Jurnal
Țara pe care nu știam că o am
Pentru un copil crescut la bloc, în mijlocul orașului, timp de 20 de ani, muntele înseamnă libertate – aceeași libertate pe care o simt mulți copii atunci când merg în vacanțe la bunici, la țară. Nu știu dacă a fost bucurie sau necaz faptul că nu puteam spune că merg vara la țară, toamna laContinue reading
Cu prima iubire cum rămâne?
Un parc și frunze care cad. E înnorat afară și parcă simt că la mine în suflet izvorăște continuu o nostalgie. Câteodată mă și mir de unde vine în cantități așa de mari. Nu am reușit să aflu un răspuns pentru multe întrebări care îmi macină sufletul. Dar știu sigur că deocamdată nu pot săContinue reading
Au trecut lunile…
Să pleci în sfârșit de acasă, mai ales la facultate, poate părea adeseori cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla (mai ales la cât de romantizat e lucrul ăsta în filmele americane). Să nu-ți mai stea ai tăi toată ziua pe cap, să vezi lumea, să ai parte de noi experiențe și foarteContinue reading
Absență și dor. Copiii care își așteaptă părinții și caută iubirea
M-am simțit abandonată. Un copil cu ochii mici și verzi privește în gol, își freacă degețelele până îi transpiră și îl imploră pe Dumnezeu să fie mai bun cu el, să-i lase părinții acasă, în brațele sale. Dar Dumnezeu nu m-a auzit și m-a ignorat total, iar lacrimile unei puștoaice de câțiva ani nu l-auContinue reading
20 de lucruri pe care le-am învățat înainte de 20 de ani
Gândindu-mă retrospectiv, atunci când eram mică, deşi ştiam matematică, nu mă pricepeam foarte bine la numere. Undeva pe la şapte ani, aveam impresia că vârsta de douăzeci de ani este cea de la care începi să „te pui pe picioare”, să „te aşezi la casa ta”, căci la treizeci eşti aproape mort (mă folosesc deContinue reading
Text de de Andreea Bichir
Conectată în rețea, absentă în realitate. Cum am devenit o fantomă în propria viață
M-am bucurat când am primit primul telefon. Am fost în extaz la primul laptop. Plângeam și îmi spărgeam telefoanele vechi doar ca să primesc unul nou. Primele scroll-uri le-am făcut pe la 12 ani, iar până atunci alergam desculță pe iarbă, îmi puneam flori în păr și trăiam în toată puterea cuvântului. Acum mulți dintreContinue reading
Visul unei zile de vară
Ziua primului solo trip. Am așteptat de mult timp să călătoresc singură și chiar mă bucur că am găsit curajul acum, la 20 de ani. Deși mulți mi-au zis „nu ești sănătoasă” sau „mai gândește-te o dată”, am reușit să o fac. Am mers cu jumătate de oră înainte în gară ca să mă asigurContinue reading
Viața în alb și negru. Călătoria Anei cu BPD
Am cunoscut, intamplator, pe Instagram, una dintre cele mai strong persoane cu care am interacționat în ultimii ani. Întâmplarea face ca Ana să fi fost la același liceu ca mine, culmea, și la același profil. Mi-a dat follow într-o dimineață. Cu un background asemănător, ea fiind vorbitoare de franceză și fost model, am reușit săContinue reading
Monstrul de sub pat
Sunt vânător, îi spun unui prieten. Cum adică? Adică merg la vânătoare. Faci mișto? Nu fac mișto. Adică împuști animale? Dacă alegi să o spui așa, da. Ce tare, eu n-aș putea face asta. Nu ți-e milă? Și din acel punct al discuției începe să-mi pară rău că i-am spus, că le-am spus. Dacă așContinue reading
Uneori e nevoie de un gust nou ca să simți mai profund
Aprilie e nostalgic, iar mai mereu înfloritor. De mică, de-abia așteptam zilele de o căldură timidă, care nu voia să ne supere pe măsură ce creștea în grade, când lumina mă trezea cu blândețe dimineața și nu mai aveam nevoie de alarmă. Cu părul în codițe, opream ceasul deșteptător de la radioul meu roz cuContinue reading
Iubita mea e o floare
Nu am fost la Pride. Nu am participat la proteste organizate pentru comunitatea LGBTQIA+. Nu port pin-uri, brățări sau tote bag-uri în culorile curcubeului. Nu îmi place să atrag atenția. Uneori mi-e rușine că nu duc lupta pentru drepturile comunității pe față, așa cum văd că o fac alții. Aș vrea să fiu mai deschisă,Continue reading
De vorbă cu mine
[inspiră adânc] [expiră] Am momente când îmi calculez fiecare mișcare. Analizez des urmările pe care le-ar putea avea acțiunile mele. Mă uit „stânga-dreapta” să nu mă pândească vreo situație grea, care să mă dea peste cap. Mi-e frică să nu fac ceva greșit și apoi să „trag consecințele”. Mi-e teamă de discursurile minții mele atunciContinue reading
„Bucură-te cât mai ești acasă, o să tot vrei să mai fii ca acum”
Au trecut doi ani de când am plecat de acasă și de când grijile au crescut mai mari decât mine. Am plecat la facultate și am avut șansa să-mi fac viața după ritmul meu. Nu-mi pare rău, însă momentele de odihnă autentică nu le pot avea decât în Galațiul de care uneori mă simt foarteContinue reading
Ani de… studenție?
„Anii studenției sunt cei mai frumoși”. O vorbă des auzită de nou veniții pe băncile facultății, înrădăcinată adânc în mentalul colectiv al studenților care au terminat (cel puțin) o facultate. „Este locul care îți oferă libertate” , „aici îți faci cele mai frumoase și adevărate prietenii” , „trebuie să te bucuri de anii ăștia câtContinue reading
Povestea nespusă a mamelor noastre
Când te-ai întrebat ultima dată la ce se gândește mama ta? Primii ani după ce ne mutăm din casa părintească sunt și cei în care începem să realizăm că persoanele care suntem în prezent se datorează, uneori mai mult decât am fi crezut, modului în care părinții ne-au crescut. Personalitatea noastră, cu tot cu defecte,Continue reading
În urma ta sunt doar o lacrimă
Îmi vine uneori să te ignor. Tot ce îmi doresc de la tine este să mă asculți, însă de fiecare dată când îmi crești speranțele, urmează să mă dezamăgești de două ori mai tare. Un gând și atât, o mică mișcare și deja gata, tot ce a rămas este dorința mea sublimă de a măContinue reading
Ochii sperie, mâinile bucură – o lecție despre procrastinare
Am aproape 11 ani și mă scufund în treburile casei; încerc să termin de spălat farfuria pe care o țin încordată, de teamă să nu-mi scape din mâinile alunecoase, dar entuziasmul de copil neștiutor și curios cu care am început se transformă încet în disperare. Încep să mă zbat, să mă plâng, să „mă mâțâi”Continue reading
Text de Paula Artin
Un câine negru, rușinea
Nota editorului: Anna a dat examenul de bacalaureat de patru ori. Și-a făcut curaj să scrie despre asta, sperând că experiența ei, împărtășită în textul de mai jos, poate fi de ajutor pentru cei care trec prin situații asemănătoare.