Amintirile unei minorități din tagma elevilor și cum poate ea ajuta la revoluția tinerilor

Text de Alexia Carson
Ilustrații de Andreea Juncă-Guzu

Publicat: 16.12.2020
Găsești mai multe episoade aici.

Caietele de biologie sunt amestecate pe saltelele de jos ale celor două paturi supraetajate alăturate, iar eu încerc să nu le ud prea tare cu lacrimi. Când vine și profesoara însoțitoare la noi în cameră, îi dau scuza că sunt răcită. Ies din cameră și mă duc pe holul căminului din Piatra-Neamț, alocat olimpicilor naționali la biologie din 2018, unde hohotesc în voie. O doamnă care trece pe lângă mine încearcă să mă liniștească, dar uit ce îmi spune. Nu rețin decât secunda în care gândul că nu reușeșc să îmi controlez reacția mă ia prin surprindere și mă lovește dur. 

La etapa județeană nu am putut să îi spun omului de la sala de bagaje numele meu, așa că i l-am șoptit. Am făcut cele 70 de grile ca prin ceață, am întrerupt liniștea din sala de examen cu tuse la fiecare cinci minute, am luat 91 de puncte și am refuzat să cred că am vreo șansă să trec la națională. Numai că două săptămâni mai târziu, un telefon de la doamna Bîrliga, profesoara de biologie, m-a trezit din somn ca să mă anunțe că am trecut la națională pe locuri suplimentare și că trebuie să îi prind pe ceilalți din urmă cu învățatul. 

Degeaba mă plâng acum, am făcut tot ce am putut și scopul era să nu mă dezamăgesc pe mine, fiindcă sunt mai pretențioasă cu mine însămi decât a fost vreodată orice profesor, părinte sau prieten. În decembrie am venit la „pregătirea-capcană” pentru teza la biologie și doamna Bîrliga m-a dezarmat cu replica „Insist să vii la olimpiadă, Alexia!”.

În ianuarie m-a chinuit anxietatea pentru că provocarea din fața mea mi se părea prea mare ca să o duc singură, dar în februarie și martie m-am uitat în jurul meu la Teo (17 ani), Smaranda (18 ani), Alisya (17 ani), Katy (17 ani), Vlad (17 ani) și doamna Bîrliga (42 de ani) și mi-am dat seama că nu mai sunt singură. Am aflat, dintr-o problemă, care dintre bunici i-a transmis nepotului gena cu daltonism și cât de repede se completează în echipă tabelul cu descendenții-mazăre. Am înnebunit-o pe profesoară cu mistere de deslușit din manuale și am râs de Smaranda că arată ca Einstein, cu părul ei creț, în timp ce desenează pe tablă transcripția ADN-ului. Am rezolvat subiecte la școală până ne-a dat afară un „albăstrel” (om de serviciu din școala noastră care poartă halat albastru) și i-am trimis între timp profesoarei jurnal foto ca să nu își facă griji. Treceau și ore în care doar povesteam la un cheesecake cu fructe de pădure sau la un ceai cu apă clocotită de la fierbător. 

Acum, în aprilie, sunt singură pe holul ăsta și mâine este proba teoretică a etapei naționale a olimpiadei de biologie din clasa a noua, nu un examen decisiv al vieții mele, dar nu mă pot opri din plâns și nu prea înțeleg de ce.

Consilierul educațional al școlii mele, Ana Zamfir, mi-a spus că olimpicii sunt o categorie interesantă și minoritară de elevi (în România). În 2017, 168 de elevi au câștigat 228 de distincții la olimpiade internaționale și concursuri regionale, conform datelor Ministerului Educației și Cercetării. Un elev care învață într-un liceu cu profil tehnologic va auzi despre olimpiade la discipline ca agricultură și creșterea animalelor sau electrotehnică. Însă, în școlile mai slab cotate, în general nu se prea vorbește despre olimpiade, iar interesul elevilor nu este atât de crescut. Cei care participă și iau rezultate bune sunt în număr mic și nu sunt premiați sau promovați la fel de mult ca cei din colegiile de elită, unde atmosfera generală inspiră competitivitate.

Doamna Zamfir accentuează faptul că pe olimpici nu îi putem generaliza decât prin a spune că ei au de obicei potențial cognitiv înalt și talent, calități care nu pot deveni valoroase pentru societatea înconjurătoare decât prin muncă: „Apare acest rol al mentorului, al profesorului care observă potențialul elevului. […] Deci dacă vorbim de elevi supradotați, vorbim și despre mentorii pe care i-au avut, nu putem să separăm”. 

No one calls you honey when you’re sitting on the throne.*

„Trebuie să se întâlnească un copil excepțional cu un profesor excepțional”, i-a spus un profesor experimentat doamnei Bîrliga în anul în care abia se titularizase pe postul din școala noastră. Pe vremea aceea încă se familiariza cu tablele pe care erau scrise nume de olimpici și rezultatele lor și cu renumele școlii de elită în care tocmai se angajase. Ceilalți profesori nu erau doritori să împărtășească secrete cu ea, dar într-o zi a găsit pe banca unei colege câteva manuale despre care nu știa dacă sunt valabile sau la ce folosesc. S-a prins până la urmă că sunt manuale alternative și că olimpicii au nevoie de ele pentru a obține rezultate bune. Odată ce a prins șmecheria, doamna Bîrliga a început să lucreze mai ales cu elevii de clasa a șaptea, pe care trebuia să îi îndrume mai mult ca să îi învețe cum să învețe. Simțea că trebuie să adune cât mai multe rezultate pentru a fi apreciată. Efectul a fost fix pe dos – a fost invidiată, i s-au pus bețe în roate și și-a dat seama că în societatea din România a fi remarcat nu este totuna cu a fi acceptat. A alocat însă în continuare mult timp olimpicilor, fără a avea vreun câștig financiar. Soțul ei gătea și avea grijă de fiul lor. Când doamna Bîrliga a ajuns să îl ia odată de la grădiniță, educatoarele nu au vrut să i-l dea la început pentru că nu erau încredințate că ea este mama lui. „Eram atât de obosită că am visat odată că eram odihnită”, îmi spune ea și mă face iar să râd. 

Doamna Bîrliga s-a dus într-un an la festivitatea de premiere a olimpicilor școlii chiar dacă nu avea niciun olimpic calificat – elevul ei nu numărase corect coastele și ajunsese pe locul doi. Se uita la elevii premiați și la profesorii lor fericiți și plângea pe dinăuntru, dar se simțea și ambiționată să lucreze mai mult, deși rezultatele olimpicilor ei nu depind doar de ea. 

Într-adevăr, toată gașca ajunge la etapa națională într-a zecea pentru că muncim mai serios și avem locuri suplimentare la calificare, dar nu am fi reușit fără ajutorul doamnei Bîrliga. Ea ne-a împins și ne-a adus împreună, ne motivează chiar dacă încurajările ei au iz de pesimism în apropierea județenei, dar cel mai important, este om cu noi – nu mai presus decât noi, ci doar un om cu stres, griji și muncă, la fel ca noi.    

***

Simt frică pentru că străzile din centru sunt aproape goale în dimineața de primăvară. Când ajung la Casa de Cultură a Studenților, mă întâlnesc cu ceilalți olimpici din lot, care așteaptă lângă bagaje și cu perne în brațe să vină autocarul Iași – Oradea. Vlad e fericit că urmează să plece în excursie pe gratis, Alisya se gândește că trebuie să mai repete în autocar disecția inimii și bolile sistemului circulator și respirator, iar Smaranda este nervoasă pentru că urăște autocarele și simte un mix dubios de emoție și calm. În sfârșit ajunge autocarul și așa începe „trip-ul nebun”, sau etapa națională a olimpiadei de biologie, clasa a zecea. 

Cu noi pleacă și Tudor (15 ani), fiul doamnei Bîrliga, care a trecut pentru prima oară la națională în clasa a șaptea, la 13 ani, și pe care îl bucură faptul că doar prin munca lui a câștigat transport, masă și cazare pentru câteva zile. Rareori citește singur la biologie – din manual lucrează cu mama, iar teste face uneori și cu bunica, fostă asistentă medicală care mai învață câte ceva din explicațiile lui. Doamna Bîrliga nu forțează copiii cu potențial de olimpici prea mult dacă nu își doresc, dar copilului ei nu s-a putut abține să nu îi împingă în față „cheia succesului”. 

Când era mic, s-a bucurat să îl asculte pe bunicul lui cum îi citește din enciclopedii despre dinozauri și să descopere că balonul cu apă lăsat în congelator o zi s-a topit când a adăugat pe el sare. Pasiunea lui pentru biologie se află acum mai mult pe Internet decât în manuale, iar la olimpiada ideală din viziunea lui, fiecare participant ar scrie despre cel mai interesant lucru pe care l-a aflat legat de biologie, ar privi animale vii și ar asculta sunetele păsărilor din manual. 

Alina (18 ani) a terminat clasa a unsprezecea într-un liceu de elită ieșean și este redactor-șef adjunct la revista de atitudine culturală ALECART. Prin rețeaua formată în redacție am descoperit-o ca parte a unui grup de elevi filologi foarte dedicați profilului lor, deși una dintre primele întrebări pe care le-a primit Alina după admiterea la liceu a fost „dar tu ești deșteaptă, de ce ești la filo?”. Ea îmi povestește cum în perioada de pregătire pentru olimpiada de istorie îi privea pe geamul cabinetului de istorie pe colegii ei în timp ce se îndepărtau după ore spre o cafenea din zonă, unde mai chiuleau uneori sau amânau momentul întoarcerii acasă. A întrerupt-o profesoara, care a intrat cu snacks aduse din cancelarie și pliculețe de ceai rooibos, iar în timp ce fierbea apa a început discuția despre europocentrismul istoriei din manuale. Alina voia să vorbească la sesiunea de comunicări științifice despre istoria Liberiei, o țară africană creată în secolul XIX pe baza doctrinei Monroe. Aceasta implica aducerea sclavilor negrii eliberați din SUA și din zona Americii Centrale înapoi pe continentul natal pentru a nu avea ocazia să se revolte împotriva albilor asupritori. Profesoara i-a amintit că avea să îi fie greu să documenteze acest subiect și că nici ea nu a învățat foarte multe la Facultatea de Istorie despre Africa. La Biblioteca Centrală Universitară din Iași nu se prea găsesc documente, iar în România nu există studii serioase nici măcar în engleză, dar Alina a continuat totuși cercetarea. 

În același cabinet, dar în alte perioade din an, îi povestea profesoarei despre un articol pe care îl citise în acea dimineață în stația de autobuz sau despre cartea de Boia citită cel mai recent, ori începea o dezbatere, pentru că interpretarea ei asupra impactului unui eveniment istoric dintr-un subiect de olimpiadă nu se accepta. Discuțiile cu profesoara ei și cu oameni care văd istoria din alt unghi sunt oportunități pe care nu le-ar fi avut dacă nu ar fi mers la olimpiada de istorie.

În cei trei ani consecutivi (din clasa a opta până în clasa a zecea) în care a participat la etapa națională, Alina a aflat treptat despre școlile diferite de gândire istorică din principalele centre universitare (Cluj, Iași și București). Cum nu poți fi sigur că școala de gândire a profesorului tău e aceeași cu a corectorului de la olimpiadă, precum și că unele puncte sunt asigurate dacă pui accentul pe cât de mișto a fost Ștefan cel Mare. Alina crede însă că lipsa de echitate în corectare nu este vina elevilor sau a profesorilor, ci a sistemului. 

Cu aceeași problemă, deghizată în funcție de materie, se confruntă majoritatea olimpicilor de la disciplinele umane, deoarece corectarea este subiectivă. Chiar și cei de la materiile reale întâlnesc subiectivitate uneori în compunerea subiectelor, care se axează mai mult pe anumite detalii memorate pe de rost sau interpretări deprinse prin lucrarea cât mai multor variante, nu prin deducție logică, în loc să se concentreze pe scopul original, cel de a testa perspicacitatea, atenția și gândirea concurentului. 

La naționala de istorie de la Alba Iulia din 2018, ceremonia de deschidere a avut loc la Casa de Cultură. Olimpicii au fost întâmpinați de copii în costum tradițional care le ofereau pâine cu sare. Toți au primit și, la nevoie, au fost împinși să poarte banderole tricolore imense, ca cele pe care le poartă primarii. În timp ce stătea în soare, Alina simțea cu încordare o reînviere a sărbătorilor comuniste și se întreba dacă n-ar fi fost mai bine să se prefacă unguroaică și să scape de festivismul care o scârbea; scuză care ar fi mers probabil, fiindcă la fiecare națională președintele comisiei trece din clasă în clasă ca să întrebe dacă cineva din sală a cerut subiect în limba maghiară. Un invitat a amintit în discursul lui cum Mihai Viteazul a așezat harta Daciei în cui, deși pe vremea lui nu existau hărți cu Dacia, iar la final, olimpicii au primit farfurii imense de porțelan, inscripționate cu 1918. 

Tot lotul de la Iași era de acord cu Alina – a fost drăguț că au încercat și este esențial să ne păstrăm tradițiile, dar ceremonia a fost doar un mod de a repeta ce promovează programa în care influența comunistă persistă, și anume că noi românii suntem cei mai tari. Alina întâlnea la fiecare națională un tip din Covasna, de unde el se putea califica mai ușor fiindcă sunt puțini participanți care primesc punctaje mari pentru a se putea califica cineva. Tipul purta de obicei șapcă cu tricolor și a menționat că „Eu vin aici ca să mă iau de unguri”. Despre ambele situații Alina îmi spune clar: „Să răspunzi la intoleranță cu intoleranță nu duce la nimic bun”. La ceremonie și-ar fi dorit mai degrabă să afle cum am putea să menținem proiectul național și să îl ajustăm la secolul XXI, fără să facem rabat de la toleranță.

Și condițiile?

Drumul spre marele vis al lui Manu (20 de ani) a început cu o noapte de ațipire chinuitoare, în mijlocul banchetei din microbuzul inspectoratului, destinat manualelor și nu oamenilor, de la Iași până la București. De mic îl vrăjeau hărțile și atlasele, iar după cinci calificări la etapa națională a Olimpiadei de Geografie a ajuns la etapa internațională în clasa a douăsprezecea. Cât s-a pregătit alături de lotul național, a dormit timp de două săptămâni într-unul dintre căminele din Iași cu cele mai bune condiții, iar în august 2018, la 18 ani, a pornit la drum spre destinația Québec, Canada. După 36 de ore de zbor și escală a ajuns în campusul ca un mic oraș al Universității Laval, unde și-a întrevăzut în sfârșit visul, cu tot stresul de dinaintea probelor. La practică a trebuit să facă un proiect de amenajare pe malul râului Sf. Laurențiu, iar la multimedia să își dea seama, printre altele, dintr-un clip filmat de pe bicicletă, pe care dintre trasee a apucat-o biciclistul.  

Din seara multiculturală a rămas cu amintirea fețelor prietenoase din toate colțurile lumii, un elefant mic din Indonezia, saboți din Olanda, poze cu micuțele chinezoaice și flyere din Singapore. A intrat în vorbă cu Usman din Nigeria, care se plimba desculț prin sală și care i-a povestit despre cei 13 frați și tatăl cu cinci neveste de acasă. Era însoțit de trei compatrioate în haine subțiri, colorate și cu părul strâns în turbane.

Manu și alți doi colegi ieșeni au adus medalii de aur acasă, unde au avut o primire supriză după drumul de pe ruta București – Iași, pe parcursul căruia Manu a stat în spatele unei dubițe fără aer condiționat, unde nu se deschideau geamurile. Olimpicii geografi au fost întâmpinați în curtea inspectoratului de profesori, colegi și părinți cu aplauze, felicitări și pancarte. Cu o lună înainte, Manu reușise cu palmaresul de olimpiade să își împace părinții cu ideea că va da la Facultatea de Geografie de la Iași, deși ei îl vedeau la o facultate tehnică sau de informatică. A vrut aici pentru că facultatea ieșeană de geografie este printre cele mai bune din țară, iar gândul de a-și lăsa în urmă pianul, câinele, prietenii și casa nu îl încânta deloc. Și-ar dori ca geografia să fie predată în școli cu mai puțin accent pe detalii inutile și mai multă atenție spre înțelegerea lumii în care locuim și a răspunsurilor la întrebări ca „De ce Alaska apare de două ori pe harta lumii?”. Peste zece ani se vede profesor universitar de geografie și omul de la clape dintr-o trupă, deoarece îi place cum sună muzica pe care o cântă ori creează ca hobby de la zece ani și fața pe care o fac oamenii în timp ce îl ascultă.

***

Când mergem noi în clasa a zecea la naționala de biologie la Oradea, ajungem cu o zi mai devreme decât celelalte loturi, așa că trebuie să stăm la Hotel Mureș din Băile Felix și să plătim „100 de lei pentru cazare de 0 stele”, cum o numește Smaranda. Alisya dă drumul la robinet în baia din camera mea și a ei, iar apa curge roșie. Se sperie și se întreabă la început dacă nu cumva e sânge și nu s-a întâmplat ceva pe țeavă, dar eu simt totuși nevoia de un duș după drumul de opt ore cu autocarul, așa că aștept să treacă toată rugina din cadă în scurgere, îmi iau inima în dinți și îmi fac duș. 

Mai pe seară, două colege din lot postează pe Instagram Stories un „vlog” în care fac caterincă de gândacii din camera lor. Ne adunăm mai mulți ca să mergem la o alimentară să luăm snacks. Când ne întoarcem, aducem scaune din camera mea și a Alisyei pe balcon și ne strângem alături de alți doi copii din lot. Ne învelim sub aceeași pătură și încercăm să ne explicăm unii altora ce am reținut de la conservarea unei mostre de laborator, în timp ce ungem Almette sau Finetti pe sărățele și încercăm să nu le lăsăm să cadă de pe balustradă. Piscinele din Băile Felix se mai văd doar vag în lumina stelelor, iar aerul răcoros al nopții ne ajută să dăm stresul afară înaintea probelor care urmează. A doua zi intrăm în recepția imensă a Hotelului Padiș, unde ne întâlnim cu alți olimpici la coada pentru ecusoane și chei de la camere. Aflăm în aceeași seară că autocarul celor din Bacău s-a răsturnat pe drum – nu a murit nimeni, dar chiar și așa nu se știe dacă vor mai ajunge la olimpiadă.

O gală, o festivitate și apoi o altă gală

Premierea olimpicilor naționali are loc la Filarmonica de Stat din Oradea, unde asist la o arie din „Nunta lui Figaro”, fără să înțeleg prea bine ce se petrece în ea. Prin fața mea se perindă premianți dintr-un capăt în altul al scenei și președintele executiv al comisiei de olimpiadă felicită viitorii medici cu admitere la facultate asigurată prin premiile de la olimpiadă. Mă fulgeră gândul că eu nu am ce căuta aici și că povestea mea cu olimpiada de biologie se va încheia astăzi. Timpul și energia pe care le cere olimpiada și-au pierdut rostul pentru mine, iar cu prietenii de pe scaunele alăturate vorbesc de mult timp și în afara pregătirilor cercului de biologie.    

La ieșirea din sală trec pe lângă un olimpic cu ochiul bandajat, care a luat mențiune la clasa a unsprezecea, deși acum câteva zile s-a răsturnat cu autocarul din Bacău. Am un impuls să îi spun că îl apreciez enorm, dar până la urmă nu o fac, din cauza acelei rețineri nejustificate care mă face mereu să regret.   

***

La Galele Excelenței dedicate olimpicilor, care se desfășoară în școala Alinei la sfârșitul anului școlar, printre ultimele discipline numite se numără istoria și debate-ul. Alina se simțea prost în timp ce era strigată și i se făcea poză purtând coronița. Primea distincțiile școlii cu un sentiment rece, fiindcă nu simțea în luciul medaliei și în bani nicio urmă de reală apreciere din partea sistemului. Și-ar fi dorit să fie căutată și apreciată ca om, nu în statutul de olimpic. Ar înlocui „serbărica” de la sfârșitul anului cu un centru de excelență la alt nivel, pentru elevi supradotați, în care să comunice și să colaboreze pe bune. 

Din punct de vedere al statutului, un olimpic la istorie se află mai departe de luminile reflectoarelor decât olimpicii la chimie, fizică, matematică. Alina observă că în creierul celor care se uită în jos la ea domină o scară bine definită de sistem a importanței materiilor. Și ea la rândul ei recunoaște că se află în aceeași capcană – se uită urât la cei cu performanțe în sport, pentru că sistemul a învățat-o să se uite urât – și încearcă să își schimbe perspectiva, despre care știe că este greșită.         

În ierarhia premianților de la olimpiada națională de istorie, foarte rar zdruncinată de vreo contestație, ajung deseori olimpici care învață doar din manuale și doar materia din care intuiesc că se va da olimpiada. Alina nu ar proceda niciodată așa fiindcă simte că s-ar minți pe ea însăși față de ce înseamnă de fapt olimpiada. Știe că premiile reflectă câtă istorie cunosc olimpicii pe subiectul dat, dar nu câtă istorie știu în general sau cum pot purta o discuție pe temă istorică. Ea asociază conflictul din Jurnalul fericirii de Steinhardt cu setea de premii pe care o au unii olimpici: „Taică-su i-a spus că ai de ales: dacă îi minți și le spui că n-ai nicio legătură cu oamenii ăia o să ai zile OK, dar nopți în care memoria ta nu o să poată dormi, ori dacă te vor lua la închisoare, vei avea zile oribile și nopți în care vei putea dormi că vei avea conștiința împăcată.”. 

În ultimii ani, olimpiada a devenit pentru Alina un fel de hobby, deoarece citește constant despre istorie, și un pretext de a-și tria prietenii, mai mult pentru a evita snobismul decât din lipsă de timp. Olimpiada i-a stârnit și alimentat curiozitatea, pe care nu a reușit însă să o satisfacă până la capăt decât ieșind din tiparele ei. 

În clasa a zecea a participat la olimpiada națională de debate „Tinerii dezbat”, la care a luat individual premiul II și la care ar fi mers și anul acesta dacă nu se anulau etapele naționale din cauza coronavirusului. Olimpiada se ține doar oral, iar arbitrii și supraveghetorii sunt profesori, deși la majoritatea competițiilor de debate sunt IT-ști, terapeuți, corporatiști și alți oameni cu pregătire în debate. Echipele trebuie să argumenteze pro sau contra (ceea ce află pe loc) pe moțiuni cunoscute cu câteva săptămâni înainte sau pe care le află cu o oră înainte, fără a avea acces la vreo sursă în timpul match-ului. Alina ar băga debate-ul ca displină obligatorie în școli, deoarece degeaba suntem deștepți dacă nu ne putem face auzite ideile și nu îi putem convinge pe ceilalți de deșteptăciunea noastră, așa cum i-a spus profesoara de istorie cu care face și debate. Olimpiada de debate a avut pentru ea un rol formator mai mare decât încrâncenarea clasamentelor de la istorie și crede că nu ar rezista după terminarea școlii fără abilitatea de a lucra între mai multe minți și opinii. Ceea ce face olimpiada asta atipică este spiritul de echipă – nu ar conta cât de bine dezbate Alina singură dacă membrii echipei nu s-ar completa și sprijini reciproc pentru a câștiga împreună. Își amintește cum, înainte de a-i veni rândul în timpul unui match, primea sfaturi de la colegi care o ajutau să prioritizeze ideile cele mai benefice echipei și constata că atunci când lucrează doar pe cont propriu se simte de parcă ar avea ochelari de cal. 

***

Smaranda: Simțeam că merg la olimpiadă ca grup, nu ca persoană și asta a fost ca idee de la început.
Katy: Cred că v-ați fi bucurat în mod egal, indiferent de care dintre voi ar fi luat mai departe.
Alisya: Exact, tot ce voiam era să intrăm noi și nu celălalt grup. 
Smaranda: Dăm băută, oricum. 

Katy vorbește la persoana a doua plural pentru că a atras-o chimia organică, stratul de explicații adiționale pe care biologia nu le dă, și a părăsit cercul de biologie în clasa a zecea pentru a putea merge la olimpiada de chimie. Avea un stil dezordonat de a lucra, ceea ce profesoarei ei nu îi plăcea, îi era frică de excludere fiind ocupată cu olimpiada, era de multe ori nevoită să petreacă mai puțin timp cu prietenii și înțelege de ce oamenilor li se pare grea chimia, dar nu crede că ceilalți colegi ar trebui să o vadă drept un supraom. În camera lui Katy se aduna progresiv praful în timpul olimpiadei, pentru că era treaba ei să dea cu aspiratorul. Tot acolo își duc veacul două chitare acustice și una electrică, postere cu Pink Floyd, Alternosfera și unul de la un concert Queen din ’74. 

Pentru ea, mutarea din laboratorul de biologie locuit de prieteni în laboratorul de chimie, unde se simțea singură printre concurenți, a fost totuși una firească. Cercul de biologie trebuia în fiecare an să hoinărească aproape zilnic prin școală spre clasa unora plecați la sport sau informatică, pentru că în biblioteca școlii nu puteam mereu să dezbatem biologie sau să mâncăm în timpul orelor, decât dacă ne-am fi numărat printre prietenii bibliotecarei, iar laboratorul de biologie era uneori încuiat sau ocupat de concurență gălăgioasă. Alisya și-ar dori spații separate dedicate învățării individuale și prin conversație și nu crede că școala susține olimpicii atât de mult pe cât o spune. Opinia i-a fost sedimentată în trecut, când în laboratorul de biologie, într-o pauză de la învățat, a citit pe grupul clasei anunțul colegilor cum că proful se enervase la oră și ne trecuse absent. Îmi amintesc și eu cum pentru o perioadă înainte de olimpiadă aplicam chiulul selectiv și mergeam doar la orele în care credeam că învățăm ceva imediat folositor. Printre ele nu se numărau desenul, muzica, religia, istoria, fizica, uneori din cauza profesorilor, dar de cele mai multe ori din cauza priorităților din acel moment.

Pe Smaranda o enervează când trebuie să învețe din manual ceva ce știe că este greșit, manualele care se contrazic în loc să se completeze, imaginile prost printate din subiecte și faptul că acestea pun olimpicii să aleagă mai mult între 10-15% și 15-20% decât între căi de rezolvare a problemei. Alisya a făcut contestație într-a noua pentru că dintre cele două posibile interpretări ale unei probleme a ales-o pe cea greșită și nu a mai ajuns la națională după tot efortul. A supărat-o mult faptul că i-a fost refuzată contestația, dar astăzi este subiect de glumă –  nu credem că ea ori cei care i-au rezolvat contestația au trecut încă peste eveniment. 

Corona și sănătatea mintală

Anul acesta, când Smaranda, Alisya și Katy s-au calificat la etapele naționale și Alisya învățase deja mare parte din materia cerută în plus, am aflat în mod cert, la o lună după instalarea carantinei, că naționalele s-au anulat și nu se știa dacă se vor mai relua anul acesta. Alisya era hotărâtă să facă petiție online, deoarece simțea că se face o nedreptate și că toată munca fusese în zadar, iar Smaranda și-a pierdut de tot motivația de a mai învăța. Katy spera că se vor relua olimpiadele, dar simțea și o ușurare pentru că în sfârșit avea mai mult timp pentru a nu face nimic. Alina a citit articolul „Olimpic în pandemie” de pe Școala9 și i se pare tragic că unii olimpici învață doar pentru a culege roadele și a primi confirmarea celorlalți. Crede că mulți se pierd în anonimat după absolvirea școlii deoarece nu învață decât dacă vine peste ei olimpiada. După ea, olimpicii ar trebui să își dedice lor înșiși propria muncă suplimentară mai mult decât o dedică competiției, chiar dacă uneori sunt dezamăgiți că rezultatele nu reflectă efortul depus, așa cum a simțit și ea uneori la olimpiada de istorie. 

***

La proba practică a naționalei dintr-a zecea, Alisya se simțea stăpână pe sine îmbrăcată în halat alb, în timp ce se îndrepta spre microscoapele din fața clasei. S-a întors în bancă, unde din când în când ronțăia napolitane Joe, cadou de la sistem, și își nota în colțul ciornei „You’re so close to the victory. Don’t you DARE give up now.”. Încerca să rămână încrezătoare în timp ce se întreba „Ce e aia? Nu știu ce e aia”. Totuși, pentru ea cele mai grele momente sunt când abia reușește să își mențină echilibrul mental pe o scândură subțire, iar părinții sau alți oameni îi repetă de ce alte responsabilități generatoare de stres, pe care le știe deja, trebuie să se ocupe, moment în care nu mai rezistă, cade în gol și izbucnește în plâns. 

Smaranda se simțea din ce în ce mai descurajată pe măsură ce citea o lecție pe care o deslușea greu și deznădăjduită după certurile cu Alisya despre grile, indiferent dacă le câștiga sau nu. Avea momente în care nu își putea muta corpul din pat la birou, simțea cum crește în ea o ură față de tot și trebuia să accepte că în acel moment nu voia să învețe, dar nici nu voia să se urască pe sine sau biologia. Smaranda credea că nu merită felicitările pe care le primea după ce s-a întors de la etapa națională, la care nu câștigase premiu ori mențiune. 

Pentru Vlad cel mai greu moment a fost olimpiada de biologie din clasa a unsprezecea, deoarece i-a cauzat niște stări care, cumulate cu probleme din trecut, au dus la depresie. Simțea o demotivare similară cu a Smarandei, dar întinsă pe cele patru săptămâni de dinaintea județenei, în care nu a pus deloc mâna pe cărți. Pe lângă faptul că doamna Bîrliga nu i-a mai susținut ca în anii trecuți, nu a reușit să preia exemplul Alisyei și Smarandei, care continuau totuși să învețe, și să îl folosească în avantajul lui. Când își privea reflexia în monitor după un joc de Apex Legends în care murise în primele cinci minute, știa că ar trebui să învețe la biologie, dar se resemna cu faptul că deși încercase, ceilalți urmau să ia rezultate mai bune decât el. Îi venea greu să se depășească pe sine și mai greu când trebuia să îi depășească pe alții, voia să depună efort și totuși nu a făcut-o. „Chiar așa vrei să ajungi?” se întreba printre altele, dar totodată a ajuns prin experiența olimpiadei dintr-a unsprezecea să vorbească mai mult cu el însuși și să se cunoască pe sine în momentele grele peste care a trebuit să treacă. 

În bilanțul final, printre pierderile olimpiadei se numără ore de somn, câțiva prieteni și câțiva neuroni, dar printre câștiguri Alisya socotește orele de la școală la care altfel ar fi dormit și abilitatea de a învăța și memora ușor, Katy ocazia de a-și depăși limitele, iar Smaranda descoperirea că poate asculta biologie ore în șir și pe noi, a doua familie. 

Bilanțul meu final se deosebește de al celorlalți prin faptul că am experimentat cum ar fi să îmi dedic viața studiului științelor, iar asta m-a ajutat să fac alegerea informată de a spune „nu”. Nu regret sutele de ore dedicate olimpiadei pentru că am câștigat mult mai mult decât am dat, lucruri mai de valoare decât premiile și bursele. Cel mai mult îmi doresc ca alți tineri să preia controlul asupra olimpiadelor și să le folosească ca pe instrumente, pentru a-și fortifica inteligența și a-și construi obiectivele și pasiunile, în loc să se lase controlați de iluzia competitivității, rezultatelor și privilegiilor de statut. Olimpiadele nu aduc multă inovație în plus pentru că ele însele fac parte dintr-un sistem defect, însă deschid o portiță magică dincolo de programa școlară. Portița asta este una dintre puținele prin care se poate demonstra că e cool să știi lucruri, să te intereseze partea academică, și că a fi tocilar nu are nicio legătură cu a fi deștept – depinde de fiecare olimpic în parte dacă o va deschide sau nu. Bineînțeles că mulți dintre oamenii inteligenți și pregătiți nu au fost olimpici, însă olimpiadele ar putea fi transformate în contexte mișto de dezvoltare intelectuală și personală, odată cu întregul sistem educațional, dacă acesta ar fi mai direcționat spre beneficiul fiecărui elev în parte mai mult decât spre cel al puterii politice. Let’s put the smart people in charge, zic că acum ar fi totuși momentul.

Katy: Dragi părinți și dragi profesori, nu vă stresați copiii, vă rog eu mult.

Smaranda: Cu dragoste, cercul de biologie.

Katy: Cu dragoste, toți olimpicii. 

* referință din piesa A Little Wicked, de Valerie Broussard

Alexia Carson are 18 ani, este din Iași și elevă în clasa a XII-a la un liceu din Iași.

Andreea Juncă-Guzu are 18 ani, este din Bacău și studentă la Grafică la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca.

Editor text: Nicoleta Coșoreanu.

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.

Distribuie articolul: