Germania, familie, declin. Un film care își propune să radiografieze disfuncționalitatea clasei superioare europene și ajunge să fie, paradoxal, o caricatură scăldată într-o solemnitate falsă. Jumătate dramă domestică executată pe pilot automat, jumătate alocuțiune pseudo-morală, noul film al lui Tom Tykwer constituie o hilară sinteză a clișeelor contemporane.
Avem, așadar, o familie albă, bogată, foarte preocupată să bifeze toate stereotipurile progresiste. Fiul (Julius Gause), închis în camera lui, într-un no man’s land de haine murdare și VR, e imaginea înțepenită a „tânărului pierdut” în lumină verde-toxic. Geamana lui (Elke Biesendorfer), petrecăreața autodistructivă care bifează simultan drogurile, hedonismul liberal și descoperirea finală a lesbianismului ca „mântuire prin iubire”, nu este mai mult decât o caricatură de libertate europeană. Aparent, în viziunea filmului, asumarea orientării sexuale nu e un proces intim și complex, ci un truc narativ menit să bifeze diversitatea și să adauge o notă de progresism schematic. Mama (Nicolette Krebitz), în misiuni umanitare pe alte continete unde „e nevoie”, joacă rolul albului salvator, mai ocupată cu lucrul în Nairobi decât cu propria sufragerie. Tatăl (Lars Eidinger), director de campanii publicitare, extrage inspirație din haosul domestic, ca și cum exploatarea emoțiilor copiilor ar fi doar brainstorming de Monday morning.
Un punct de cotitură: femeia de serviciu moare în bucătărie. Un corp străin, literalmente la picioarele lor. Și totuși familia trece nepăsătoare pe lângă ea, într-un tablou care ar fi trebuit să fie grotesc, dar care lâncezește în ridicol. Numai fiica, prăbușită în sevraj, o vede cu adevărat. Asta ar trebui să fie revelația. În schimb e o parodie de revelație în care ei ajung să contemple disfuncționalitatea lor din prisma a „noi nici nu știam cum o chema”. Filmul de aici intră într-un meltdown tematic: avort, terapie, infidelitate, viața de apoi.
Noua menajeră (Tala al Deen), vorbitoare de patru limbi, cu diplome multiple, dar care vrea să dea cu mopul, intră în scenă ca o figură alegorică. Ea ar trebui să fie motorul dramatic, dar în execuție e doar un alt artificiu tezist. Personajul nu trăiește, nu respiră, e un simplu concept cu părul prins la spate, un instrument al mesajului menit să scoată în evidență ipocrizia familiei și, implicit, a societății. În jurul ei gravitează familia, iar filmul cade definitiv în capcana propriei simbolistici ieftine. Este imposibil să uiți că cineva din spatele camerei trage sforile cu o intenție moralizatoare.
Ce vrea să fie The Light? O oglindă a disfuncționalităților contemporane? Un eseu despre orbirea clasei superioare? Sau o farsă care își ia prea în serios propria farsă? În realitate, filmul e nimic din toate acestea și un pic din fiecare. Vrea să ne arate că societatea se prăbușește în clișee, dar nu știe să le gestioneze altfel decât prin exagerare parodică. Vrea să critice, dar ajunge să facă stand-up.
Personaje schematic desenate, scene construite pentru efecte facile, o listă de teme contemporane aruncate ca să dea impresia de relevanță, prezentând ca o tentativă de radiografie a disfuncționalității burgheziei occidentale, dar în realitate se dovedește a fi un exercițiu de pseudo-profunzime. Aceasta este, de fapt, problema centrală a filmului: confuzia dintre gravitate și profunzime. The Light se prezintă ca o oglindă a societății liberale dezbinate, dar în loc să ne confrunte cu umbrele și fisurile lumii contemporane, caricaturizează fiecare element, transformând totul într-o comedie involuntară. Mesajul devine suspect de simplu: răul există, dar putem râde de el. Dar pentru a putea râde cu adevărat de disfuncționalitățile noastre, e nevoie de satiră fină, de o construcție care să ne facă să simțim atât durerea, cât și ridicolul. Aici nu există nici una, nici alta. Avem doar o înșiruire de clișee prezentate cu o seriozitate obositoare, care, paradoxal, provoacă râsul.
În loc de o frescă profundă a alienării moderne, The Light se prăbușește într-o succesiune incoerentă de simboluri transparente. Personajele ilustrează. Scenele demonstrează. Totul este subordonat unei intenții moralizatoare care ridică ziduri de stereotipuri. Și dacă există o întrebare cu care spectatorul rămâne la final, aceasta nu este „ce ne spune filmul despre lumea noastră?”, ci „cum de un proiect cu asemenea ambiții s-a transformat într-o caricatură atât de seacă?”.
în cinema din 22 august
