Parisul e un oraș multicultural la fel ca toate marile capitale vestice, chiar dacă nu pentru asta vin atâția turiști să îl viziteze în fiecare an. Ei vin pentru Turnul Eiffel, baghete și croissante, moda franțuzească, cafenele franțuzești. Cartierele segregate, chiar din interiorul Parisului, unde majoritatea magazinelor vând textile africane, falafel libanez și baklava sunt complet ignorate. 

Nu e de mirare că violența din aceste cartiere e la fel de ignorată.

Anul trecut 13 oameni au fost împușcați mortal în Franța pentru că nu s-au oprit din condus la apelul poliției. Nu e întâmplător că toți erau de culoare.

După ce poliția l-a omorât în același mod pe Nahel, un băiat de 17 ani de origine algerian-marocană dintr-o suburbie a Parisului, Franța a fost împărțită în două lumi paralele. De o parte, oamenii se bucurau de soare pe terasele pariziene și un concert gratuit avea loc în fața primăriei, iar, pe de alta, tinerii din suburbii își descărcau furia, dând foc la mașini și la clădiri. 

Într-o seară am vrut să mă alături colegilor mei într-un parc de pe Sena, chiar pe vârful insulei pe care se află catedrala Notre Dame. Pe podul de pe care trebuia să cobor protestari mărșăluiau pașnic strigând „Justice pour Nahel”. Poliția nu m-a lăsat să merg împotriva curentului de oameni și a trebuit să înconjor marșul pe un alt pod. De pe insulă răsunau boxele portabile și râsetele studenților. Pentru un moment mi se părea că eram singura care observa aceste două lumi de pe vârful unui zid imposibil de depășit.

Știu, am fost prea idealistă. Abia când m-am mutat în Paris acum doi ani realitatea rasismului din Franța a devenit evidentă. De un an locuiesc în nordul Parisului, lângă Sacre Coeur, un cartier gălăgios, în care pe stradă se aud în egală măsura franceza, araba și alte limbi africane. „Nu e periculos?” mă întrebă prietenii mei francezi de fiecare dată când le spun unde stau și de fiecare dată îmi dau ochii peste cap. Pentru mine e evident că fac o corelație dintre oameni de alte culturi și pericol. 

Moartea lui Nahel a coincis cu perioada în care tata m-a vizitat ca să ia parte la ceremonia mea de absolvire a masterului. Prietenului lui l-a sunat într-o zi ca să vadă dacă e în siguranță. „Așa le trebuie dacă au primit toți imigranții” i-a zis el, de parcă eu nu sunt tot un imigrant în Franța. 

M-am mutat în Franța pentru studii în 2018, exaltată să trăiesc într-o țară a cărui motto este „liberté, fraternité, egalité”. Am crescut cu impresia că toți din Vest se nasc deschiși la minte, că acolo nu contează de unde ești, ce culoare a pielii ai sau ce orientare sexuală ai, așa cum conta în România. Îmi era sete de diversitate – voiam să întâlnesc oameni cu povești și identități complet diferite de ale mele ca să învăț de la ei așa cum în România simțeam că nu pot. 

Toată săptămâna după moartea lui Nahel, știrile arătau Parisul într-o „stare de asediu”, așa cum a descris prietenul tatălui meu imaginile. Însă lumea în care trăiam eu nu putea să fie mai departe. Singurul indiciu al neliniștii era fumul de la niște blocuri din afara orașului, pe care puteam să îl observ la miezul nopții dacă mă aplecam într-un anumit unghi pe geamul camerei mele.

Tata încerca să îmi explice că și în România polițiștii pot folosi violența dacă cineva nu se oprește la apelul lor. Însă violența ar trebui să fie „proporțională”, iar în acest caz o filmare care a circulat pe rețelele de socializare a reușit să demonstreze că Nahel nu a pus viața polițiștilor în pericol.

Prietenul lui Nahel, care se afla cu el în mașină în acel moment, a explicat într-un videoclip că atunci când s-au oprit, polițiștii l-au lovit pe tânăr de trei ori înainte ca piciorul să i se ridice de pe frână, ceea ce a făcut mașina automată să înainteze.

Uitându-mă la știrile din Franța am observat că vocea oamenilor furioși din suburbii era inexistentă, în timp ce analiștii discutau din studiou despre cât de inacceptabilă era violența. O variantă simplificată a discursului de la televizor ar suna cam așa: „Noi, oamenii civilizați, suntem împotriva derbedeilor ăstora care se distrează dând foc la mașini”. 

Franța este o țară laică încă de la Revoluția Franceză din 1789, adică statul este separat de de religie la nivelul la care este ilegal să afișezi simboluri religioase în instituții publice. Față de administrația statului, în teorie, culoarea pielii sau etnicitatea nu există, până la punctul în care recensămintele și sondajele pe astfel de considerente sunt ilegale. Inițial pare că astfel de politici susțin ideea că toată lumea e egală. Însă, în practică, originea sau culoarea pielii face diferența dintre moarte și viață.

În practică, societatea franceză este profund rasistă. Uciderea lui Nahel a atras mai mulți susținători către tabăra de extremă dreaptă a lui Marine Le Pen. Un sondaj cu o mie de oameni realizat pentru postul de televiziune BFM TV a arătat că poziția ei politică naționalistă și anti-imigrație a beneficiat cel mai mult în urma revoltelor stradale.

O campanie GoFundMe pentru susținerea familiei polițistului judecat pentru homicid a strâns în patru zile 1,6 milioane de euro, în timp ce strângerea de fonduri pentru familia lui Nahel a atins doar în jur de 400 de mii.

Reacția lui Emmanuel Macron, președintele Franței, s-a concentrat doar pe distrugerea provocată de protestatari. După o discuție cu 302 primari concluzia sa a fost că ce a fost mai rău a trecut și că protestele vor înceta de la sine. A promis că guvernul său va da o lege prin care procesul administrativ pentru repararea infrastructurii și clădirilor distruse să fie mai rapid. În loc să privească cauzele furiei colective, Macron a ales să rezolve doar efectele ei ceea ce pe termen lung doar va continua cercul violenței. 

Moartea lui Nahel putea fi momentul George Floyd al Franței care a protestat în fiecare săpămâna timp de cinci luni împotriva schimbării vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani. Însă francezii au fost mai uniți împotriva reformei pensilor decât față de moartea nejustificată la mâna poliției a unui copil din suburbii.