Autopsia unei meme (cu Kendrick și Krishna)

Din nou, sartrowski aici. Săptămâna trecută am facut un mic experiment pe social media și v-am rugat pe voi să alegeți tema episodului de astăzi și am primit un milion de raspunsuri (okay, poate doar 57). Pentru că sunt recunoscător și humbled și, pentru că țin la acest mod de lucru colaborativ, am ales un subiect care cred că poate să adreseze dintr-un foc majoritatea subiectelor care vă neliniștesc.

O să vă las pe voi să citiți cele mai importante, sinistre și descurajatoare titluri ale săptămânii trecute, pentru că astăzi n-o să vorbim despre ele. Deloc chiar.

Nu, astăzi o să vorbim despre ceva ce m-a atins și m-a învinețit și m-a arestat o săptămână întreagă. Sigur, probabil că nu e cel mai presant subiect de pe planetă și accept că poate fi nimic mai mult decât o fixație personală, dar trebuie să vă fac și pe voi părtași la circul unor gânduri pe jumătate înnodate, pe jumătate nearticulate: o să analizăm o memă.

Ce e o memă? Definițiile sunt nenumărate, dar pentru scopul discuției noastre de azi, o să ne referim la o memă ca la aceasta micro-unitate culturală care codifică și reemite o idee, o senzație, o temă, o stare, o sumă de trăiri interioare, având grijă să folosească umor, să creeze ecou în publicul receptor și, mai important decât orice, să fie remixabilă. o memă este adesea vulgară (n.r. populară), vătămătoare în calitatea ei de brainrot, simpatică bine și aproape întotdeauna stupidă. Dar, deși pot fi de acord cu toate calificările de mai sus, nu pot decât să respect memele ca pe un efort foarte uman și foarte folk (în dimensiunea lor robinhoodinească) de a contrazice o tendință înspre uniformizare culturală și de a împlini, de altfel, mici nevoi ale spiritului.

Iar mema de astăzi e atât de potentă încât reușește să comprime în douăzeci de secunde și o mică bâțâială, un mit vechi de două mii de ani, sau chiar câteva pasaje importante din Biblie. Iar mema este acest soundbite extras din United in Grief, al lui Kendrick Lamar.

Știți la ce mă refer, chiar dacă nu am multe mijloace de a trânti aici un audio însoțitor, iar dacă nu știți, stați puțin cu mine, o să desfacem totul în bucăți și o să le punem înapoi cu grijă.

La prima vedere nu ai ce tratat de antropologie să storci din mema asta. Structura e simplă: în prima parte notăm situația inițială. E un context în general pozitiv în care tocmai am alunecat voit, conștient sau nu neapărat. Fundalul sonor e haotic, mica celebrare de pe ecran se derulează în mișcări dezorchestrate la viteză 3x, o viață râvnită a fost atinsă și este acum sărbărtorită. În a doua parte, însă, percuția cade. Fundalul melodic alunecă înspre meditativ. Suntem puși față în față cu costul ascuns al acestei noi vieți. Totul e grozav încă, dar contrastul emoțional e dat de o realizare prăpăstioasă, și vocea lui Kendrick Lamar, care ne amintește ‘I grieve different’. Jelesc altfel.

E o mică și foarte laică revelație. O felie de viață, un vis împlinit, sunt răsturnate de realizarea costurilor nu atât ascunse, cât cusute în însăși țesătura lucrurilor, un foarte lumesc și vulgar șarpe care-și mănâncă propria coadă.

Și, sigur, probabil că la ora la care citești acest articol, viața memei e deja pe terminate, cu prea puține șanse la un for you page, milioane de oameni rămânând captivi într-o discotecă perpetuă și ridicolă a spiritului, arhivată pe vreun server, departe. Dar cât spune asta despre calitatea sau profunzimea unei forme, oricât de vulgare, de expresie culturală, și cât despre consumatorii ei?

Sunt memele, prin formatul lor și termenul de valabilitate îngust, într-adevăr triviale? Sau putem cădea cu toții, din nou, de acord că problema structurală este cât de mult am lăsat ca atenția noastră să devină fragilă, inconsistentă și, mai ales, de vânzare?

Și ce cred că face mema asta formidabilă este faptul că este ea însăși o critică a comodificării atenției, a izolării, a retragerii într-o existență spectacol. E un protest împotriva încercărilor nereușite la comunicare, contact, împotriva pericolelor hipermaterialismului, e un tăvălit în mocirlă în fața unui divin mut.

Poate este un efort snob, acesta de a ne întreba ‘ce a vrut să zică autorul?’, dar poate chiar e that deep. Să explorăm.

Începem de la tema realizării, a deschiderii ochilor, a revelației, dacă mi se permite, și știu că voi fi acuzat că mă cam întind, dar puțină mobilitate e necesară acum, pentru că urmează să facem puțina yoga.

Pentru cine nu e tocmai familiar, Baghavad Gita e unul din textele fundamentale ale hinduismului. E parte din Mahabharata, care, în termeni deloc academici, e un fel de Legendele Olimpului, dar pentru zei cu mai multe palme. Și face parte din rândul de scripturi care încearcă să explice cum a fost creată lumea, care e scopul vieții, ce e aia ‘suflet’, de unde vine materia, pe cine trebuie să venerezi și alte subiecte esențiale unei educații cât de cât spirituale. E un pic cheesy pe alocuri, sigur, dar Baghavad Gita a fost scrisă cu mult înainte ca clișeele explorate să devină clișee, și nu e decât puțin mai întinsă decât pagina de Wikipedia despre ea, deci merită o lectură.

Pentru rătăcirile noastre savante de azi, e important doar să ne amintim că poemul e construit ca un dialog între Arjuna, un prinț și războinic desăvârșit și șoferul său. Mai degrabă, omul care îi conduce carul de luptă și care îi suportă dilemele. Pentru că Arjuna e pe câmpul de luptă, cu arcul în mână, și îl cam încearcă un fel de îndoială. În tabăra cealaltă recunoaște rude, vechi profesori, oameni dragi, și de pe frontul pe care privește se întreabă dacă e în regulă să ucidă. Se întreabă ce e de partea cealaltă a morții și e pe cale să-și abandoneze datoria de decident.

Văzând asta, șoferul îl roagă să se liniștească (sādhanā), îi amintește că trupul e temporar (prakriti), că sufletul e etern (atman), că fiecare are o datorie sfântă (dharma), și că trebuie să acționăm (karma) cu detașare (vairāgya) și fără să jelim.

Materia, realitatea, nu e decât un decor (maya), pe dedesubt, totul e viu, și etern, și magnific (brahman) și chiar și cea mai mică privire ar înmărmuri pe oricine.

Impresionat de înțelepciunea și cunoașterea șoferului, Arjuna îl întreabă cine e de fapt, iar șoferul își dezvăluie adevărata identitate. E Krishna însuși, un avatar al zeului (cam așa cum era și Iisus, în propria noastră mitologie) venit să restabilească ordinea, să înlăture îndoiala prințului și să-l lase să privească în spatele acestui decor al realității. Un exemplu clasic de revelație mistică.

Dar dacă ne mai amintim câteva lucruri din mai apropiata mitologie creștină știm ce se întâmplă mai departe. Magnitudinea Universului e copleșitoare, de necuprins, Adevărul îngrozitor. Arjuna imploră ca perdeaua iluzorie să fie trasă înapoi.

E doar unul din exemplele în care unui muritor i se permite contactul cu divinul iar revelația devine atât de dureroasă, grozăvia Întregului atât de greu de conținut, încât extazul ajunge să se simtă ca o tortură.

Atunci când Sf. Teresa a carmeliților este vizitată de un heruvim venit să-i arate gloria divină și să o facă părtașă la dragoste nemărginită, extazul se traduce în săgetări aprinse prin inimă, o serie de explozii fără formă fixă, care pendulează între sinistru și beatific. O sfâșiere mângăietoare.

Atunci când Iisus îi face pe Petru, Ioan și Iacov martori la schimbarea la față, cei trei sunt striviți de lumina divină și se aruncă cu frunțile la pământ, înspăimântați și muți. Epifania copleșește.

Și chiar dacă scripturile noastre au fost înlocuite de soundbites și de licitații video pentru atenție. reflexe străvechi ies din nou la iveală și își cer locul în noua tradiție. Da, adevărul continuă să copleșească și, oricât de bagatelizată ar fi, epifania postmodernă continuă să te arunce în genunchi și să te lovească în moalele capului. În loc de heruvimi și zei suntem confruntați de absurditatea propriilor noastre alegeri, pe care le sărbătorim și le regretăm în același timp.

Destinul pe care îl desenai pentru sine costă. Suferința e țesută adânc în țesătura exaltării și asta e o temă congruentă cu disprețul pentru dorință a hinduismului. Clipurile despre care vorbesc nu fac decât să pună în scenă un fel de transcendență comprimată. Avem omul care ia acțiune, care încearcă să-și împlinească misiunea, avem un suflet care nu reușește să se detașeze de cele lumești, avem o revelație care ustură și o cunoaștere care costă. Divinul a fost aplatizat într-o poantă simplă, dar structura unei experiențe mistice rămâne.

Și, până la urmă, unde e elementul divin?

United in Grief, suportul sonor al memei, e lansat de Kendrick Lamar pe albumul Mr. Morale and the Big Steppers, în 2022. Un album plin de excese și de revoltă care înșiră un întreg inventar de perversiuni ale sufletului care nu știe cum sărăspundă la faimă, statut și o criză identitară. Kendrick respinge tradiția de a lista posesii, reușite sexuale și ocazionalii dușmani doar ca flex. Sigur, mașinile și ceasurile sunt acolo, modelele sunt acolo, dușmanii sunt câteva versuri mai încolo, dar nu e nimic de celebrat aici. Întregul track e un cântec de doliu.

Un doliu pentru un drum rătăcit. Un doliu pentru o identitate fracturată. Pentru că Kendrick nu poate reconcilia cele câteva dimensiuni care îl definesc: poziție în lume, imaginea pe care o proiectează, identitate personală, identitate de grup. El e, în același timp, un bărbat de culoare care s-a ridicat dintr-un Compton violent prin muncă și talent și care jură să ducă poveștile comunității mai departe; un rapper de succes care nu știe cum să îmbrace haina unei clase în care nu s-a născut; un spectacol pe două picioare care e nevoit să hrănească o imagine care nu-i mai aparține.

Exercițiul continuu de a-și împacheta trauma și de a o vinde, de a-și curatoria identitatea, tensiunea continuă dintre a fi, a avea și a performa se resimte în fiecare vers. Ca un Arjuna rămas fără Krishna, Kendrick încearcă să navigheze un teren de război fără ghid. Întrebările sunt acolo, examinările revoltate la fel, dar răspunsurile întârzie să apară.

De altfel, atunci când încearcă să dialogheze cu divinul, eforturile lui Kendrick sună mai puțin a rugăciune și mai mult a provocare. El nu venerează, el confruntă. Împunge cu degetul o absență așteptând ca golul însuși să cedeze.

Și acest gol îl lasă într-o ciudată criză de dharma, pentru că, oricât s-ar declara portavocea zeilor, Kendrick rămâne departe de orice fel de paradis și, da, e abandonat în continuare în propria sa mândrie, într-un succes steril, în izolare, în dependența de sex, în infidelitate, în neîncrederea în propriile sale puteri, merit, în frică.

A ieșit din Compton. Și atunci, pentru ce atâta jelanie?

Prins între avere și spectacolul succesului, Kendrick știe că nu trăiește într-o lume reală, ci într-o proiecție (poate chiar mai dureros, într-o proiecție a proiecției). Consumând un întreg inventar de elemente materiale din rețeta succesului, nu se găsește nicio clipă mai aproape nici de pace lăuntrică, nici de Paradis, și este lăsat să se descurce singur cu contradicția dorință/suferință, cu eșecul detașării, cu capcanele unui ego care s-a înlănțuit singur în încercarea de a se autodefini.

Imaterialul rămâne ascuns, în vreme ce materialul e mai fecund ca oricând. Miturile s-au îngustat, timpul de reflexie a fost înlocuit cu screentime, existența a fost înlocuită cu performativitatea existenței, spațiile au fost înlocuite cu ecrane.

Întreg inventarul material prin care Kendrick încearcă să se facă din nou întreg e un zid în plus, tapetat cu lux. În multe feluri, el este un profet al timpurilor lui. Iar alarmele privind capcanele triviale în care ne zbatem, unde a fi este înlocuit de a avea, care este apoi înlocuit pe nesimțite de a părea, sunt trase și de Guy Debord, și sunt resimțite de fiecare dintre noi.

Poate că asta e sursa fracturii noastre identitare. Într-o lume copleșită de consum, valoarea nu mai este înnăscută, ci externalizată. E stocată în obiecte, în branduri, în capital și, curând, nici a avea nu mai e destul ca să conteze. Spectacolul avuției primează. Și acceptăm să devenim un spectacol ambulant, o emisie continuă, o imagine desprinsă de ceea ce ar trebui să reprezinte.

Și nu, nu mai cred că este un exercițiu narcisit. Cred că suntem angrenați într-un performance continuu mai mult ca un act de supraviețuire într-un sistem nesustenabil dar logic. E doar ultima etapă firească a unui capitalism care transcende (măcar el) lumea materială și ajunge să colonizeze întregul teren al existenței: controversă, sex appeal, melancolie, furie, doliu, sunt împachetate în pastile fotogenice și vândute spre viralitate.

Iar noi participăm în acest concurs al autocuratoriei și polișării unei imagini de sine sperând la accesul în clasa superioară a celor cu o platformă, această nouă aristocrație care nu își mai vinde munca, ci imaginea.

Avem astăzi mai multe microfoane ca oricând, e adevărat, dar ecourile se împuținează. Iar sentimentele puternice, contradicțiile și epifaniile sunt împachetate în conținut (whatever that means), și emise ca să stârnească ceva în celălalt. Așteptăm începutul unui dialog digital, dar semnalul e mereu prea slab ca să-l întrețină. Comunicarea devine imposibilă. Rămânem o sumă de purtători de avatare care așteaptă ca contactul dintre ele să se traducă într-un contact interpersonal dar efortul eșuează din nou și din nou. Poate asta jelim.

Și totuși fiecare dintre noi întinde mâna. Și ne jucăm pe noi în toate aceste trenduri virale. Fiecare încearcă să zică ‘și eu! și eu, și eu! i grieve different…’ din spatele ecranelor noastre. Și tot ce ne mai unește e acest doliu.

Dar poate că, oricât de terifiant ar suna această fractură de identitate, această nișare periculoasă în bule separate și polarizate, în echo chambers, această închisoare scenă pe care ne-am construit-o, aceste soundbites de douăzeci de secunde care rămân ultimele vehicule ale unor sentimente puternice într-o eră care se teme de sentimente puternice și de ce se întâmplă când le punem împreună; poate că ăsta e singurul fir optimist.

Că, fie doar și în acest doliu, suntem uniți. În nevoia de a aparține, de a crea contact înainte de content, de a protesta, de a crea comunitate, suntem uniți. Sau poate e doar o memă, ce știu eu?

sartrowski, iulie 2025.
cu idei din:
Baghavad Gita.
The Life of St. Teresa of Avila, by Herself.
The Society of the Spectacle, Guy Debord.
Kendrick Lamar, Damn 2017 & Mr. Morale and the Big Steppers 2022.