Tata a plecat la muncă în străinătate când eu aveam aproape cinci ani, iar sora mea încă nu mergea

Acum, când am 17, el e tot departe de casă, iar distanța dintre noi a luat o altă formă.

„Când mă duceam în Spania, tot te așteptam ba pe tine, ba pe sor-ta să fugiți de după colț, îmi lua ceva să mă obișnuiesc. Acuma, când vin acasă, aștept să o faceți iar, dar voi sunteți mari, sunteți domnișoare.”

Asta mi-a zis tata, care a venit acasă iarna asta să-și petreacă Sărbătorile cu noi. Într-o dimineață, la micul dejun, când eram doar noi doi, am discutat despre viitorul meu, pentru că în curând o să termin liceul. În timp ce vorbeam, ne-am întristat.

Tata a plecat la muncă în străinătate când eu aveam aproape cinci ani, iar sora mea încă nu mergea. Lucra la o pensiune în Spania, în orașul Carmona, și venea acasă o dată pe an, de Crăciun, cea mai mare bucurie pentru noi. A mers acolo cu câteva rude, care lucrau la pensiunile din jur.

Noi locuim într-un oraș mic din județul Bistrița-Năsăud, iar tata a lucrat în construcții înainte să plece din România. Mama e asistentă medicală. Eu eram prea mică să înțeleg ce înseamnă banii, dar situația noastră financiară nu era ideală (lucru pe care l-am înțeles ulterior).

Tata nu știa cât o să stea în străinătate: „O să stau acolo cât e nevoie”. Asta spunea atunci, asta spune și acum. În prezent, eu am 17 ani și sunt elevă la liceul din orașul meu, iar sora mea are 13 ani și e elevă în clasa aVI-a la școala gimnazială din oraș.

Începeam pregătirile cu mult timp înainte să vină tata acasă: mama gătea, noi o ajutam la curățenie și eu pregăteam o felicitare – camera mea era plină de sclipici, inimioare și decupaje. În noaptea în care știam că este pe drum, dormeam ca pe ace și de multe ori mă trezeam plângând. Atunci când intra în casă, eram la ușă cu felicitarea în mână și îi săream în brațe.

Aveam adesea musafiri – rude și prieteni de familie care voiau să-l vadă pe tata. Musafirii mă deranjau teribil; am fost tot timpul un copil introvertit și era obositor pentru mine. Uneori, și prezența tatei era dificilă. Voiam să fiu singură, iar el voia să stăm împreună în puținul timp pe care-l aveam.

Venea acasă foarte rar, o dată, poate de două ori pe an, iar atunci ne aducea dulciuri sau jucării. Mă apropiam greu de el când venea acasă, iar când reușeam să o fac, el trebuia deja să plece înapoi. Era cel mult o cunoștință pentru mine, un om care venea și stătea la noi în casă câteva zile și apoi pleca din nou.

Când venea timpul să plece, pentru noi, copiii, era o tragedie. Mama îi pregătea tot timpul șnițele și în casă mirosea a prăjeală, bagajele erau pe jumătate făcute, iar casa era cu capul în jos. Ultimele zile cu tata însemnau agitație și stres, iar eu mă închideam în camera mea și mă prefăceam că nu pleacă. Fac asta și acum, când sunt adolescentă.

Nu voiam să îl las să plece și mă agățam de piciorul lui, iar mama trebuia să mă țină în brațe în timp ce plângeam. În nopțile de după plecarea tatei dormeam mereu cu mama. Nu doar mama mă consola pe mine, ci și eu pe ea. Mama îmi dădea tricoul verde al tatei, pe care îl avem și acum, și îl țineam noaptea în brațe – o zi, două, poate o săptămână, până când uitam.

Vorbeam pe atunci aproape zilnic pe Skype. Îi arătam desenele mele, păpușile, jucăriile, dar după 10 minute mă plictiseam. Momentele în care „făceam fețe” unul la celălalt pe Skype mi le amintesc cel mai bine; ne jucam ignorând distanța dintre noi. Atunci îl simțeam aproape, erau momentele noastre din zi.

După vreo trei ani, tata n-a mai suportat dorul, distanța, căldura. „Era groaznic, eram așa de departe de voi și vremea era oribilă. Vedeam poze cu tine și sor-ta jucându-vă în zăpadă și îmi puneau capac”, mi-a povestit tata anul acesta, când am stat de vorbă.

Nu s-a întors acasă, dar a venit mai aproape de noi, în Austria, unde lucrează la o pensiune din Viena. A început să ne viziteze mai des, o dată la două-trei luni, dar eu nu-mi amintesc tranziția, pentru că pentru mine era același lucru: el nu era acasă.

Din Austria se întorcea cu dulciuri, ne aducea un geamantan aproape plin. Aveam un dulap special pentru ele și le despachetam împreună cu sora mea ca să le aranjăm. Eram fericite. „Îmi erați așa dragi să vă văd cum scoateți alea din geamantan, cum vă învârteați pe acolo, abia așteptam să ajung să vă văd”, mi-a povestit tata.

Pe atunci încă nu înțelegeam exact de ce trebuia sa plece, de ce nu mai poate să rămână o zi.

Mai târziu am înțeles. Plecase ca eu și sora mea să avem tot ce ne dorim, tot ce „el nu a avut”. Am crescut cu gândul acesta în minte și mi-am promis că sacrificiul său o să merite. Încercam să fiu perfectă, pentru că nu îmi permiteam să greșesc știind că tata se sacrifică pentru mine.

Tata mi-a promis „viitorul” în schimbul „perfecțiunii”. Era mândru când luam note mari, așa că luam note mari. A devenit o obsesie: notele, comportamentul, felul în care arătam, totul trebuia să fie perfect. Nu mi-a cerut nimeni asta, dar mie mi se părea de la sine înțeles.

În gimnaziu am fost printre primii din clasă, cu note de zece și premii la concursuri. Simțeam că mă dezamăgesc pe mine dacă nu reușeam să mă ridic la așteptările mele, îmi doream ca realizările mele să-i arate tatei că sacrificiul a meritat, iar când eșuam, mi se părea că-l dezamăgesc. Îmi doream să stau nopțile să învăț, dar rareori reușeam să fac acest lucru. Obsesia perfecțiunii mi-a acaparat viața, eram agitată, anxioasă dacă ceva ar fi putut să strice „imaginea perfectă” din capul meu.

Când tata venea acasă, nu înțelegea de ce am atacuri de panică sau de anxietate, motiv pentru care ne certam des. A avut însă o dată nenorocul să fie de față la unul dintre atacurile mele grave de panică: plâns în hohote, spart pahare, respirat haotic. Nu înțelegea comportamentul meu și atunci s-a speriat cu adevărat.

Pe la finalul clasei a noua, am luat decizia împreună cu părinții mei că trebuie să merg la un psiholog. Atunci am avut și una dintre cele mai dificile discuții cu tata, căruia a trebuit să-i explic ce simt: panica constantă, teama ca aș putea eșua, tulburarea mea alimentară. Nu am fost niciodată un copil înalt, motiv pentru care kilogramele în plus ieșeau în evidență. Familia îmi spunea că sunt „mică și îndesată” și existau comentarii asupra greutății, iar asta mi-a afectat relația cu mâncarea.

Am vorbit cu tata despre ceea ce mă macină și de ce mă simt așa. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știa despre mine și nici nu știam de unde să încep. Îmi cerea să-i povesteasc lucruri atât de personale și nu e un lucru ușor să îți deschizi inima cuiva pe care nu îl cunoști de fapt. N-am putut să-i spun suficiente, să-l ajut să „îmi rezolve problema”, lucru care l-a frustrat și ne-a îndepărtat mai tare.

Psihologul m-a diagnosticat cu anxietate, stres cronic și atacuri de panică. Am făcut terapie un an și jumătate și am reușit într-o oarecare măsură să controlez aceste stări și emoții.

În timpul pandemiei am slăbit foarte mult. Îmi amânam mesele și priveam mâncarea ca pe un „premiu” pentru câte am făcut în acea zi. Am slăbit atât de mult, încât tata, când a venit prima dată acasă după deschiderea granițelor mi-a spus: „Să nu cumva să slăbești mai mult, că rămâi numai os”. Am luat-o ca pe un compliment. Am auzit lucruri asemănătoare de la familie, colegi, profesori și văzând „complimentele” pe care le primesc am început să am grijă la ce și cum mănânc: evitam mesele consistente și mâncam foarte rar, practic mâncam doar cât să nu-mi vină să leșin. Mi-era frică să nu pun acele kilograme înapoi.

Tulburarea mea alimentară nu este constantă. Am momente în care îmi urmăresc obsesiv mâncarea (trebuie să mânanc mai puțin decât ceilalți, să am farfuria cu cea mai puțină mâncare), și momente în care este ultimul lucru la care mă gândesc. Nu cred că poți să scapi vreodată de o astfel de tulburare alimentară, însă o poți controla în așa del încât să nu îți acapareze viața.

Anul acesta am realizat cât de puțin îl cunosc pe tata și cât de puțin mă cunoaște el pe mine de fapt. Cumva am ales amândoi să fim distanți. După atacul de panică din clasa a noua, el a rămas cu imaginea aceea în minte, de fată vulnerabilă, pe care o înțelege, pe care o vede.

Cu ajutorul psihologului am reușit să controlez aceste stări, însă tata nu vede încă asta. Îmi reproșează comportamentul agitat, starea de nervozitate, tremuratul și nevoia constantă de a mă mișca, pentru că „nu-i place să mă vadă așa”, lucru care de multe ori ne face să evităm unul pe celălalt. E mai ușor pentru amândoi să fie departe, să nu cunoaștem exact de ce ne este dor.

Când tata vine acasă, ne dă peste cap pe toate: rutina mea, a surorii mele, a mamei, totul se schimbă și trebuie să ne adaptăm. Vine o dată la trei luni și nu stă niciodată mai mult de o săptămână, dar rutina noastră e afectată. Mă irită când îmi intră în cameră, când se așază lângă mine când mânânc singură. Nu-mi place să-mi atingă hainele, să deschidă ușa de la debara.

Simt că-mi invadează spațiul, îl simt ca pe un străin în casa mea. Dar cum? Cum să simți asta pentru tata? Tata care e acolo, departe de noi, care e singur, care muncește singur, care ne știe și pe mine și pe sora mea numai din povești? Care nu m-a văzut crescând? Care nu a văzut-o pe sora mea crescând? Care și-a sacrificat acele clipe pentru noi, pentru o promisune, pentru ca noi să avem viitorul mult dorit, viitorul pe care el și l-ar fi dorit.

Am locuit mereu în același apartament de bloc comunist în care a crescut mama. Casa noastră nu s-a schimbat foarte mult de-a lungul anilor: gresie pe hol și în bucătărie, mobilă nouă, pereți zugrăviți. Împart o camera cu sora mea, lucru care a devenit dificil pentru noi pe măsură ce am crescut. Cu toate astea, nu a fost vorba niciodată să ne mutăm la casă sau într-un alt apartament, nu mi-ar plăcea să locuim altundeva.

Mi-e greu să înțeleg de ce a fost nevoie ca tata să plece în străinătate, pentru că nu cunosc lipsurile de dinainte să plece, nu știu ce înseamnă să nu ai lucrurile de care ai nevoie. În clasa a VIII-a am avut nevoie de meditații la matematică, lucru care s-a și întâmplat. Cred că dacă tata ar fi fost acasă, era mai dificil să le plătească. Mama a stat cu noi acasă cât am crescut eu și sora mea. Acum lucrează, dar venitul ei e destul de mic.

Părinții mei vorbesc zilnic la telefon și de cele mai multe ori intervenim în discuție și eu, și sora mea. Pentru că vine acasă mai des, tata este mai prezent ca niciodată în viețile noastre. În ultima perioadă am vorbit despre întoarcerea sa definitivă în țară, după mai bine de 10 ani de când a plecat, însă nu există nicio dată stabilită.

Mă simțeam groaznic la școală când învățătoarea făcea listele cu copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate, pentru că nu voiam să ridic mâna, nu voiam să știe ceilalți copii acest lucru. În clasa mea eram doi copii cu părinți plecați la muncă în străinătate și mă simțeam prea vulnerabilă, nu-mi plăcea că trebuie să recunosc asta.

Gândeam lucrurile astea și pe urmă mă simțeam vinovată: cum îmi puteam permite așa ceva?! El era departe de noi și eu gândeam asemenea lucruri, ce drept am eu să mă simt așa? E un sentiment pe care cred o să-l port toată viața cu mine: vina și rușinea că a plecat. Uram mila pe care o primeam, dar mereu am dat din cap și am zâmbit. Majoritatea romnânilor, indiferent de vârstă, văd situația mea ca fiind tragică și sigur că, în esență, chiar este. Un părinte se sacrifică pentru copii, pentru ca ei să nu fie nevoiți să se chinuie cum a facut-o el.

„vai, săracele de voi, cred că vă e greu fară tata acasă”

„ce greu trebe să-i fie la maică-ta, ajutați-o și voi, fiți acolo lângă ea”

„cred că vi-i tare dor de tata, nu-mi pot imagina să nu fi fost tata acasă”

„e greu să crești cu un părinte absent, îmi pare rău”

Comentariile de genul acesta, care veneau de la persoane care nu mă cunosc nici pe mine, nici familia mea, și care erau însoțite de o privire plină de milă, dar și de o oarecare superioritate, mă faceau să vreau să ascund faptul că tata este plecat în străinătate.

Îmi amintesc când am descoperit piesa „De la capăt” de la Voltaj, cred că a fost chiar în anul când au participat cu ea la Eurovision. Un cântec despre ireversibilitatea timpului cu un videoclip care prezintă doi frați ai căror părinți sunt plecați în străinătate. Înțelegeam tragedia din spate, dar videoclipul nu m-a atins.

Mi s-a părut penibil începutul, în care băiatul scrie o scrisoare părinților săi, o voce șoptită și cuvinte demne de milă, exact acea milă pe care încercam s-o evit. Discuțiile pe care această melodie le-a iscat mi-au displăcut mai tare. Doamna învățătoare a fost foarte afectată de mesaj, vorbindu-ne de problema cu care se confruntă România – părinții plecați în străinătate –, iar în zilele acelea nu-mi doream altceva decât să stau acasă. Piesa a primit destul de multă atenție în media, motiv pentru care timp de câteva luni nu am reușit să scap de acest subiect, deși îmi doream să-l evit complet. Înțelegeam de ce este o problemă, dar mă înfuria felul în care noi, copiii, eram portretizați.

Nu mi-a plăcut niciodată să pierd controlul. În clasa a III-a voiam să controlez discuțiile din mass-media. Când am devenit adolescentă, încearcam să-mi controleze emoțiile. Lipsa tatei mi-a afectat dezvoltarea și nu o să știu niciodată omul care aș fi putut fi dacă el n-ar fi plecat. Am fost întrebată des dacă o să plec și eu, dacă o să merg la facultate în străinătate, și, deși ideea de a fi departe de casă mă sperie, cred că o astfel de experiență m-ar face să-l înțeleg mai bine pe tata: să trăiesc printre străini și să înțeleg ce înseamnă dorul de casă.

Autoarea articolului a decis să rămână anonimă pentru că tulburările alimentare sunt încă un subiect tabu în România. 

Lucian Barbu are 23 de ani și este artist și ilustrator, fiind un fost student al Universității de Artă și Design Cluj-Napoca.  

Editor text: Elena Stancu 

Editori jr: Cosmina Duca și Patricia Cîrtog
Editor ilustrații: Paul Mureșan

Textul și ilustratiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.