Cred că e mai bine de un an de când m-am uitat la ultima mea K-dramă. Acum două seri mi-am zis: am nevoie să-mi las creierul pe mod avion puțin, să mă uit la ceva ce nu cere prea mult efort mental. Și așa am căutat vreo cinci minute pe IMDb și am ajuns la ultima senzație coreeană de pe Netflix: Boyfriend on Demand, având-o în rolul principal pe Jisoo din arhicunoscuta trupă Blackpink.
În Boyfriend on Demand avem parte de o idee destul de actuală, având în vedere că trăim în era inteligenței artificiale: posibilitatea de a avea un iubit perfect în lumea virtuală. Cum vrea suflețelul tău, așa ți-l poți face. Dacă vrei un hibrid între Justin Beiber și Harry Styles, acum îl poți avea. Și nu este vorba doar despre aspect fizic. Vrei un iubit bucătar, agent secret și care îți recită din Shakespeare atunci când te plictisești? Acum îl poți avea! Da, nu poți să te plimbi cu el pe stradă în viața de zi cu zi, însă după o zi grea la muncă, poți să ajungi acasă și să uiți de toate greutățile vieții. Trebuie doar să plătești lunar un abonament de vreo 250 de lei și ai scăpat de toată corvoada datingului: cadourile scumpe, certurile, bârfele celor din jur. Dar, bineînțeles, nu putem scoate din ecuație faptul că respectivul bărbat virtual este programat să fie așa cum este, sentimentele sale sunt prefabricate, iar felul în care se comportă cu tine este menit să te țină cât mai mult pe platformă și astfel să-ți prelungești abonamentul.
Seo Mi-rae este personajul principal, fiind jucată de Jisoo. Ea este o producătoare de WebToons (manga online), ocupându-se practic de gestionarea artiștilor, comunică cu aceștia le dă sfaturi pentru ca episoadele săptămânale să aibă succes. Ea lucrează la companie Naemo, unde are parte de un clasic șef enervant, colegi de treabă și un concurent pe măsură, și anume Park Kyeong-nam, jucat de Seo In-guk. Acesta este un tip retras (care evident că arată într-un mare fel) și care are de asemenea un mare succes în gestionarea creatorilor de WebToons. Astfel, cel doi se cam află într-o competiție, câmpul de luptă fiind corporația la care lucrează.
Bineînțeles că avem parte de acest trope clasic de tip enemies to lovers, însă nota distinctivă ne este oferită de acest giumbușluc cu inteligența artificială, accentul fiind pus în prima jumătate a serialului pe interacțiunile dintre Seo Mi-rae și partenerii ideali. Ideea la bază este inedită, în sensul în care este vorba de o problemă de oră actuală. Din ce în ce mai mulți dintre concetățenii planetei ajung să recurgă la AI pentru terapie sau sfaturi în viață. Și cu siguranță sunt și oameni pe lumea asta care se folosesc de AI și în context romantic. În serial întreaga interacțiune dintre Seo Mi-rae și variantele de iubiți perfecți este, așa cum scrie și în titlu, de un clișeic hilar, cu replici dulci până la diabet și priviri de te răscolesc până-n măruntaiele sufletului. Ceea ce mi-a plăcut, având în vedere că se încearcă demonstrarea ideii că o astfel de interacțiune programată este profund lipsită de profunzimea umană, cu dezacordurile și stângăciile sale inerente.
În schimb, simt că interacțiunea din viața reală dintre cei doi protagoniști a cam fost scrisă pe genunchi, între pauza de țigară și cea de cafeluță. Exceptând ultimele două episoade care hai să zicem că mai au ceva cărniță pe ele în ceea ce privește interacțiunea dintre cei doi, în restul timpului este vorba doar despre mici interacțiuni la muncă, preponderent acestea fiind de tipul aruncatul cu privirea la biroul celuilalt. În final mai avem parte de ceva dramă care chiar pare că abordează o problemă cu privire la cum am putea să ne raportăm la relațiile cu inteligența artificială, însă și acolo nu am simțit o poziționare totală, din pricina personajelor secundare precum Yoon Song (scriitoare de WebToons cu un comportament nesimțit și extravagant) sau Lee Ji Yeon (prietena cea mai bună a protagonistei, având drept hobby ce-i acaparează viața întâlnirile cu bărbați).
Sincer, nu cred că serialul ăsta are neapărat ceva nemaivăzut. Jocul actoricesc al lui Jisoo nu dă dovadă de un rage de emoții prea mare, expresivitatea sa neavând ceva special, memorabil. Cred că o mare parte a popularității serialului este datorată faptului că este membră în Blackpink. Seo In-guk face o treabă bună în a juca acest introvertit misterios, existând chimie între personajul său și cel al lui Jisso. Cred că problema principală a serialului este faptul că o idee atât de inovativă nu a ajuns la un deznodământ cu adevărat. Vedem că relația dintre cei doi ajunge să fie ceva idilic, în care Park Kyung-nam ar fi un alt bărbat perfect, doar că în lumea reală. O chestie care poate mie mi-a atras atenția a fost menționarea crizei natalității din Coreea de Sud, o problemă cu adevărat îngrijorătoare pentru însăși viitoare existență a țării. Aș fi vrut să fie explorată poate mai mult ideea asta în contextul apariției iubiților AI, însă deja nu ar mai fi fost probabil o K-dramă cheesy, ci un thriller psihologic.
Personajul Yoon Song, jucat de Gong Min-jeung, mi s-a părut o parodie pe două picioare, un personaj de desene animate, în sensul în care reacțiile sale erau exagerate de-a dreptul. Poate fi vorba despre ideea că faima i s-a urcat la cap, însă din ce îmi este dat să înțeleg, avea același comportament răutăcios încă de dinainte ca povestea sa să se bucure de succes. O altă incongruență este cu privire la felul în care Park Kyung-nam. În unele scene pare că se îmbată după un singur pahar, iar în altele bea cot la cot cu colegii de muncă.
Spoiler alert dragilor, de aici încolo citiți pe propria voastră răspundere. Cum adică tipul pe care îl creezi drept idealul tău perfect ajunge să arate FIX precum colegul tău de muncă? Mă scuzați, dar eu nu mușc din prăjiturile ce par stricate. O fu stupid de facilă ideea asta, de parcă urmăritorii serialului s-ar fi născut ieri. În schimb, o chestie care chiar m-a făcut să râd a fost cameo-ul lui Jay Park. Ca fostă ascultătoare înrăită de K-pop, am simțit că-mi sunt introduse cu penseta în memorie piesele sale emblematice, precum „MOMMAE”.
O mare parte din cadrele din universul online se văd rău, n-am să mint. CGI-ul pare luat din piață de la Obor, după ce toate marfa bună a fost dată deja. În schimb, cele din viața reală arată bine, spațiile în care s-a ales să se filmeze având o estetică modernă.
Pe scurt, serialul nu reprezintă vreo capodoperă, fiind destul de multe incongruențe, iar personajele insuficient dezvoltate. Însă, dacă n-ai ce face într-un weekend, eu zic că merge numai bine cu o cană de ciocolată caldă și niște popcorn. Sunt 10 episoade, fiecare de câte o oră, așa că nu e un capăt de țară dacă te apuci de el.
Și, în final, dacă ar fi să îi dau un rating serialului, el ar arăta cam așa:
Poveste: ✰✰✰/5
Personaje:✰✰✰/5
Acțiune: ✰✰✰/5
Comedie: ✰✰✰/5
Clișee, clișee și iar clișee: multe
