Într-un subapreciat film (Passchendaele, 2008) un veteran al Primului Război Mondial e întrebat, în cadrul unei adunări locale, care era cel mai greu lucru de pe front. Soldatul răspunde: „să-ți păstrezi tutunul uscat”. Murmur și nedumerire în sală. Cum adică, cum moartea planând deasupra capului, cu orori la tot pasul, ăsta să fie cel mai greu lucru? Explicația e dezarmant de simplă: tocmai, în infernul acela de zi cu zi, când mai existau mici momente de acalmie (între atacuri, de pildă), orice soldat voia să-și aprindă o țigară, un microscopic antidot pentru presiunea și teama uriașe pe care trebuiau să le ducă. Și dacă în momentul acela țigara nu se aprindea, senzația era de lumea care se prăbușește. Dacă nici mica plăcere nu mai era posibilă, atunci alunecarea în nebunie era la un pas distanță.
Care e legătura cu instalația artistică de la Muzeul Frustrărilor (organizat de Create. Act. Enjoy) ? În fapt, vorbim despre același lucru – capacitatea frustrărilor aparent banale de a ne dărâma și felul în care ne putem împăca cu ele. Nu aveam niște așteptări anume, odată ajuns la fața locului. Bine, poate una, să nu fie multă lume. A fost. Văzusem ceva poze din „making of”, dar nu erau spoilere. În fața Casei TIFF, în Cluj, era o coadă apreciabilă. Se făceam deja glume despre prima frustrare, aceea de… a sta la coadă.
Așteptarea, însă, a meritat. Muzeul Frustrărilor e de fapt o sesiune de terapie în patru acte (nu toate obligatorii). Primul act îl reprezintă câteva lucrări care sunt de fapt excelente metafore pentru mica și periculoasa frustrare. Dosarul aurit stă la loc de cinste, pe o perniță de pluș albastru. Dacă dosarul cu șină nu e șurubul care ține România laolaltă, atunci nimic nu e. Sau delicata bormașină din ceramică, materializarea visului oricărui vecin care a avut a face cu sora ei reală, bormașina din plastic cu burghiu pentru beton. Există un ghidaj pentru fiecare lucrare, o explicație psihologică a frustrării. Recunosc că nu am urmărit-o prea mult. Am preferat să mă bucur de senzația de de-frustrare și chicotit înfundat. Pentru că toate elementele expuse vin să îmblânzească realitățile la care fac referire, să ne pună în fața lor mai destinși. Suntem safe, bormașina nu ne poate face rău.
M-am delectat și cu inventarul frustrărilor de la bloc (fără să stau la bloc). Parcă nu mai e nimic de supărare, doar o galeria de oameni care par să fie din specii diferite, reuniți în același habitat.
La ce nu mă așteptam? Dincolo de mult și subtil haz de necaz, o mărturisire, într-una dintre cabinele individuale. O doamnă între două vârste, vorbește despre frustrările ei, fără încrâncenare. I se pare că lumea gonește, iar ea nu poate ține pasul. Digitalizarea tot mai extinsă, în vreme ce ne face (aproape) tuturor viețile mai ușoare, pe ea o frustrează. Nu înțelege cum funcționează anumite lucruri și se simte copleșită. Depășită. Mi s-a părut înduioșătoare mărturia. Am ieșit realizând că sunt sensibil mai vesel decât la intrare.
Pentru cei care nu au ajuns, week-endul acesta va fi o șansă în plus. Deci dacă ești din Cluj, nu ezita.
