30 noiembrie nu avea, pentru România, cine știe ce semnificație. Cel mai probabil nu-și amintea nimeni că în 1908 avusese loc primul zbor de-a lungul unei țări (realizat de Henri Framan în Franța), sau că în 1961, cea mai mare bombă din istoria omenirii fusese detonată în arhipelagul Novaia Zemlea, în Rusia. Foarte probabil nici că aceasta este ziua de naștere a lui Ezra Pound și Diego Maradona. Din 2015, însă, nu mai colecționăm oricum fun facts legate de această dată. Nu mai putem să râdem și uneori nici să vorbim, în comemorările care deja se adună.
Acum exact 8 ani se producea, în Clubul Colectiv din București, cel mai grav incendiu dintr-un club de noapte din România și totodată cel mai grav accident de după 1989, depășind tragedia aviatică de la Balotești.
Ce s-a întâmplat?
Trupa de metalcore Goodbye to gravity își lansa cel de-al doilea album, intitulat Mantras of war. Locul: clubul Colectiv, aflat în clădirea fostei fabrici Pionierul. Un club ca atâtea altele, atunci, și din păcate și azi. Se anunța a fi, totuși un show mai deosebit, cu efecte pirotehnice. Acestea fuseseră asigurate de pirotehniști autorizați, ceea ce ar fi trebuit să însemne un show incendiar doar la figurat.
În jur de 400 de persoane se adună pentru concert, în mare parte fani ai genului (metalcore-ul fiind destul de nișat), dar nu numai. Concertul începe la ora 21 și timp de o oră și jumătate, trupa își cântă piesele și show-ul se desfășoară fără probleme. La 22:30, una dintre piese se folosește și de artificiile instalate foarte aproape de unul dintre stâlpii de susținere din interiorul clubului, stâlp capitonat cu burete (neignifug, precum avea să se constate ulterior). Buretele se aprinde, dar inițial nimeni nu dă mare importanță incidentului. Solistul trupei, spontan, face o glumă, spunând că „asta nu era prevăzut în program”. Cineva din public chiar aruncă cu bere pe focul care încă nu se extinsese. Fără să intre în panică, solistul cere un extinctor, iar un bodyguard al clubului vine și încearcă să neutralizeze flăcările. Câteva zeci de oameni, prudenți, părăsesc clubul.
Focul se extinde cu o rapiditate pe care niciunul dintre cei prezenți nu au anticipat-o. Buretele neignifug, lemnul și alte materiale inflamabile care alcătuiau plafonul clubului se transformă într-un combustibil pe care focul îl devorează. În doar câteva minute situația se schimbă radical. De la gluma cu evenimentul neprevăzut și bere se ajunge la un infern din care cei prezenți încearcă cu disperare să scape. La 22:32 se face și primul apel către 112. Nu e prea clar, în momentul respectiv, cât de gravă e situația. Oamenii se calcă în picioare încercând să se salveze, în timp ce peste ei plouă cu burete topit. Singura ieșire disponibilă este o ușă de 80 de cm, într-un container plasat la intrarea în club. O altă ieșire, blocată, va ceda sub presiunea mulțimii disperate. O parte dintre cei care reușesc să iasă, se întorc fără să stea pe gânduri înăuntru pentru a salva pe cine pot. La 22:42 ajung și primele ambulanțe și mașini de pompieri. Peste alte câteva minute, încă 20. Focul este stins destul de rapid. Apoi realitatea brutală lovește ecranele televizoarelor.
Zeci de victime cu hainele și pielea arsă, țipete, personal medical depășit de situație. Echipajele de pe ambulanțe și medici și asistente de la Maternitatea Bucur, aflată foarte aproape, încearcă să acorde primul ajutor pe unde se poate. Majoritatea victimelor sunt întinse direct pe caldarâm. Pompierii găsesc în interiorul clubului trupuri carbonizate. Unii martori descriu scenele de la fața locului ca desprinse din filmele de groază, cu zombi.
Apar și peroane cheie – Raed Arafat, Gabriel Oprea. Cifra morților se rostogolește nemilos, iar în jurul miezului nopții se oprește la 25. Bilanțul total al deceselor va ajunge, în martie 2016, la un halucinant 65.
Cine a fost de vină?
Printre multele luări de poziție de atunci, într-o societate care a intrat, aproape indiferent de vârstă (și cu siguranță indiferent de preferințele muzicale) în stare de șoc, au fost și destule care au spus că, într-un fel, noi toți.
Clubul, amenajat în incinta fostei fabrici „Pionierul”, funcționa pe baza unei autorizații emise de Primăria Sectorului 4, condusă pe atunci de Cristian Popescu Piedone și, pe hârtie, avea o capacitate de 80 de persoane. În seara fatidică, eram aproape 400. ISU verificase, teoretic clubul, fără să găsească nereguli, deși ele erau mai mult decât evidente. Firește, patronii clubului știau de toate neajunsurile.
Încercând să proiecteze imaginea unui om stăpân pe situație, ministrul sănătății de la acea vreme, Nicolae Bănicioiu, avea să afirme că „nu ne lipsește nimic” pentru a îngriji victimele, deși în momentul respectiv aveam doar 10 paturi pentru marii arși. Nu în București, la nivel de țară. Bâlbele și minciunile fără echivoc aveau să coste vieți și multă suferință. În dosarul Colectiv sentința definitivă s-a pronunțat abia anul trecut. Cele mai mari pedepse le-au primit patronii clubului (11 ani și 8 luni și respectiv 8 ani). Pirotehniștii, 6 ani și 10 luni. Primarul Piedone, care și-a afirmat nevinovăția și a jucat cât a putut cartea unui om ajuns țap ispășitor, a primit 4 ani de închisoare cu executare, dar a ispășit doar un an și o lună. A fost repus în funcția de primar al Sectorului 5, funcție deținută din 2020.
Așa cum bine s-a afirmat în urma unui recent (și mai puțin tragic) scandal, „toți știau”. Neregulile, neglijențele, „merge și așa”-urile care s-a acumulat și au dus la teribilul incendiu și la suferințele post-incendiul, consecințe și ele ale unor gigantice bâlbe de sistem, toate acestea erau bine știute. Fiecare lucru în fața căruia s-au închis ochii a contribuit cumva la tragedie.
Colectiv astăzi
La 8 ani de la tragedie, comemorarea este dominată de tăcere. Supraviețuitorii duc cu ei răni fizice cumplite, uneori acoperite de mănuși sau mâneci și traume de care nu pot scăpa. Unii povestesc, alții încearcă să se mântuiască prin artă. Noi, ceilalți, privim câte un reportaj sau citim articole care fac bilanțuri triste și uneori punem întrebări. Astăzi, la locul tragediei, oameni au venit pe rând. E liniște, foarte liniște. Lumânări, portrete, oameni care uneori se iau în brațe. Nu se țin discursuri, nu se scandează. Și asta, deși după chipurile celor prezenți, nu pare să se fi așternut „liniștea uitării peste nesfârșita suferință”. Doar că România parcă a uitat. E ocupată, prinsă în alte frici.
