În București în căutare de povești

Majoritatea oamenilor când pleacă dintr-un oraș mic pur și simplu se mută pentru că locul nu le mai oferă nimic. Mulți spun, exagerând, poate, că îl urăsc sau că se plictisesc prea tare, că au nevoie de o schimbare. Iubeam orașul meu micuț, unde am crescut și m-am dezvoltat, locșorul unde aveam familia care mă încarcă mereu cu energie. Problema era că plecarea mea venea la pachet cu o nesiguranță legată de studiile universitare: nu știam dacă urmez facultatea corectă pentru mine, dacă tot e musai să fac asta. 

Acum conștientizez că lucrul pe care îl caut aici și care mă face să iubesc orașul ăsta (cum cred că s-ar fi întâmplat și în cazul altora) sunt poveștile oamenilor care vin și ei aici sau care fac lucruri sau care doar se nasc și cresc înconjurați de tot ce poate însemna București. 

Oamenii pe care i-am avut de-a lungul timpului aproape, cei mai mulți, nu erau din Capitală. Cumva ajungeam mereu în conjuncturi în care nu mă simțeam singură tocmai pentru că știam că lângă mine sunt prieteni care la un moment dat au trebuit să plece și ei de la casele lor. Evident a fost îmbrățișată și acceptată diferit experiența în funcție de ce-ți doreai. Oricum, până și acum, eu și toți colegii din locul de muncă suntem veniți din orașe mici. Toți am văzut și trăit Bucureștiul diferit. Și, deci, cum cred eu că ne bucurăm de împrejurimi? Prin povești. 

Am venit la Street Delivery, Gen în București pentru că era cel mai sigur loc în care puteam să-mi iau doza de povești de care aveam nevoie, dar și pentru că, cumva, e faimos festivalul printre cei care locuiesc aici. Cu toți cu care am vorbit, fie doar participanți sau oameni random, ajungeau să-mi spună că vin de ani buni când se întâmplă. Era semnul meu bun să continui discuția, că ne leagă festivalul. Deci uite ce povești am cules. 

Un pic intimidată, am ajuns fix vis a vis de Cărturești Verona unde domnul Marian avea două mese pline de obiecte de colecție, vintage, și curele de ceas câte n-am să pot număra toată viața. Încântat, dar ușor precaut parcă, m-a primit în atelierul lui, o cămăruță mică fără ferestre, plină de obiecte care nu păreau așezate, dar știi vorba aia – în dezordinea aceea care pare un haos, el știe unde îi sunt lucrurile de care are nevoie. 

Mi-a arătat mândru că a apărut într-un ziar odată, și avea bucata de hârtie lipită de un geam al unei vitrine. Nu puteam ajunge mai aproape să văd ce scria pentru că erau prea multe obiecte în jur. Își spunea el că e singurul meșter de umbrele din România, și că pe lângă asta, repară și brichete foarte scumpe. A scos din buzunar două și pe una a scăpat-o pe jos în timp ce îmi spunea că valorează câteva sute de lei. Mi-a părut tare simpatic. 

El și prietenul lui s-au dat la vorbă foarte ușor cu mine când le-am spus că vin dintr-un oraș mic din zona Moldovei pentru că aveau rude sau mulți prieteni de treabă de aici. 

De 30 de ani aproximativ, domnul Cătănoiu Marian face ce face, cu pasiune spune el, pentru că a învățat să confecționeze chei și să fie ajutor de maistru la Dacia, iar apoi a avut o prăvălie în Băneasa, ulterior venind aici, lângă Cărturești Verona. Mi-a spus că meseria asta cândva n-o să mai fie, și râdeam împreună că ne deschidem atelier de olărit. 

Dacă vreți să-l găsiți, știți unde. 

Fără doar și poate cele mai bune gofre pe care le-am mâncat în viața mea. Și vă promit că nu exagerez. Sunt făcute de aceste două surori după ce soțul uneia dintre ele s-a plâns că nu mai găsește în București cum găsea odată. S-au apucat de afacere cu dulciuri făcute în stil belgian, cu ingrediente luate de acolo. Pentru că dacă restul gofrelor pe care le știi sunt făcute dintr-un aluat lichid, ale lor sunt făcute cu perle de zahăr și aluat dospit, preparat pe loc. 

Mi s-a părut foarte tare să începi să ai o pasiune pentru ceva ce nu vine, musai, de pe meleagurile tale. Faci un efort și aduci aici, dacă nu mai găsești. Și nu credeam că pot să fiu așa bucuroasă de bucuria lor când vine vorba de un desert și de o pasiune împărtășită drăguț, printr-o poveste. 

M-am dus în zona de mâncare, de foame, evident. Și poate mi-ar fi prins bine ceva ce nu era un desert, dar slăbiciunea e slăbiciune. După ce mi-am luat le-am dus și colegilor mei să încerce, și și-au luat și ei. Și ne-am luat și ziua următoare. 

Din păcate nu au încă un spațiu fizic în București, doar merg cu rulota la evenimente sau festivaluri. Însă până atunci, le găsești pe Instagram @wacko_lab, și poți să stai cu ochii pe ele pentru când o să te poți duce să te bucuri și tu de gofre. 

De fel nu sunt aș spune despre mine că sunt neapărat credincioasă, dar pe strada unde se desfășura Street Delivery, Gen era deschisă spre vizitare singura Biserică Anglicană din România, după cum spun ei, cei care lucrează aici. E al doilea lor an când participă la Street Delivery și după cum am fost primită, oamenilor care se ocupă de biserică le place să vorbească cu străini. 

Îți vorbesc doar în engleză sau, unii dintre ei și în română, și dacă mergeai să vizitezi aveau prăjiturele și altele dacă voiai să ajuți biserica în vreun fel. Nu era nimic agresiv, cum s-ar aștepta unii poate, să-ți ceară ceva sau să te convingă de ceva. Mi-a bătut apropo un om pe stradă să nu merg la ei tocmai pentru că cine știe ce-ar vrea de la mine. 

Am vorbit puțin cu Monica, o doamnă care s-a născut în România, dar care a plecat de micuță în State. S-a întors în 2019 înapoi și a căutat o biserică de care să aparțină, și aici a ajuns. Ce mi-a plăcut mie e că mi-a spus că s-a născut în religia baptistă și că a predicat și ea de câteva ori în acest lăcaș de cult. Acum, că au un preot oficial (singurul angajat al bisericii), nu prea mai face asta decât dacă are nevoie de înlocuitor. E tare că nu e o religie așa restrictivă.

Biserica nu e deschisă mereu, ci doar când au evenimente. 

Pe Andrei l-am găsit decorând un stâlp de pe Strada Pictor Arthur Verona super atent și concentrat, fiind distras doar de prietenii lui care mai treceau să-l salute sau să dea mâna cu el, poate și de amicul lui care stătea lângă el pe un scaun și desena pe o hârtie și el. 

Cândva făcea graffiti și cumva de aici a început pasiunea lui și pentru caligrafie, le-a îmbinat și mai ales a început să-și facă un soi de mini-business în care clorul îi era culoare pentru tricouri, și așa le decora. Mi se părea foarte tare ce poate să iasă din mâna lui, și cât de tari erau tricourile. 

De 3 ani se ocupă de asta, ca pasiune, iar în ultima vreme se inspiră din alfabetul chinezesc. Mi-a spus el că structura literelor de grafitti se combină foarte frumos, estetic, cu caligrafia, mai ales dacă ești atent la penițele de caligrafie. Sună complicat, dar el le face să arate pur și simplu bine.

Pe el îl găsiți pe Instagram pe @patratburner, dacă vreți să-i vedeți artwork-urile.

Când abia intri pe strada unde s-a ținut Street Delivery, Gen de anul ăsta, atârnate de gardul Cărtureștiului Verona puteai să vezi o serie de ilustrații superbe. La ele m-am oprit din dorința de a le înțelege, pentru că la prima vedere, nu te prinzi ce vrea să zică autorul. Era foarte interpretabil, subiectiv, și apoi când am început să vorbesc cu tinerii de acolo (care aveau tricouri cu aceleași ilustrații realizate de Oana Ispir) aveam să înțeleg că totul era mult mai filosofic. 

Era pentru lansarea unei cărți de Iulia Iordan numită Rămâi cu tine, la care s-a depus un efort comun, de tineri implicați mai ales. Acești tineri de gimnaziu și liceu i-au scris autoarei scrisori cu diverse probleme pe care le întâmpină. O întrebau mai degrabă lucruri. Poate despre prietenie, familie, iubire, genul de lucruri de care (te) întrebi toată viața, dar pe care începi să ți le pui la vârste destul de fragede, de fapt. 

Ce a făcut Iulia apoi a fost să le răspundă tinerilor în stilul filosofului roman Seneca, cu scrisori ce arătau mai degrabă a poezii când răsfoiai cartea, ușor de citit, dar la care ai sta puțin mai mult să te gândești, pentru că le-ai da și tu o însemnătate proprie. 

Când m-am găsit cu autoarea și cu acești tineri mai degrabă am simțit ce important e să creezi lucruri împreună. Toți se vedea că sunt apropiați, nu ca vârstă, ci poate ca și context în care se află. Erau foarte diferiți unii de alții, unii mai vocali, alții mai retrași sau ușor introverțiți, dar cu toții erau gata să-ți spună cu entuziasm despre creația lor, și cu mândrie față de ce vor ei să dea mai departe. 

Să urmărești când are să apară cartea, și recomand să treci prin ea cândva când ai nevoie de niște inspirație și de momente de reflecție. 

---

La acest festival de stradă am ajuns să-mi pun întrebări despre mine, într-un final. Despre de ce vorbesc atât de des cu străini și de ce îmi place să ascult poveștile tuturor. Adevărul e că e mai ușor să abordezi un străin decât un necunoscut uneori cu o întrebare de tipul De ce faci ce faci în viață? sau Care e povestea din spatele a… sau poate Te simți împlinit azi sau recunoscător? La urma urmei, nimeni nu-ți datorează nimic, și e mai ușor să fii sincer cu cineva pe care s-ar putea să nu-l mai vezi niciodată. 

Răspunsul meu pentru întrebările de mai sus e că mă țin poveștile în locuri. Și adevărul e că n-aș pleca din București prea curând. Mai am povești de auzit, nu doar de pe Strada Pictor Arthur Verona. Dar dacă tot am fost aici, știu sigur că m-am mai apropiat de orașul ăsta, de strada asta, de festivalul ăsta.