Spoilers ahead: următorul text conține explicații din miniserial și ar putea să strice experiența de a-l vedea. Revino după ce îți rămâne și ție popcornul sau semințele în gât și ești gata să țipi cu noi „But why?!”.
Textul e împărțit în două – în prima parte trecem împreună prin ce s-a întâmplat în film, iar în a doua încercăm să găsim un răspuns pentru întrebarea how the fuck do we stop this?
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
Ce ne arată filmul despre noi
Adolescence este un miniserial demn de văzut cu familia. Are 4 episoade, fiecare tras într-un singur cadru (ce mai organizare!) care te obligă să nu te uiți la telefon. Urmărește povestea unui băiat de 13 ani, Jamie, care își omoară o colegă, Katie, injunghiind-o într-o parcare. A doua zi este săltat de trupele speciale, scena cu care începe primul episod.
Jamie pare un băiat total banal, dintr-o familie obișnuită din Marea Britanie, părinții sunt împreună, are o soră, tatăl e instalator, au o casă și Jamie are camera plină de imagini cu planete, stele și machete. Nu sunt nici bogați, nici săraci. Tocmai asta îl face mai relatable și nu e făcut așa din întâmplare, ci are un motiv în spate.
Eddie, tatăl, nu l-a abuzat verbal sau fizic pe Jamie, ba mai mult, aflăm în serial că Eddie a fost bătut și a încercat să fie un tată bun, să fie un model.
Minunăția asta de miniserial este creată punând în prim plan oamenii din jurul agresorului, cei care puteau acționa înainte, deși n-au știut – părinții, sora, colegii, profesorii. Tot ei sunt o parte din cei peste care domină o durere amestecată cu vinovăție față de Jamie, Katie și față de ei.
Cred că are un așa mare impact și succes pentru că este povestit din ochii celor din jurul agresorului, lucru care îl face foarte personal pentru cei care se uită la serial, iar cel mai important, cred eu, e faptul că se pune accent pe un alt tip de victimă, Jamie, victimă a procesului prin care a devenit agresor.
One emoji kill 💊
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
O scenă importantă pentru mine este cea în care polițistul/detectivul, Bascombe, este tras deoparte de către fiul său, care îi traduce, de fapt, comentariile lui Katie de pe Instagramul lui Jamie. Lucrul ăsta mai mult sau mai puțin l-ar fi putut face oricare dintre noi, care stăm pe Insta.
Adam, fiul său, îi explică ce înseamnă emoji-urile trimise de Katie, pastila roșie, referința la filmul Matrix și faptul că într-un emoji e o etichetă care vine cu o întreagă cultură în spate. Vine cu lore, cu injurii, cu ideea imensă că Jamie nu doar că nu e demn să fie iubit, ci că niciodată nu o să fie suficient, că o să fie singur fără să vrea, pentru că, în cuvintele lui Jamie „80% dintre femei sunt atrase de 20% dintre bărbați”, asta fiind întipărit în mintea lui de 13 ani. One emoji kill.
Ăsta mi se pare momentul crucial din serial pentru că ne dă motivul pe care îl căutăm ca tâmpiții, noi și polițiștii, 4 ore și ceva cât durează serialul. Nu motivul pentru care Jamie a omorât-o pe Katie, ăla nu este explicit, ne scapă, ci motivul pentru care el a ajuns în postura să se gândească, să vrea și să facă asta.
Umilință – Rușine – Ură – Violență
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
În episodul 3, care arată o ședință de terapie a lui Jamie, putem să vedem cât de distorsionată e viziunea lui despre ce înseamnă să fie băiat, la 13 ani. Ne lovește nevoia lui vitală de a se afirma, venită dintr-un sentiment de inferioritate profund. Nevoia de a se proteja de judecățile oamenilor din jur, de aia întreabă compulsiv dacă psiholoaga îl place. Și nu în ultimul rând, nevoia de a presta o anumită imagine până și în fața ei, mințind despre ce fel de interacțiuni amoroase/ sexuale a avut.
Jamie de fapt nu-și mai dă seama cât și cum ar trebui să mintă, ce ar părea peste media vârstei lui, mintea lui fiind distorsionată de presiunea socială de care vorbeam mai sus, de umilință.
Umilința asta s-ar putea să-ți fie cunoscută, nu a lui exact, nu cu același gust, dar sentimentul de rușine după ce ești umilit de colegi. Copiii, pot fii extraordinar de răi, fără să aibă vreun filtru.
Noi nu suportăm umilința, iar răutatea, mai ales a copiilor de gimnaziu, e pură. Nu sunt întotdeauna răi copiii de gimnaziu, dar pot să fie și câteodată fără să se oprească.
Acum, să fie evident, asta nu înseamnă că Katie „și-a cerut-o” sau că e justificată orice fel de atitudine violentă sau misoginia. Nu. Ce explic este că miza filmului este alta, ținând cont de perspectivă.
Serialul nu este despre ce îl face pe un copil să-și omoare colega, ci motivul pentru care copiii ajung în punctul în care ar omorî pe cineva după ce toată rușinea, învelită și ascunsă în straturi groase de furie, se revarsă în violență.
Iar filmul asta tratează, dar mai este un plot twist pe care sunt sigur că nu l-ai ratat, că doar ai un ochi bun. Social media.
„Ce adidași ai? Cât costă? Cât de important ești?”
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
În generală începem să jucăm acest Hunger Games cu plozi – un joc social – pentru cine e mai popular, frumos, inteligent sau alte caracteristici aleatorii pentru care concurăm.
Jocul ăsta social înseamnă să fugi după capitalul social, să fii apreciat și să-ți susții un brand, de asta există și toată fuga să postăm cât mai mult pe Insta, să ne afirmăm, să arătăm cine suntem. În serial cel mai evident e arătat lucrul ăsta în episodul 3 pentru că acolo, de fapt, primim o bucată din ce crede cu adevărat Jamie.
„Mă placi?” o întrebă pe psiholoagă, care nu răspunde. Aici cerea confirmare, să fie recunoscut. La fel, se vede în problema când nu știe ce să mintă despre relațiile lui sexuale. Brandul lui era în pericol.
Problema e că atunci când brandul tău e mort, în jocul ăsta, și tu ești mort, social. Dacă nu stai pe social media, nu prea mai ai prieteni, nu ești chemat la petreceri, nu ești apreciat sau văzut.
Ești ca o fantomă, ești mort. Să fii mort înseamnă să nu mai pierzi nimic, iar să ai băieți și fete de generală care cred că nu mai au nimic de pierdut e în egală măsură stupid, preventibil și periculos. Devin imprevizibili și se rănesc ori pe ei, ori pe alții prin răutate vicious sau fizic, toate variantele fiind prezente în serial.
Social media face răutățile și presiunea să fie extraordinar de ușoare – la un emoji sau două distanță, și asta e o problemă (uită-te la secțiunile de comentarii). Față în față e mai greu să fii bully sau o persoană rea pentru că te costă emoțional mai mult, trebuie să fii bitchy și tough, dar ești și tras la răspundere de alții și atunci îți e frică de consecințe.
Online e cine dă mai tare câștigă, în offline e cine e mai abil să se impună, alte reguli, alți învingători.
So, how the fuck do we stop this?
Întrebarea la care am revenit compulsiv după ce am văzut serialul a fost: cum facem ca băieții să nu mai ajungă să urască fetele?
Poate că ar trebui să începem prin a îi asculta și chiar să o facem, să încercăm să rezolvăm problemele împreună. Să lăsăm aroganța deoparte, etichetele și să vedem cu băieții ce sentiment trezit în ei duce la atitudini misogine, sau de furie în general. Ce e nedrept pentru ei?
Dar cu siguranță cel mai important este să realizăm că fără a greși nu ne putem schimba comportamentul și nu putem să avem pretenția ca băieții să învețe de niciunde cum să se comporte. Așadar, răbdare.
Asta m-a dus la altă întrebare: Care e responsabilitatea noastră, a acestora care avem pretenția că știm de fapt cum stau lucrurile: fete și băieți, părinți, frați, colegi, prieteni, profesori, politicieni, cum ar trebui să ne comportăm noi?
Câtă rușine poți turna în cineva până când să omoare?
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
Noi toți înțelegem lumea prin experiențele noastre. Știu că ceva e bine sau rău în funcție de cum reacționează oamenii din jurul meu când fac sau spun acel lucru sau cum îmi spun oamenii din jurul meu că e bine să fac anumite acțiuni. Deci, experiență directă sau învățare din alte experiențe.
În cazul băieților, locurile și momentele în care li se spun despre cum ar fi bine să se comporte sănătos cu femeile, dar și oamenii în general, sunt limitate și rare, dacă nu sunt cumva capcane în care li se promite marea cu sarea. În cazul lui Jamie vedem cum a avut din ambele – un tată ok și ceva expunere, nu știm câtă, nefiind importantă aici, la atitudini misogine.
Când băieții întâlnesc un influencer de masculinitate toxică învață ceva, în mintea lor se creează niște presupoziții, ține-le minte, revenim la ele mai încolo.
Neavând modele sănătoase care să lase o amprentă mare și informații despre cum să se comporte, rămâne spațiu doar pentru experiențele proprii. Dar oare ce se întâmplă când un băiat nesigur pe masculinitatea lui, cu frica să nu fie respins, ceva anxietate și fără mulți prieteni întâlnește pe cineva? Noroc că avem mini serialul ăsta să ne arate.
Două lucruri se întâmplă în același timp:
- Învață din interacțiune
- I se confirmă sau infirmă presupozițiile, sau viziunea despre lume ( fie ea bună sau rea)
Din film putem vedea cu Jamie, care avea ambele tipuri de propoziții – sănătoase și nu – înțelege din interacțiunea cu Katie că e respins, deci i se confirmă presupoziția greșită că este un loser, că e nedemn de iubire și că femeile îl urăsc. De la umilința asta pleacă rușinea care se duce în ură și violență.
Cum oprim ura din a mai deveni violență?
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
Motivul pentru care nu vedem absolut niciun videoclip sau postare misogină pe social media în serial ar trebui să ne dea de gândit. Nu includem aici videoclipul în care Katie e omorâtă.
Aici regizori ne induc pe sub ușă ideea că nu are niciun sens să încerci singur să oprești presupozițiile, să încerci să închizi TikTok-ul sau să oprești oamenii misogini din a le mai pune idei în cap tinerilor, e ca și cum încerci să înghiți soarele.
Înțelegem totuși ceva din toate discuțiile pe care le au personajele și din frământarea din finalul serialului a părinților. E nevoia de acțiune proprie, e nevoie să nu li se mai confirme presupozițiile, să vorbim cu ei și să aibă acel click – Ah! Nu e așa, e altcumva.
Astfel, dacă scopul nostru ar fi să nu devină băieții misogini, consider că ar fi să nu li se confirme presupozițiile, până când am putea opri influencerii ăștia și platformele care le pun cu fiecare videoclip în minte.
Ce înseamnă să nu li se confirme presupozițiile? Dacă experiența mea cu o fată e una de repulsie, mi se confirmă presupozițiile puse în minte că „fetele au ceva cu mine”, hai să vedem și un exemplu, dar mai întâi, ceva important:
And the victims must suffer what they must?
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
Păi și unde ne mai e libertatea să le zicem „fuck you” oamenilor răi? Cât de înțelegători să și fim? Până la urmă sunt niște agresori.
Una e să-ți exprimi furia față de o persoană sau un grup, fără să se resfrângă asupra unei categorii generale, și alta e să pleci de la premiza că sunt *toți* așa.
Să fie clar, un abuzator trebuie pedepsit, principiul ăsta nu-i negociabil sau negat în ce spun. Totuși ce faci dacă un băiat a fost nesimțit, răutăcios sau doar ai avut o experiență rea cu el? Cum îi spui că e mârlan sau bou fără să spui că toți sunt așa și să rămâi sane?
Ei bine, militez pentru utilizarea paletei colorate de înjurături bombastice pe care avem norocul că ni le-a lăsat bunul Dumnezeu în minunata limbă română, fără să legăm individul de grup. De ce?
Pentru că generalizările sunt niște tâmpenii. Băieții care sunt proști trebuie să înțeleagă că ei, personal, sunt de vină, atitudinea lor e problema, nu băieții în general. Un tovarăș de-ai lui, căruia îi plac aceleași lucruri, care ascultă același playlist în căști când trage la fiare, dar care se comportă OK, o să fie tratat diferit și o să fie acceptat în grup pentru că nu e nesimțit.
Mergem pe modelul de pedeapsă/recompensă – dacă faci ceva rău, nu mori, ci ești pedepsit, iar dacă faci ceva bine, nu ți se face piedestal, ești recompensat.
Respingem oameni pentru cum se comportă, nu pentru cine sunt sau ce preferințe au – că trag la sală, că bagă în crypto sau că sunt băieți. Trebuie să (re)învățăm cum să respingem oamenii, cum dăm feedback social. O să dau un exemplu:
All men are trash / Toate fetele sunt pe interes
Din punctul meu de vedere ambele lozinci cretine au aceeași problemă. Pe lângă că nu poți defini în propozițiile astea ce înseamnă „trash” sau „pe interes”, deci sunt nonsensice, mai e și problema de volum – toți/toate.
Dacă există un băiat care nu e trash sau o fată care nu e pe interes, atunci nu sunt corecte, vorbim bălării și rănim oameni cu exagerări pe gratis (yey?), iar numai oamenii nepăsători rănesc astfel.
„Păi nu toate, e doar o vorbă, majoritatea”. Dacă e să vorbim de majoritate, care? 50%+1? 66.(6)%+1? Sau doar orientativ, deci nu este vorba nici măcar de o majoritate. Desenăm un cerc și avem câteva majorități înauntru? Majoritatea e un vibe (???)
Revenind la băieți, nu contează dacă băieții cărora le spunem asta sunt trash sau nu în realitate. Contează faptul că atunci când li se spune că sunt așa, de către noi, cei care știm mai bine, senzația pe care o trăiesc după duce la un sentiment de rușine profund, sentimentul pe care l-a simțit și Jamie (vezi episodul 3).
Rușinea e acoperită ca de un metal topit, de furie, iar problema este că, sentimentul de rușine, și după furie sau violență, e real, spre deosebire dacă e trash sau nu sau dacă e sau nu Jamie un incel.
Nu contează ce semnificație codată are mesajul, contează efectul pe care îl provoacă când e decodat.
Dacă într-un grup de băieți, trash și nu trash, rușinea e la cote maxime, urmează violență, chiar dacă are 13 ani, părinții sunt grijulii și îi iubesc. Nu-i așa Jamie?
Doar atacând adevărul îl putem consolida
Foto: screenshot/YouToube – Adolescence/Official Trailer/Netflix
Modul în care abordăm problemele băieților și bărbaților e esențial. Cred că asta e un dintre lecțiile pe care le putem trage din Adolescence, pe lângă să fim conștienți de problemă și să încercăm cu toții să facem ceva.
Să avem prejudecăți fără să înțelegem persoana din fața noastră, indiferent dacă prejudecata noastră e adevărată sau nu, ne face să trăim practic pe pilot automat. Cu prejudecăți, „all men are trash” sau „toate fetele sunt pe interes”, de fapt nu există o impresie a noastră, există doar prejudecata.
„Adolescence” e genul genul de miniserial, care te poate lăsa în ceață sau cu un gol după ce-l termini. Nu pentru că ar fi vag, ci pentru că nu știi cum să reacționezi, îți dai seama de importanța lui dar după ce închizi Netflixul cam aia a fost. După ce se termină discuțiile între prieteni nu se mai întâmplă nimic.
Mi-aș dori ca asta să nu se întâmple. Mi-aș dori ca după serial să fim, pe cât putem, mai atenți la cum ne tratăm unii pe ceilalți, iar făcând bine să ne facem bine.
