat, am aflat că atunci când profesoara de franceză a întrebat unde sunt, el a ridicat mâna și a zis cu încredere: „La București, într-o excursie cu un grup.”

Nu era chiar așa, dar cum a aflat unde eram? Contul meu e privat, nu i-am acceptat cererea, și nimeni din școală nu mai era în acel proiect.

Apoi a venit momentul care m-a dărâmat. După ce m-am întors din București, am participat la un concurs de scriere creativă la care s-a înscris și el. Eu și cea mai bună prietenă am decis să mergem la cafeneaua noastră preferată ca să ne relaxăm. E locul nostru de catch up și bârfă. Râdeam, și pentru o secundă chiar am uitat de el — până când acea senzație familiară, neliniștitoare, m-a izbit ca un trăsnet.

M-am uitat peste umăr. Ghici cine era în spatele nostru? El. Din nou.

Oare citește acest articol acum? Cine știe. Poate.