Foto: freepik.com
„Fii bun cu ceilalți. Ajută-ți aproapele. Fă bine și o să-l primești înapoi” și alte clișee pe care sigur le-ai auzit de multe ori. Dar întrebarea e: ce efect au avut asupra ta? Totuși, ce înseamnă să fii bun?
La vârsta la care eram și mai influențabilă decât acum, așa de influențabilă încât, după ce am citit și n-am prea înțeles Nietzsche mă credeam nihilistă, la vârsta aia am dat de un citat din „De veghe în lanul de secară”. Citatul lui Salinger era următorul: „Some people you shouldn’t kid, even if they deserve it.” Am înghițit citatul așa cum am înghițit multe altele, dar ăsta a rămas cu mine multă vreme. Alte vorbe aruncate în aer n-aveau același efect ca alea pe care le găseam prin romane mai vechi. Și asta pentru că mă uitam la marii scriitori ca la ceva mult mai mare ca mine, ceva imposibil de atins, îi vedeam atotștiutori. Nu știam să trec lucrurile printr-un filtru. Nu aveam filtru.
Fără să-mi dau seama, am făcut din citatul lui Salinger o pseudo-misiune sau cel puțin așa părea. Am ținut să fac un lucru: să mă opresc înainte să mă iau de cineva, înainte să mi se adune în gât o diversitate covârșitoare de insulte subtile, să mă calmez și să nu judec cu voce tare. Să încerc să înțeleg și să port o discuție civilizată, amabilă. Din păcate nu-mi iese atât de des pe cât mi-ar plăcea, dar mi-am spus și îmi spun și acum că nu ar trebui să judec, fiindcă nu o să mă pot pune niciodată, cu adevărat, în pielea cuiva. Nu o să știu de ce se comportă într-un anumit fel, prin ce a trecut, prin ce trece sau cine e omul ăla cu adevărat. Nu mai vorbesc de mediul și anturajul în care a crescut. Așa că, de ce ar trebui să am puterea de a-l pune la punct?
M-am pus în următoarea situație: am o zi foarte proastă, mă enervează aproape orice. Mă întâlnesc cu cineva și mă răstesc deși acel cineva nu o merită. Ar trebui să se supere pe mine și să plece sau să mă întrebe dacă sunt bine? Sau o altă situație: am o zi bună și mă întâlnesc cu cineva care, venind vorba, spune că nu susține avortul și e homofob. Nu știam că nu împărtășim opinia asta. Ar trebui să o iau personal sau să purtăm o discuție civilizată? Să-mi pun în aplicare scenariile care mi s-au format automat în minte, să mă cert, să plec foarte supărată și să nu mai vorbesc niciodată cu el? Are vreo șansă să-și schimbe părerea dacă fac asta? Îmi aduce ceva bun în afară de satisfacția de a da un pumn doar ca să primesc altul înapoi? Metaforic vorbind. Mă îndoiesc.
Poate că și lucrul pe care mi l-am propus (de a fi înțelegătoare cu anumite comportamente ofensive, jignitoare sau care reies din diferențe de valori personale) își poate ocupa cu forța un loc sub termenul de bunătate. Depinde cum o interpretezi. Deși bunătatea e un termen umbrelă pentru multe lucruri, cred că înțelesul de bază e să dai fără să aștepți ceva în schimb, sensul pe care îl întâlnim și în Biblie. „Și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor ca să ia înapoi întocmai.” În sensul ăsta, dacă aș alege varianta amabilă din scenariile de mai sus, dacă aș fi înțelegătoare și nu aș spune că cineva nu-i bun de nimic doar fiindcă nu avem aceleași principii directoare sau fiindcă purtarea lui/ei mă face să mă întreb i-am jignit cu ceva, aș putea să mă apropii de sensul comun al bunătății. Problema e că nu ar trebui să aștept nimic în schimb, iar asta e partea cea mai dificilă. De ce să mă port civilizat cu tine, dacă nu o faci și tu? De ce să încerc să te înțeleg dacă nu încerci să mă înțelegi la rândul tău? De ce dai, dacă nu primești înapoi? Karma sau ce?
Foto: freepik.com
Recapitulând, sensul obișnuit, străvechi al termenului de bunătate e: 1. Fă bine (în orice variantă posibilă, că îți împarți biscuiții cu cineva, că ești înțelegător, etc.) 2. Nu aștepta ceva la schimb (nu se mai întorc biscuiții).
Până foarte recent, nu am luat în considerare punctul 2 și am început să spun că oamenii profită. Profită de amabilitate, de încercarea ta de a fi bun și poate de a „prieteni”. Și la început nu mi-a păsat că unii nu-mi întorceau amabilitatea înapoi, n-am băgat prea mult de seamă și am continuat să întreb: „Ești ok? Cum te simți? Ai nevoie de ceva? Vrei să te duc acasă? Vrei să-ți iau ceva?” Am continuat pe drumul ăsta creștin ortodox sau catolic, dacă tot am fost botezată așa. Am fost bunul samaritean până într-un punct. Până când am simțit că pur și simplu nu mai merită fiindcă unora nu părea să le pese și erau amabili doar dacă aveau un interes. Adică îți fac un compliment și vorbesc cu tine ca după să te rog să-mi arăți și mie foaia pe care scrii la examen și după te ignor din nou. Sau suntem prietene și chiar simt că țin la tine, dar îmi convine că pot să dorm la tine fiindcă stai mai aproape de centru așa că ies în oraș și te chem când aproape vreau să plec acasă, ca după să mă plâng că e scump Boltul până la mine și nu aș putea totuși să dorm la tine? Și nu ar fi atât de rău dacă te-aș întreba direct, hei pot sa dorm la tine? De ce e nevoie de subtilități și strategii? În fine, au mai fost și alte cazuri de genul, dar și multe altele de bine.
Așa am ajuns să nu mai cred în bunul samaritean. Am început să cred că toți oamenii au un interes și dacă nu l-ar avea, nu ar comunica cu mine. Îmi plăcea să spun că în Arad oamenii nu sunt așa, sunt mult mai amabili și calzi și că de asta am avut un șoc când am ajuns la București. Acum nu știu sigur ce să spun. Totuși, tind să cred că șocul din facultate, are mai mult legătură cu situațiile noi în care am ajuns, cu avantajele și dezavantajele independenței și faptul că încercam să mă comport tot mai mult ca un adult, să obțin lucruri pe cont propriu, fără ajutorul părinților, iar asta implică anumite interese, conștient sau inconștient.
Într-un sens larg, toată lumea are un interes. Vorbesc cu tine ca să mă lași să copiez la examen. Dar și: sunt prieten cu tine, dacă ești prieten cu mine.
Până foarte recent, am omis să mă întreb dacă am ales într-adevăr calea unui bun samaritean sau era un simplu samaritean. Acum realizez că era doar un cetățean al Samariei, unul care se credea întruchiparea binelui, un Don Quijote căzut în ispita iluziilor. În alte cuvinte, dădeam ceva, așteptând acel ceva înapoi.
Până la urmă, ce ar trebui să aleg: 1 sau 1 și 2? (1. Fă bine; 2. Nu aștepta ceva înapoi) Merită să fac un bine dacă nu-l primesc înapoi? Dacă aleg doar 1, înseamnă că îi consider profitori pe toți cei care, dintr-un motiv sau altul, nu-mi întorc încercarea de „bine”. În același timp risc să trăiesc într-o bulă în care totul e frumos și principiile noastre se aliniază în constelații divine. Nu-mi pot dori asta fiindcă vreau să știu ce păreri au restul, dar mai important, de ce cred lucrurile cu care nu sunt eu de acord. Într-un fel, mi se pare că e ca și cum aș refuza să mă uit vreodată la știri și n-aș ști ce se întâmplă în jurul meu. Diferența e că, în modul ăsta, n-aș ști ce se întâmplă fix sub nasul meu.
Dacă aleg 1 şi 2, mă pot resemna vreodată cu simplul fapt că fac bine? Nu iau în considerare faptul că mă apropii de Porțile Raiului. Nu e un argument pentru mine, sunt agnostică. Totodată, nu pot nici să mă bucur de faptul „fac bine” și astfel sunt mai presus de oricine. Cine sunt eu să mă pun singură pe un piedestal? În plus, experiența mea de până acum îmi spune că n-aș rezista prea mult fiind bună în repetate rânduri fără să primesc măcar puțin înapoi.
Cred că răspunsul meu e undeva de mijloc. Fii bună, dar nu te lăsa totuși băgată la mașina de spălat. Fă totul cu măsură. Fii bună cu fiecare până în punctul în care simți că nu mai merită, până când îți face mai mult rău decât bine și păstrează întotdeauna un minim de amabilitate.
Foto: freepik.com
Doar că şi minimul de amabilitate e greu de menținut când e asaltat constant de indiferență. Am început să merg la sală recent, obişnuită fiind să salut la intrare în vestiar, am spus un simplu „bună ziua” şi am mers mai departe. Nu s-a uitat nimeni la mine, darămite să-mi întoarcă cineva salutul. Așa că nu am mai salutat nici eu data viitoare. În acelaşi sens, atunci când sunt la volan și cineva îmi face semne în trafic, asimilez instant semnul, ca e un flash sau un claxon, cu ceva ofensiv. Iar atunci când un alt șofer mi-a făcut semne pe geam, m-am enervat și am început să gesticulez într-un mod ofensiv, doar ca la semafor să-mi spună că voia să mă atenționeze că nu am farurile pornite.
În sens invers, amabilitatea e foarte ușor de menținut cu cei care sunt la rândul lor drăguți cu noi. E ca un automatism, care a poate s-a conturat și în cazul vostru când ați discutat cu Chat Gpt, dacă ați făcut-o. Îmi place să-i mulțumesc chiar dacă știu ca nu e o persoană reală, pentru simplul fapt că știu că-mi va spune „cu plăcere”.
Revenind, încearcă măcar să ai un minim de amabilitate și te rog nu rămâne într-o bulă și nu te mai considera bunul samaritean. Nu ești, n-ai fost și n-o să fii niciodată definiția bunătății. În schimb, poți fi amabil(ă). Nu lăsa indiferența din jurul tău să te afecteze.
