Foto: IMDB.com

Taci, că ești rea, 

Taci, că ești urâtă,

Taci, că la învățătură ai fost bâtă,

Taci, că ești leneșă și nesimțită,

Puteți zice orice, că sunt obișnuită.

(…)

Vreau să fiu bună și eu,

Să mi se zică:

„Ce bună ești, fată !”

Să fiu lăudată

Măcar o dată.

(Fata rea – Ada Milea)

Nu pentru că este rea, ci pentru că este urâtă. Asta e păcatul inițial al protagonistei din The Ugly Stepsister, regizat de Emilie Blichfeldt. Dintr-un mit îndelung lustruit, filmul e o rescriere postmodernă a basmului clasic, o Cenușăreasă cu o schimbare de perspectivă și o tentativă de „umanizare” a personajelor negative. Recontextualizarea îți rescrie intuițiile, îți întoarce privirea dinspre povestea convențională spre ceea ce de obicei alegi să ignori: marginile, personajele colateral și rădăcinile percepției.

În demontarea unei povești despre „bine versus rău” și reconstrucția ei ca o meditație despre educație, statut, imagine și putere feminină transmisă eronat, filmul trece de la abuzul clasic al mamei vitrege și supliciul unei eroine silențioase la ideea generală și de toate zilele: femeia în societatea de azi. Ne trece prin etape ale empatiei și ale dezgustului, prin milă și repulsie, până ajungem la concluzia: nu există vinovați, doar victime ale unui sistem care modelează fetele pentru a deveni plăcute, și asta nu doar la chip. În locul unei Cenușărese ajutate de ființe magice, o avem fiica urâtă, învățată de mama ei că singura formă de ascensiune e frumusețea, și pe cealaltă soră, „vitregă”, mai înzestrată, ambele învățate să concureze fără să înțeleagă pentru ce. Toate sunt femei prinse într-un cerc al repetiției, al moștenirilor toxice și al unei feminități învățate, nu trăite. Filmul disecă procesul de obiectificare fără să-l numească. Frumusețea nu e o alegere, ci o constrângere, iar nefrumusețea un stigmat.

Foto: YouTube / Captură de ecran trailer „The Ugly Stepsister” 

Dacă filmul anterior care a încercat să rescrie alt mit, Snow White, a căzut în capcana vocalizărilor ideologice și a reacțiilor inflamatoare, povestea acestei Cenușărese nu este despre „urâțenie” în sensul grotescului, ci despre felul în care o fată învață, aproape fără voia ei, că singurul drum spre o viață bună e acela al frumuseții, al unei frumuseți conforme, răsplătite social. Și poate cel mai tulburător lucru e că, după ce empatizezi cu una dintre surori, filmul te face să o trădezi. Apoi să empatizezi cu cealaltă. Apoi să nu mai știi cu cine ești. Și, în cele din urmă, să înțelegi că, poate, toată această dramă feminină nu pornește din ură, ci dintr-o naivitate colectivă: aceea de a crede că, dacă ești frumoasă, vei fi iubită. Iar dacă nu ești, e vina ta. E un cerc vicios în care fetele nu aleg, ci doar mimează o alegere, învățând devreme că prestigiul, averea și trăsăturile fizice sunt monede de schimb.

Foto: theprojector.sg

Această pendulare între compasiune și luciditate e ceea ce face ca filmul să fie mai mult decât un statement feminist sau o critică a patriarhatului interiorizat. Cum se construiește feminitatea în funcție de ochiul celuilalt, fie el mamă, bărbat, comunitate sau chiar sora ta? Nu, nu este vina surorii vitrege. Ajungi să înțelegi cum ura, manipularea și gelozia sunt simptome, nu cauze. Cum mama plantează o întreagă ecologie a nesiguranței, în care totul se învârte în jurul ideii de „a merita iubirea”. Grosolănia și grețosenia lumii în care trăiesc aceste femei nu sunt livrate brutal, ci acoperite cu o fațadă de curtoazie, de bună-cuviință, de politețe care murdărește lent, dar sigur.

din 20 iunie în cinema