Am aproape 11 ani și mă scufund în treburile casei; încerc să termin de spălat farfuria pe care o țin încordată, de teamă să nu-mi scape din mâinile alunecoase, dar entuziasmul de copil neștiutor și curios cu care am început se transformă încet în disperare. Încep să mă zbat, să mă plâng, să „mă mâțâi” că nu vreau să-mi termin treaba. 

Că e prea greu, că e prea mult, că nu se va termina niciodată.

„Ochii sperie, mâinile bucură.” – se aud vorbele mamei, chiar și atunci când nu e lângă mine. Este un fel de „Stai liniștită” – dacă faci, dacă intri în pâine, o să reușești. Dă la o parte imaginea enormă înregistrată de ochii tăi mici și dă voie mâinilor să facă treaba. Vei termina și te vei bucura. 

Mă răzvrătesc și nu înțeleg expresia bizară care-mi deranjează creierul de copil prea timpuriu intrat în mediul muncii.

Dar fac. Din rușine, încep să spăl vasele din grămezile care par că nu se mai termină pentru mâinile mele slăbuțe, încep să fac curățenie, încep să am grijă de animalele din curtea părinților mei de la țară.

De nevoie și rușine, încep.

Că așa îmi spunea mama să fac – și ea sigur știa ce spune, că doar era cea mai productivă persoană pe care o știam la vremea aceea, la vreo 10-11 ani. Sau harnică, așa cum își spunea ea. Trăia după această credință că timpul nemuncit este timp pierdut. Așa că și eu îmi petreceam zilele contribuind la imaginea pe care o avea mama: mă străduiam să nu pierd timpul. 

Dimineața citeam lista pregătită de ea, lipită pe un colț al mesei, sub un pix care să mă ghideze și să mă felicite sub liniile sale de fiecare dată când tăiam un cuvânt: ai grijă de animăluțe, hrănește-le, fă curat, spală, șterge, întinde, strânge, smulge, udă, rupe, curăță, freacă. 

Se întindeau la nesfârșit, parcă uitând să mă adauge și pe mine în discuție. Pe foaia plină nu mai încăpea niciun “joacă-te”. Nu era loc pentru “relaxează-te”, nici pentru “ieși cu prietenii”, uneori nici pentru “desene animate”. Și pentru asta chiar mi-aș fi făcut loc. Pe astea chiar le-aș fi făcut cu drag. 

Deși mă întristau toate lucrurile de pe listele acelea lungi, îmi aduceam aminte vorba mamei: „Ochii sperie, mâinile bucură”. Și începeam să tai ușor fiecare rând al listei până când foaia devenea mai mult neagră. Îmi plăcea să văd că duc la bun sfârșit toate lucrurile și tânjeam să mai prind măcar câteva clipe din zi pentru un “joacă-te” scrijelit într-un colț.

De multe ori, reușeam. Sunt harnică – îmi spuneam. Eram productivă, pentru că știam că emoțiile inițiale dispar mai repede atunci când te apuci de lucru.

Productivitatea a intrat mult mai târziu în vocabularul meu – și în cel al mamei –  pe atunci nu știam niciuna ce înseamnă cu adevărat și era o muncă inutilă să înveți un concept nou, atâta timp cât erau atât de multe lucruri de făcut în grădină, în bucătărie, în curte. Productivitatea era prea complicată pentru mediul în care ne petreceam viața. Acceptam să fim doar oameni harnici. Și de fiecare dată când ne împotmoleam în emoții și rămâneam fără speranță, ne aminteam că ochii sperie, dar mâinile bucură. 

Productivitatea apare atunci când începi.

Mi-a revenit de curând în minte acea frază care îmi stresa copilăria și-așa pătată, acum, la 24 de ani, când mă uitam la mormanul de haine proaspăt spălate care stătea în fața mea și care aproape că avea formă umanoidă, luându-mă-n brațe și înfofolindu-mă în responsabilități neterminate.

Mă uitam la grămada de haine și creierul meu îmi spunea același lucru pe care mi-l spunea la 10 ani: E prea greu să fac asta acum. E prea mult de făcut și oricum nu se termină niciodată.

Și-apoi auzeam ca dintr-un ecou al minții mele: „Ochii sperie, mâinile bucură.”

Dintr-o mișcare memorată atât de bine de mușchii firavi ai mâinilor mele, am început să împachetez hainele. Am înșfăcat cu degetele fibra primei haine care mi-a întins brațele și în mintea mea se auzea un zumzăit continuu „ochii sperie, mâinile bucură” –  uite, Paula, câtă dreptate avea mama.

Am aflat între timp că au zis-o și alții, într-un fel sau altul

Specialiști în productivitate, time management, organizare, planificare și tot felul de experți îți spun că cea mai bună tehnică să te convingi să faci ceva atunci când te năvălește procrastinarea, frica, amânarea, oboseala, lenea… e să începi.

Simplul act de a transmite semnale creierului să-și miște mâinile către mormanul ăla de haine, către butoanele tastaturii pentru eseul pe care trebuie să-l scrii, către încălțămintea de alergat, către paharul cu apă – îți setează intenția de a obține un rezultat.

Și cum creierului îi plac rezultatele, acțiunea de a începe te împinge, aproape fără voia ta, către drumul spre succes, spre rezultat, spre terminarea proiectului ăluia care pare că nu are sfârșit.

Graham Allcott, autor al cărții A Practical Guide to Productivity și al multor altora pe subiectul procrastinării, m-a făcut să înțeleg de unde vine acel val de emoții când ochii te sperie. 

El spune că problema procrastinării vine dintr-un tipar de motive, iar ca să afli ce stă în spatele obiceiurilor tale de procrastinare, a creat o scurtătură: modelul DUST – difficult, unclear, scary, tedious. 

Graham Allcott îți sugerează practic să-ți scuturi dedesubturile de praf (dust) ca să afli de ce nu vrei să faci ceea ce ți-ai propus. 

Când ai de scris lucrarea de licență, de ce amâni pentru ultimele 2-3 săptămâni toată munca? Ți se pare prea dificil de scris și nu ai încredere în tine că ai cu adevărat ceva de spus? Ți se pare neclar, nu știi cum să începi și poate că te-ar ajuta să împarți task-ul în pași mai mici? Ți-e teamă că nu vei scrie bine, că-ți vei dezamăgi profesorii, părinții? Ți-e teamă că vei scrie prea bine și nu știi unde ar putea duce succesul ăsta? Ți se pare plictisitor să te documentezi, să citești atâtea surse și să scrii apoi un document atât de lung?

Când îți clarifici motivele din spate, găsești mai ușor avântul cu care să pornești într-o călătorie către tine și să combați acele rămășițe de praf. 

„Ochii sperie, mâinile bucură” este o lecție despre procrastinare

Chiar dacă de la Graham Allcott am învățat sursele procrastinării, îmi sunt mai apropiate și mai dragi vorbele mamei, prin simplitatea și inocența lor. Le diger mai ușor, sunt mai blânde decât schemele specialiștilor și decât orice teorie.

În ultimii ani, de când am început să fac freelancing, am încercat să-mi însușesc și mai mult acel dicton care-mi zdruncina copilăria. Să încerci să te descurci pe cont propriu la 20 de ani, proaspăt intrat în câmpul muncii, unde nimeni nu te primește cu brațele deschise, e o traumă care rănește adânc. Iar ca să poți reuși, nu ai decât să cauți fiecare truc, fiecare sfat scăpat printre dinți de la adulți prea ocupați să-ți fie mentori, fiecare ingredient magic care-ți promite schimbarea majoră către succes. Iar dacă ai deja în bagaj câteva cuvinte care-ți sunt călăuză, lucrurile sunt mai line. 

„Ochii sperie, mâinile bucură” și-a mai făcut apariția de-a lungul timpului, întotdeauna în momentele de răzvrătire a creierului meu, când refuza să facă ce avea de făcut. Aveam de scris un articol despre un subiect despre care nu știam mai nimic? Mă trezeam iarăși că mă mâțâi. Și exact în astfel de momente, auzeam din nou acel zumzăit „ochii sperie, mâinile bucură”, care mă mângâia încet și-mi spunea că o să reușesc, o să învăț, o să scriu articolul. 

Apărea în fiecare moment în care mă confruntam cu lucruri noi, necunoscute și înfricoșătoare și-mi calma frica prin binecunoscutul zumzet: „Ochii sperie, mâinile bucură”. Pentru că modul în care reușește un începător în toate să rămână la suprafață, nu poate fi decât printr-o motivație intrinsecă și o perseverență care poate că nu mută munți, însă te plimbă agale în față, pe drumul tău.

Căci așa cum îmi spunea mama când eram mică, creierul are tendința să se sperie în fața obstacolelor necunoscute pe care le consideră imense comparativ cu micile tale capacități, însă dacă reușești să anulezi acel gând și să acționezi împotriva propriului raționament nefructuos, încep să dispară urmele procrastinării și să răsară lin spicuri de productivitate.