22 decembrie, 20:50, Gara de Nord. Iau, ca de obicei, trenul de Baia Mare, de data asta cu destinația Cluj. 11 ore mai târziu, mă spăl pe față în baia unei cafenele și iau autobuzul spre Sălicea. Merg să stau toată ziua pe capul unor oameni care nu mă cunosc, îmi spun în timp ce autobuzul trece printr-o pădure și satul se conturează pe dealurile de pe care se ridică ceața. Hai că o să fie fain.
Ajung în fața porții lui Cristi Marcu. Aici mă întâmpină Paul Mureșan, ilustrator și animator, care, împreună cu Ana Kun, mentorează echipa de ilustrație de la Gen, revistă. Facem cunoștință și intrăm în casă. Cristi sau Bursucu – așa cum îi spune Paul – e în bucătărie, acoperă cu o folie aluatul de pâine pe care tocmai l-a frământat.
Când intru în casă, îmi sar în ochi beculețe, ghirlande și un brad cu decorațiuni handmade sub care sunt aranjate cadouri de toate felurile. Pe masă trei lumânări aprinse încadrează un bol cu ruladă dulce și cornulețe făcute de Cristi. Când una dintre lumânări se stinge, Paul se grăbește să o înlocuiască.
Bem o cafea, Cristi face o ratută cinstită – pentru cititorii care nu-s din Ardeal, a se citi omletă –, pe care o mâncăm cu fleică și murături făcute de el, și începem să povestim. Ioi! Ce dor mi-o fo die accentu-aista!, îmi zic în timp ce îi aud vorbind. Atmosfera mi-e cumva străină și totodată familiară. Eu și ai mei ne petrecem Crăciunul la țară, la bunici, și în ultimii ani am împodobit bradul în dimineața ajunului, înainte să plecăm.
Mai punem sub el o lădiță de mandarine, pufuleți și eventual câte un cadou pe care îl deschidem când ne întoarcem în oraș. Să stau lângă bradul ăsta împodobit cu grijă și din timp e cumva neobișnuit. Dar accentul ardelenesc și mirosul mâncării într-o încăpere care servește drept bucătărie și dormitor în același timp mă duc instant în „bucătăria de vară” a lu’ Mama Zina – bunica mea fantastică –, unde o să fiu mâine pe vremea asta.
Paul are de lucru, iar eu rămân cu Cristi la bucătărie. Plănuiam să ajut, dar ajung să mângâi cele trei pisici: Garu, Pițu Mare și Gatto. Cristi s-a mutat din Cluj în casa bunicii din Sălicea în 2003 și a locuit cu ea aici până în 2018, când a murit. În timp, a construit casa nouă în prelungirea încăperii în care ne aflăm, iar acum, la etaj, există o cameră terminată, care e atelierul lui Paul. Vorbim despre familie, depresie, alcool, prieteni. Despre cum poți să cunoști mai bine un om în funcție de cum joacă boardgames.
Când aluatul cu semințe dă să iasă din vasul imens – căruia bunica mea i-ar zice vailing –, Cristi îl mai frământă puțin și îl acoperă din nou. Repetă mișcarea de trei ori pe parcursul dimineții și pe la prânz se apucă de modelat pâinile. Sâmbăta trecută o prietenă din sat a organizat un târg de Crăciun unde sătenii doritori au vândut produse făcute de ei. Cristi a dus pâine, cornulețe, miere de la albinele lui, roșii uscate, funduri de lemn făcute de el și printuri cu ilustrații de-ale lui Paul. Deși a fost foarte frig, a venit lume multă, nu a avut răgaz să stea în casă și acum e răcit. Cel mai bine s-a vândut pita. Acum face douăsprezece pâini, dintre care opt sunt pentru cineva din sat.
În atelierul lui Paul, cele trei pisici stau pe patul unde dorm de obicei prietenii care vin în vizită. Paul lucrează la o animație și îmi arată programele pe care le folosește. Pentru o animație, desenează în general mii de pagini, pe hârtie, dar în ultima vreme experimentează digital. Deși urăște senzația de a „desena pe plastic”, îi place că are tot felul de instrumente care îi salvează mult timp. Schițează rapid câteva cadre ca să-mi arate cât mai exact ce tip de dinamică îi place să dea animațiilor lui.
Ajungem iar la masă, unde eu și Paul mâncăm piftie – aka răcituri sau aituri – cu boia și oțet și bem ceai din plante culese de ei de-a lungul anului. Îi întreb ce planuri au de Crăciun. Cristi va merge la colindat cu niște prietene din sat, cu care face uneori șezătoare, adică se adună la lucru și povești. O să cânte colinde, dar nu pe cele creștinești. În rest o să stea pe acasă, Paul zice că a fost un an foarte încărcat și vrea să se odihnească.
Băieții merg la amicele lor în oraș și mă iau și pe mine cu mașina. Undeva între piftie și ceai am uitat de autobuzul cu care trebuia să mă întorc. Ce noroc pe mine! Pe drum, Cristi și Paul îmi povestesc despre cum se schimbă total atmosfera într-o încăpere când menționează că sunt gay. Cum unii nu pot și nu fac efortul să accepte. Cum e mai ok decât acum zece ani, dar încă mai e mult de lucru.
Ajungem în oraș și ne luăm rămas bun. Îmi pare rău că a trecut așa repede ziua asta, că n-am zis mai multe, că n-am pozat mai multe. Mă întâlnesc cu șoferul de la BlaBlaCar și pornim spre casă. Afară începe să plouă, iar în mașină cântă la un moment dat Placebo. Când ajung acasă o să fac bradul.
Oana Brîndușe are 24 de ani, e din Baia Mare și studiază medicina la UMF „Carol Davila” din București.
Editor text: Roxana Stan
Textul și fotografiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.
Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.
