Foto: YouTube / Captură de ecran trailer „House With No Address”
Ai șters vreodată pozele fostului/fostei de pe Instagram (sau, dacă ai prins și alte vremuri, din albumele de pe facebook)? Ai șters contactul din telefon? I-ai aruncat lucrurile rămase prin casă după ultima vizită în care venise „să-și mai ia câte ceva, deși luase cam tot”? Delete/block? Poate că la câteva luni distanță toate gesturile astea par copilărești. Poate ai revenit asupra unora dintre ele… așa, de curiozitate, doar. Sau ca semn al vindecării, că gata, nu-ți mai pasă, deci e ca și când te-ai uita la poze cu piesaje banale.
Uitarea forțată nu merge. Nici măcar computerele și telefoanele nu o pot face așa cum pare. Delete nu înseamnă chiar delete. Cu mai multă sau mai puțină pricepere, datele se pot recupera dacă nu au fost suprascrise. Ce șansă are, deci, memoria noastră să facă asta?
„House With No Address” e filmul care se joacă exact cu întrebările astea. E o distopie mai puțin sumbră decât „clasicele” („1984”, care rulează și el la TIFF anul ăsta are o altă atmosferă, la fel și „Fahrenheit 451”). E chiar o lume destul de colorată care, dacă în multe scene nu ar lipsi stranui forfota oamenilor prin oraș, ar putea părea că e fix o bucată din Turcia de azi. Contribuie la asta toate decorurile și detaliile tehnice – cu excepția unei săli de terapie, apartamentele, interioare instituțiilor și străzile arată așa cum le știm cam de peste tot. Mașinile par și ele contemporane, ba chiar le lipsește zumzetul discret și „angelic” de motor electric. Și le lipsesc cu desăvârșire emblemele, mărcile și modelele. Un detaliu straniu, dar care singur nu sperie.
Foto: Instagram / hatice.askin
Lumea asta care se străduiește să pară normală și „color” are, însă, o particularitate – încearcă să-și păstreze cu încăpățânare perfecțiunea. Oricine calcă strâmb (iar asta poate însemna aproape orice), e eliminat. Nu, pe bune, chiar eliminat. Delete, reset to factory settings sau cum vreți să înțelegeți o ștergere totală. Oamenii care greșesc nu au parte de iertare. Societatea și bunul ei mers sunt mai presus, astfel că e nevoie ca vinovatul să dispară complet cât mai repede și să nu mai lase nicio urmă. Astfel că birocrați cu jachete verde neon (sunt parțial discromat, dacă era altă culoare, scrieți-mi) vin și „șterg” tot – decupează vinovatul din pozele de familie, adună lucrurile care-i aparțineau (pot fi ele și dulcețuri), iau, dacă e cazul, și numele pe care acesta sau aceasta le-au dat copiilor lor. Mai mult, cei rămași trebuie, pentru ca ștergerea să fie eficientă și completă, să mimeze „normalitatea”, chiar bucuria.
Foto: YouTube / Captură de ecran trailer „House With No Address”
Saygin și fiul lui, Alper (deocamdată) sunt avocați. Știu cel mai bine ce înseamnă Legea Uitării și care-i sunt consecințele. Atâta vreme cât vizați sunt „ceilalți”, legea pare doar un pic ciudată și practică. Ca avocați, ei pot cu siguranță să prevină ca lor, sau celor dragi să ajungă să li se aplice legea. Ei pot, deci, să-și protejeze pe mama/soția care face prea multă dulceață. Sau… nu?
Foto: YouTube / Captură de ecran trailer „House With No Address”
Păi nu. De pe o zi pe alta, viețile lor se schimbă radical. Păcatul lăcomiei, prea multă dulceață, se dovedește unul capital, în fața căruia nicio iscusință avocățească nu poate face nimic. Legea e mai presus de indivizi, oamenii cu jachete neon sunt la post, foarfecile sunt ascuțite și decupatul pozelor nu e greu. Dar uitarea, „trecutul peste”?
Ca orice distopie, „House With No Address” ne propune un experiment – ce ar fi dacă, din tot ceea ce ne face umani, am scoate unul sau mai multe lucruri?
Încercați să scoateți toate poticnirile, neputințele, greșelile pe care le aveți. Scoateți empatia și scoateți oameni din poze vechi. Vedeți cum se simte și dacă mai rămâne în picioare lumea din jur.
