Ce ne dorim de la educație în era AI

Suntem toți supărați pe sistemul educațional. „Jumătate din voi VĂ ROG DIN SUFLET pensionați-vă sau dați-vă demisia. Daune morale adaugate la burse, va rugăm”. Așa arată o parte din perspectiva unei eleve de liceu cu care am povestit despre sistemul educațional și, mai ales, despre relația dintre profesor și elev. De cealaltă parte, cadrele didactice își doresc ca elevii și studenții să nu mai fie atât sensibili, iar sistemul să funcționeze ca „pe vremea lor”. Între conflictul care este des prezent în relația dintre cei de la catedră și cei din bănci, apare AI-ul, care promite să le fie ajutor tuturor celor implicați în educație. Nu știm ce urmează, dar știm că „vine după noi”. 

În modul în care a ajuns să (aproape) funcționeze educația azi, vedem că programa se învechește „din generație în generație”, iar profesorii trebuie să le facă pe toate. În sarcinile lor, ei trebuie să fie atenți și la cum se simt elevii, dar și la a nu rămâne cu materia în urmă. Și bineînțeles că, om fiind, un profesor nu are cum să le facă pe toate. Așa că din lipsă de resurse, șansele sunt mari ca atenția lor să fie direcționată înspre ce e mai ușor, adică pe programă, iar nu pe oamenii pe care trebuie să-i mentoreze. 

Anul acesta împlinesc 15 ani de când sunt pe băncile școlii. Am trăit în sistem și fără tehnologie, și cu existența tehnologiei dar cu telefoane interzise la școală, dar și cu tehnologie permisă la ore. Apoi, lucrurile au devenit mai complexe când am început să folosesc și ChatGPT, undeva prin facultate. În toți acești ani, am avut frustrări legate de modul în care merg lucrurile în sistemul educațional, mi-am dorit ca oamenii care vin să-mi predea să fie mai des oameni, programa să fie altfel și relația dintre mine și profesori să fie de colaborare. E adevărat că puțini dintre aceștia pot fi cu adevărat mentori. E mai ușor să-i spui unui elev că „nu o să ajungi nimic”, decât să-i urmărești evoluția și să-l ajuți. M-am întâlnit cu multe astfel de cazuri, care din păcate nu s-au terminat odată cu plecarea mea din școală. 

Încercând să-mi lămuresc și mie unde ne îndreptăm. Am descoperit multe prejudecăți, atât în ceea ce privește inteligența artificială, cât și în ceea ce privește activitatea de la orele de curs. Așa că articolul acesta am ales să-l bazez pe informații de la specialiști în comunicare, profesori și elevi. Pentru că nu pot vorbi despre cum funcționează lucrurile fără să ascult toate părțile implicate. 

Despre AI, ca personaj în educație

Lucrez cu AI-ul și mă ajută mult în viața de zi cu zi. Nu ca să-mi facă efectiv lucrurile, ci să-mi dea niște creativitate sau niște idei atunci când n-am de unde să le mai scot. E important ca înainte de a porni discuția despre inteligența artificială, să înțelegem ce este aceasta. Definiția AI-ului mi-a fost greu să o găsesc singură. Poate fi definit în multe feluri, pentru că ne poate ajuta în tot atâtea moduri. L-am lăsat pe Ovidiu Duță, specialist în comunicare și fost profesor, să explice pe înțelesul nostru. 

„AI-ul, pentru cine vrea să înțeleagă, e modul tău prin care comunici cu calculatorul, mai ușor sau mai uman decât ai vorbit până acum. Programatorii au găsit o chichiță prin care robotul să te înțeleagă ca un om. Dacă știe să vorbească, știe să ceară. Dacă știe să ceară, știe să gândească. Dacă știe să gândească, știe să creeze. Și dacă știe să creeze, știe la un moment dat să aibă și părere. Undeva cam pe aici se oprește AI-ul”. 

Odată lămurită definiția AI-ului, următorul pas, și cel mai important, e să admitem că el există. Iar noi, ca oameni, ne concentrăm pe cu totul altceva: ne e frică să nu ne ia locul sau să ne fure jobul, drept pentru care, încă există profesori care îl interzic total în procesul de predare-învățare și se prefac că nu există, că nu poate fi un ajutor. Din interiorul sistemului, Loredana Bertișan-Pop, în prezent cadru didactic la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, spune: 

„Mi se pare că noi, profesorii, pierdem timpul cu o grămadă de prostii, fiind reticenți în a folosi softuri în avantajul nostru. E ca și cum ai avea Excel-ul, dar tu scrii pe foaie (…) Nu cred în varianta cealaltă — «AI-ul e un bau-bau și nu vorbim despre asta, nu-l folosim. Nu există. E acolo undeva și noi ne vedem în continuare de viață». Nu. El există.”

Lucrurile se complică atunci când profesorii sunt reticenți la schimbare: cu generațiile de astăzi, sistemul acela al educației, pe care l-am prins eu când eram mică și care era bazat pe „eu dictez, tu scrii”, nu mai ține, pentru că, „de bine, de rău suntem într-o epocă în care totul e vizual”, îmi spune Ovidiu. Așadar, elevilor le e mai ușor să învețe având un suport vizual sau făcând niște asocieri. O modalitate de altfel vizibilă și în generația mea, în care înainte de AI, ne făceam scheme și notițe colorate, ca să putem învăța. Hack–ul, ca să zic așa, e că nu mai pierdem timpul acum concepând toate aceste asocieri, deoarece ni le poate face inteligența artificială. Specialistul în comunicare îmi spune că dacă știm să-l antrenăm pe robot, atunci el va ști cum să ne ajute și cum să adapteze explicațiile, bazat pe interesele și pasiunile noastre. Cam pe aici se învârte folosirea responsabilă a AI-ului. 

Foto: ChatGPT; fotografia exprimă vizual modul în care inteligența artificială vede sala de clasă odată cu implementarea sa în educație. 

Ce facem greșit atunci când avem AI pe mână? 

Problema apare când noi, ca studenți sau elevi, vrem să sărim niște etape și folosim inteligența artificială ca să facă tot pentru noi. Și pe de o parte, chiar pot să înțeleg acest mod, pentru că elevul este unul, iar profesorii sunt mulți, la fel și temele, drept pentru care, timpul dedicat pasiunilor este aproape inexistent sau solicită niște resurse în plus. Resurse pe care de multe ori, nu prea mai ai de unde să le scoți. Și, în procesul de reconectare cu noi înșine, alegem să expediem orice sarcină de lucru ce nu ne interesează, dar care este, totuși, o condiție de a promova în sistem. 

„Elevii și studenții, dacă s-ar prinde ce face AI-ul, ar apela la el să expedieze rapid chestiile repetitive. Dacă știu că există mașina de spălat vase, n-aș fi nebun să spăl vasele singur. O să trișeze pentru că vor să ardă toți pașii prin care înțelegi și perfecționezi un concept. Problema e că nu-și dau seama ce înseamnă pașii ăia”, explică Ovidiu. 

E un lucru esențial, pe care profesorii ar trebui să-l înțeleagă. Generațiile se schimbă, modul în care predăm trebuie adaptat celor din bănci, pentru că altfel, ei o să se îndrepte tot mai mult spre AI, care le va explica personalizat și le va traduce informațiile rigide transmise de profesor. Când, de fapt, n-ar trebui neapărat să fie așa. Sunt sigură că scopul inteligenței artificiale nu e de a ne separa și mai tare unii de alții. Însă, în era digitală în care trăim, profesorului îi este tot mai greu să fie pe placul studenților și elevilor, fapt care tensionează situația. 

De altfel, problemele nu sunt doar în învățământul preuniversitar. Lucrurile nu stau deloc diferit nici în cazul facultăților. În ultimul an de facultate, am avut un curs numit „Filosofia comunicării mediate”, pe care l-a ținut Mihnea Măruță și în care am povestit despre ce se întâmplă cu noi pe rețelele sociale. Mihnea Măruță ține acest curs în cadrul Departamentului de Jurnalism și Media Digitală, al Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, din Cluj-Napoca. Are o experiență de peste 20 de ani în jurnalism și are doctorat în Filosofie. Am vrut să aflu cum vede profesorul sistemul educațional și folosirea AI-ului atât în sistem, cât și în societate. 

„Niciun profesor, oricât ar fi de talentat, nu poate concura cu nivelul de seducție al telefonului (…). Pe Internet, conținutul dominant e de divertisment. Cei care vor să învețe sunt o minoritate. Vom ajunge la oameni care nu mai știu nimic pe de rost, conectați la AI-uri care știu totul”. 

Profesorul Măruță adaugă și că cerințele academice sunt mult prea relaxate și învățământul superior riscă să-și piardă sensul real. „A crescut această latură capitalistă, în care universitățile s-au transformat în companii comerciale care încearcă să atragă cât mai mulți clienți, cărora le furnizează un serviciu numit «diplomă» din motive de profit”. Prin urmare, mentalitatea că toată lumea trebuie să facă o facultate nu mai e sustenabilă și nici sănătoasă pentru calitatea educației. 

Totuși, ce zic elevii și studenții? 

Am obținut 14 perspective ale tinerilor, dintre care 10 sunt elevi, iar patru sunt studenți. Ei resimt din plin toate imperfecțiunile sistemului educațional, însă nu sunt reticenți în a folosi AI-ul. Preferă să folosească inteligența artificială ca asistent, nu ca înlocuitor al profesorului. În timp ce unii au recunoscut că l-au folosit din comoditate, alții au spus că AI-ul îi ajută doar cu idei, pe care apoi urmează să le dezvolte singuri. 

Inteligența artificială are avantaje și dezavantaje pentru elevi și studenți. Avantajele, spun ei, sunt că AI-ul funcționează non-stop, are răbdare, nu ne judecă și ne dă conținut personalizat. În plus, poate face traduceri rapide, poate explica informațiile primite la cursuri și poate propune exerciții interactive. În fața acestor funcționalități, profesorul încă mai câștigă teren. AI-ul, în opinia lor, nu poate oferi sprijin emoțional, empatie și nu are capacitatea de a înțelege starea unui elev. 

sursa foto: ChatGPT; fotografia exprimă modul în care AI-ul vede ideea de disponibilitate permanentă a robotului, comparativ cu oboseala oamenilor. 

Am vrut să văd și perspectiva lor despre implementarea AI-ului în școli. Mai precis, i-am întrebat ce ar alege dintre AI și profesor. Cei patru studenți și șapte dintre elevii cu care am povestit au ales profesorul, doi dintre liceeni preferă AI-ul și doar unul a menționat că vede o colaborare între AI și omul de la catedră. Iar în ceea ce privește gândirea critică versus răspunsul rapid al inteligenței artificiale, un singur elev a spus că funcționează mai bine cu răspunsurile rapide, în timp ce restul tinerilor intervievați preferă gândirea critică, mai degrabă decât răspunsurile rapide. 

Tot în categoria dezavantajelor, tinerii consideră că AI-ul nu are umanitate și nu îi poate ajuta să fie mai încrezători în sine. Ovidiu Duță spune în acest sens că „La chestii care țin de sentimente, mai ales adolescentine, robotul nu o să facă asta (n.r. să înțeleagă). El o să intuiască, adică probabilistic vorbind, o să știe ce să-ți zică ție, gen «îmi pare rău că te-a părăsit prietena», să zicem așa. Copilul ăla, dacă el nu vine de acasă sau nu vine insuflat de un profesor, de un mentor, de o valoare pe care el o apreciază — că e frumos să fii așa ca cetățean sau e frumos să fii așa ca elev — AI-ul nu o să facă nimic”. 

Ce ar trebui să facă profesorii? 

Consider că în modelul de educație actual, în care fiecare s-a descurcat cum a putut, trebuie să privim și spre profesori cu un pic de empatie. De ce? Pentru că până să apară AI-ul, profesorul era cel care trebuia să respecte programa, să se asigure că materia e predată și explicată corect, că cei din bănci înțeleg, mai mult sau mai puțin, informațiile livrate de ei. În plus, trebuia ca ei să fie atenți și la nevoile tinerilor, la cum se simt și la stilul lor de învățare. La care se mai adaugă problemele personale, pe care, teoretic, ar trebui să le lase la ușa clasei. Mi se pare absurd să credem că profesorul e un fel de clovn al clasei, care nu poate avea nicio emoție și care ar trebui să fie un entertainer pentru elevi. Materia trebuie să fie plăcută, accesibilă, însă profesorii nu își pot cheltui toate resursele pe entertainment. La fel cum mi se pare ca ei să creadă despre elevi că nu mai au și alte probleme personale sau în familie, și că de dimineața până seara nu au nimic altceva de făcut, că trebuie să facă performanță la fiecare oră. Din categoria asta, excludem extremele. Nu susțin în niciun fel violența profesorilor față de elevi, „motivată” de faptul că adultul are probleme personale. Nu susțin denigrarea elevilor, indiferent de potențialul lor, de cum arată sau din ce medii provin. Mai jos o să explic și de ce. 

Ce susțin, în schimb, e să ne arătăm umanitatea. Să ne dăm seama că nici elevii nu-s roboți, dar nici profesorii nu sunt. Cred că în modul în care facem acum educația în școli, nu mai trebuie alimentată antipatia, mai ales în relația profesor-elev, respectiv profesor-student. Spuneam că nu susțin în niciun fel denigrarea unui elev, pentru că noi, ca tineri, nu venim la școală să auzim cât de incompetenți suntem sau cum nu o să ajungem nimic în viață. Nu ne ajută la nimic. Ba chiar poate alimenta frustrările elevului față de profesori. Și de multe ori, oamenii care primesc descurajări de genul acesta ajung să fie fix oamenii mari și cu sens de care avem nevoie ca societate. Revenind, mergem la școală cu gândul că acolo, oameni uneori mai învățați sau la fel de învățați ca părinții noștri, ar trebui să ne mentoreze. Să ne dea o oarecare direcție. Nu vrem să auzim că matematica e mai importantă ca româna și invers. Pentru că fiecare om din bănci se regăsește în altceva. Vrem să auzim idei și să ne conturăm o oarecare direcție în viață. De multe ori mi s-a spus și mie, că viața începe după școală. Și că ea înseamnă mai mult decât tocit. Poți toci o materie, dar nu poți toci cum să trăiești sau cum să te descurci. 

A rămas cu mine o idee de-ale lui Ovidiu Duță, care îmi spunea așa: „În era AI, oamenii trebuie să învețe să redevină oameni”. Și chiar așa e. Profesorii, dacă ar vedea în AI un ajutor, mai mult decât o amenințare, ar putea să-și adapteze modul de predare la nevoile elevilor, fără să petreacă prea mult timp gândindu-se cum să-i motiveze. Apoi, odată rezolvate aceste sarcini, ar trebui să-și îndrepte atenția către componenta umană, aceea de a-i ajuta pe tineri să se formeze și să-și urmeze visurile. A fost dificil până acum ca profesorii să țină pasul cu tinerii, pentru că focusul lor era pe materie și pe încercarea de a fi uman în același timp. Mi se pare că având un ajutor, precum AI-ul, care să le mai ușureze din muncă, tranziția de la livrator de informații spre mentor va fi o prioritate pentru cadrele didactice, în viitorul apropiat. Și mai cred că o să ajungem inevitabil la tranziția asta, pentru că rolul de a livra conținutul unei materii nu mai funcționează în mod singular. AI-ul îți poate explica materia, îți poate livra informații. Dar nu poate fi om. De asta e nevoie de profesori cu sens în școli. 

Foto: ChatGPT; fotografia ilustrează modul în care inteligența artificială vede rolul omului printre roboți – acela de a fi uman. 

 Mihnea Măruță îmi povestea că „Presiunea pe profesor va fi uriașă: să nu plictisească, să fie seducător intelectual”. Însă, mi se pare că prin umanitate nu ai cum să dai greș. Umanitatea nu va fi niciodată plictisitoare. Îmi amintesc cum și în gimnaziu, dar și la liceu, mă bucuram împreună cu ai mei colegi când profesorii ne mai povesteau din experiența personală sau despre cum mai merge viața în general. Ne învățau la ce să fim atenți când o să avem viața în propriile mâini. Și asta mereu va fi important. Pentru că mai mult decât a ști tema și viziunea în operele de bac, trebuie să știm viață. 

„Cred că-i super tare să fii profesor. E foarte tare.  Dar nu-i așa de tare când distrugi destinele unor copii. Și asta e foarte trist.
Pentru că te trezești peste 10-15 ani, și îți deconstruiești ce s-a întâmplat.
Și când îți dai seama… «Cine trebuia să mă ghideze, de fapt, m-a afundat în groapă»”. 

• Loredana Bertișan-Pop

Ce facem cu viitorul? 

Perspectivele sunt mixte de la cei cu care am discutat. Teodora, o tânără în clasa a XI-a,  mi-a spus că sistemul ori va fi distrus de tot, ori va fi îmbunătățit, cu discipline mai actuale. Alții văd o sensibilitate a omului în fața AI-ului, adică vom fi mai ușor de manipulat, pentru că nu ne mai dezvoltăm gândirea critică. Unii văd sistemul neschimbat, în timp ce restul speră să vadă niște îmbunătățiri. 

Mihnea Măruță pune problema unei noi inegalități sociale, în sensul în care unii își vor permite să folosească AI, în timp ce alții nu. „(…) ce ne facem dacă doar unii își permit roboțelul? Se va crea o nouă formă de inegalitate. Poate chiar revoltă împotriva roboților”. 

În ceea ce privește viața profesională, Ovidiu Duță e de părere că nu ne vom pierde job-urile și nici nu vom fi înlocuiți de roboți. Din contră, ne vom înlocui unii pe alții: „Oamenii nu o să fie înlocuiți de roboți, ci o să fie înlocuiți de oameni care știu să folosească roboți”. Vor fi automatizate, totuși, joburile ale căror sarcini le poate prelua AI-ul. De exemplu, operatorii de call-center pot fi înlocuiți de inteligența artificială. Dar e important să privim ambele perspective ale situației: unele joburi vor fi automatizate, însă vor apărea altele noi, pentru care va fi nevoie de oameni. De exemplu, una e să-l lași pe ChatGPT să-ți creeze o ilustrație și alta e să știi ce prompt să-i dai robotului pentru a obține ilustrația pe care ți-o dorești. 

Va fi nevoie, cel puțin la început, de oameni care să fie traineri pentru AI. În stadiul în care este, încă nu poate fi folosit în sarcini mai ample, cum ar fi cercetarea, pentru că îți dă informații din surse care nu există. Pe plan academic, cel puțin, dacă verificăm sursele pe care ni le indică, o să observăm că ele ori nu există, ori nu au informația dată de el.  În plus, după cum spune și Loredana, „dacă vorbim cu AI, tot timpul are un răspuns.  Și dacă nu e bun — de exemplu, cercetezi chestii și zice: «Informația asta o găsești acolo».  Și când întrebi «La ce pagină?», zice: «A, scuze… de fapt nu este». Dar tot timpul are certitudini. Niciodată nu are întrebări”. 

Foto: ChatGPT, fotografia exprimă viziunea inteligenței artificiale asupra rolului său, ca asistent al elevului. 

Vești bune, deci, dar task-uri grele. Va trebui să ne prindem un pic ce înseamnă să fim cu adevărat oameni. Va trebui, în continuare, să fim mentori, atât pentru elevi, cât și pentru AI. Mă bucură să aud de la specialiștii cu care am vorbit, că de fapt soluția e la noi și că tot noi vom putea să facem lucrurile să meargă bine. Ne trebuie colaborare între elevi și profesori și invers. Trebuie să ni se predea umanitate, nu informații care nu ne ajută cu nimic după ce ieșim pe poarta școlii. 

Tot Teodora mi-a povestit și ce soluții am putea avea, povestind că: „neironic, cuprinsul manualelor tatălui meu, de 52 de ani, de pe vremea lui sunt aproape identice cu cuprinsul manualelor mele. Ceva util acolo dacă am avea (pe lângă digitalizarea educației la un nivel mai mare ca acum), o educație juridică, o educație sexuală, etica — nu doar în facultate —  că unii chiar duc lipsă de așa ceva, o istorie mai accurate care sa nu omită sau să modifice chestii și predată din perspective mai multe, intersecționale”. Mi se pare o perspectivă interesantă și mă bucură că la toate problemele astea, există și soluții, care nu par chiar atât de depărtate de viitor. Tocmai de aceea mi se pare important ca acești elevi să aibă spațiu să se dezvolte în școală, să fie înțeleși și, la rândul lor, să înțeleagă că opinia lor contează. 

În încheiere, vreau doar să las o perspectivă a Loredanei Bertișan-Pop, care mi-a rămas în minte de când am povestit cu ea despre subiectul ăsta: 

„Cred că n-ar trebui niciunul dintre noi să uităm că puterea e la noi. Că dacă avem suficient de mult curaj să ne uităm sincer la cine suntem, ce ne place să facem, ce ne dă nouă zvâc, pe drumul ăla să mergem, indiferent de cum arată sistemul, de unde se duc trendurile, ce-o fi peste 10 ani”. 

Fingers crossed, să ne iasă!