De părinții mei m-a despărțit un singur gest: al meu

Părinții mei nu aud și nici nu vorbesc, din cauza unei dizabilități. Mulți ani, eu nu am vrut nici să îi văd, din cauza rușinii care crăpa un hău între noi. Iată cum am ajuns să mă consider totuși norocoasă că sunt ei părinții mei.

eu am fost

Înainte să intru la grădiniță în grupa mijlocie, am aflat că, dacă te încolăcești destul de strâns în jurul piciorului cuiva, poți să câștigi o mică bătălie. În scena asta ca dintr-un desen animat, plângeam, mă zbăteam și îl strângeam așa de tare pe bunicul, încât degetele de la mână îmi amorțiseră. Voiam să fiu sigură că părinții mei nu mă vor lua cu ei acasă.  Preț de câteva minute, am simțit că sunt în siguranță – doar eu și picioarele bunicului, nimeni altcineva care să ne poată despărți. Dar rămânea senzația că, dacă îmi descleștez mâinile, o să naufragiez alături de doi străini.

Nu concepeam să plec de lângă „mama” și „tata”, așa cum îi botezasem pe bunicii materni. Trăiam împreună cu ei de când mă știam, în Pârteștii de Jos, un sat la vreo 30 de kilometri de Suceava. Eu mă născusem în oraș și tot acolo locuiau mama cu tata, care acum voiau să mă mute și pe mine în garsoniera lor. Nu aveam de gând să-mi las în urmă prietenii, alături de care învățasem să mă joc Sticluța cu otravă, Omul negru, Prinsa sau Ascunsa, și nu reușeam să-mi imaginez o viață alături de părinții mei. 

În ziua aceea, când au venit să mă ia, mă simțeam ca un fel de pradă pentru ei și eram atât de înverșunată, încât am leșinat. Una dintre tabere trebuia să cedeze: eram eu cu „mama” și „tata” versus mama și tata. Bunicii, credeam eu, erau de partea mea și votau ca eu să rămân în continuare la ei. Abia mai târziu aveam să-mi dau seama că, probabil fără să vrea, votau pentru o distanță și mai mare între mine și ai mei. Într-un final, mama și tata au acceptat să fie înfrânți. 

Nu-mi cunoșteam cu adevărat părinții și nici ei pe mine. Interacțiunile noastre se rezumaseră la câteva weekend-uri când nu erau la muncă, la concediile lor sau la scurte perioade din vacanțele mele. Făceam parte din două lumi diferite și mi-a luat mult să înțeleg și să accept asta. Fiind ocupați cu munca, părinții mei m-au lăsat în grija bunicilor de când aveam un an și jumătate. A mai intervenit și nevoia mea, a unui copil care vrea o experiență completă a acestei lumi, de a avea în jur persoane care aud și vorbesc.

Eu fusesem învățată să mă exteriorizez prin cuvinte, ei fuseseră nevoiți să se exprime prin semne, gesturi și frânturi de sunete. În timp ce pentru mine fiecare noțiune, acțiune, sentiment, persoană sau loc corespundea unei anumite secvențe sonore, mama și tata au fost privați de melodia exterioară a lucrurilor. Potrivit certificatului emis de Autoritatea Națională  pentru Persoane cu Dizabilități, amândoi au handicap auditiv accentuat. Cu alte cuvinte, sunt surdo-muți: nu pot auzi și nu pot comunica decât prin limbajul mimico-gestual.

În copilărie, între mine și ei era o barieră lingvistică pe care nu am știut sau nu am fost dispusă să o depășesc. După aproape șase ani, când am plecat în cele din urmă de la bunici și m-am mutat la Suceava, mi-a fost mai ușor să ignor ce se află dincolo de tăcerea părinților mei și să mă concentrez pe decibelii lumii mele. 

În primele zile de la mutare, refuzam să stau singură cu mama și tata și simțeam constant nevoia să am în preajmă un mediator. Cineva care să ne ajute să comunicăm până și cele mai elementare lucruri. Să le zic alor mei că vreau să mănânc paste la cină, că îmi doresc și eu păpușa roz pe care am văzut-o la colega de la grădiniță, că nu îmi place deloc ora de engleză sau, din contră, că am ajuns printre cei mai pricepuți copii din anul meu la șah. Pe atunci, eu nu știam nici măcar jumătate din alfabetul semnelor, așa că Andreea, verișoara mea mai mare, venea adesea la noi acasă. Nici ea nu îl cunoștea în întregime, dar prezența ei mă făcea să nu mă mai simt atât de neputincioasă. 

Într-o zi, când ne aflam în garsoniera noastră și toată atenția mi-era acaparată de un nou joc pe care mi-l cumpăraseră părinții mei, mi-am dat brusc seama că am rămas doar eu cu ei. M-am simțit dintr-o dată prinsă într-o capcană și abandonată. Am început să țip, să plâng și să întreb cu disperare unde e Andreea.  Le-am cerut mamei și tatei să-mi deschidă ușa și am ieșit din bloc să o caut. Am alergat de la străduța din față până la bulevard, în speranța că o voi vedea. Nu-mi amintesc (și cred că e cel mai bine așa) cum au reacționat părinții mei, dar sunt sigură că încrederea lor s-a zdrobit atunci în mii de bucăți. 

Au venit după mine, am mers împreună să-mi cumpere înghețată și am stat toți trei pe banca din fața blocului câteva zeci de minute. Nu am comunicat în niciun fel. Era liniște, iar în acea tăcere mi-am dat seama că nu mă mai pot ascunde și nu mai pot ignora nici identitatea pe care mi-a dat-o, indirect, dizabilitatea părinților mei, nici nevoile lor. Iar singura cale de a face asta nu a fost deloc ușoară, mai ales pentru un copil fără vreun alt fel de sprijin. A fost nevoie de timp și de efort să le înțeleg pas cu pas lumea, în speranța că mai târziu se va deschide o portiță între noi.

noi eram

Pe partea stângă a biroului am avut mult timp lipite două lucruri – primele mele „postere”. Unul dintre ele conținea alfabetul semnelor, iar celălalt câteva semne pentru cuvinte precum „mama”, „tata”, „apă”, „mâncare”, „noapte bună” sau „te iubesc”. Fiecare semn din acest limbaj desemnează un cuvânt diferit, iar literele alfabetului, la rândul lor, corespund unui semn anume. Ca mesajul transmis să fie complet, în timp ce gesticulezi cu mâinile, litera se mimează simultan pe buze. Spre exemplu, semnul pentru litera „A” coincide cu cel pe care lumea îl folosește pentru „OK” sau „like”, iar litera „V” este la fel ca semnul păcii sau al victoriei. Atunci când comunici cu persoane surdo-mute, alfabetul e o temelie mult mai trainică: dacă mesajul nu este înțeles, în loc să gesticulezi semnul corespunzător cuvântului, gesticulezi fiecare literă din cuvânt. La fel se întâmplă în cazul numelor proprii. Până să învăț de la părinți semnele pentru cele mai uzuale cuvinte, doar așa ne-am înțeles, printr-un balet al mâinilor care construiesc litere. 

Multă vreme însă, cele două bucăți de hârtie de lângă biroul meu au fost singurul nostru canal de comunicare. Dar nu-i permiteam să iasă în afara celor patru pereți ai casei. În spațiul privat încercam să-mi cunosc și să-mi înțeleg puțin câte puțin părinții, dar în public îi evitam sau le tăiam „cuvintele” cu o privire vehementă. De fiecare dată când ieșeam împreună în oraș eram într-o stare de protest și mă asiguram că ei știu asta. Ideea de a fi văzută vorbind cu ei pe stradă îmi crea un mare disconfort și, în felul meu, încercam de multe ori să le reneg statutul de părinte prin fel și fel de gesturi. Ca atunci când o persoană face cunoștință cu tine, iar la următoarea ocazie în care vă vedeți mai face asta o dată, fiindcă te-a uitat. Doar că eu îmi uitam intenționat părinții și făceam tot ce-mi stătea în putință ca să evit să mai facem cunoștință a doua oară. 

Mutarea la Suceava mă adusese într-o realitate complet diferită față de tot ce cunoscusem până atunci. În lumea mică a satului bunicilor mei nu fusesem niciodată în situația de a le vorbi altora despre handicapul mamei și tatei și nici nu fusesem întrebată cum mă simt în legătură cu asta sau cum ne înțelegem unii cu alții. Subiectul era abordat doar în familie, unde nu eram încurajată să discut deschis despre sentimentele și gândurile mele. Și mai mult, eram îndemnată să nu mă bazez niciodată pe părinții mei, ci pe alte rude. 

Până la sfârșitul clasei a doua am depins de bunici și de familia mătușii materne. La ședințele de la grădiniță și de la școală veneau ori bunica, ori sora mamei, iar după ore mergeam la apartamentul mătușii. Inclusiv școala a fost aleasă în funcție de distanța față de casa ei.

 Toate acestea m-au făcut să mă distanțez inconștient față de mama și tata, până la punctul în care îmi era rușine cu ei. Îmi era groază de reacția celor din jur în momentul în care s-ar afla că părinții mei nu aud și nu vorbesc ca toți ceilalți. Era ca și cum, în mintea mea, m-aș fi scufundat într-o mare de prejudecăți, cu toate privirile ațintite spre eticheta imaginară pe care o purtam și care le dădea tuturor de veste că sunt diferită. 

Însă, în timp ce gravitam cât mai departe de părinții mei, întrebările celor din jur începeau să mă aducă tot mai aproape de ei. „Părinții tăi cu ce se ocupă?”, „Mama ta cum de nu vine la ședințe?”, iar mai târziu, în gimnaziu, când stăteam pe Skype cu colegii, „Ce sunt zgomotele alea din fundal?”, „Tu cum de poți vorbi așa de tare? Ai tăi nu dorm?”. Au fost întrebări pe care nu le mai puteam ocoli și care m-au ajutat să-mi dau seama, în timp, că a avea părinți surdo-muți nu e o crimă. 

Dar până atunci, am tratat-o ca pe una. Îmi amintesc un weekend din apropierea Paștelui, când am ieșit la plimbare cu mama, tata, sora mamei și Andreea, verișoara după care alergasem în primele zile din noua mea viață. În parcul central din Suceava fusese adus un ou gigantic, pictat cu modele tradiționale românești. Toată lumea din jur avea în plan să facă o poză lângă el. Mai puțin eu, care am refuzat să fiu fotografiată lângă ai mei. În cele din urmă am cedat, dar nu am uitat să adopt o postură sumbră, care să le ofere indicii clare ale nemulțumirii mele. Momentul în care ai mei mi-au observat gestul a fost sfâșietor. Tristețea, dezamăgirea și frustrarea pe care mi le-au transmis prin semne și prin frânturi de cuvinte au fost un nou semnal de alarmă, însoțit de o nouă mustrare de conștiință. Pentru tot restul zilei am fost convinsă că nu mai există în lumea asta o persoană la fel de nerecunoscătoare ca mine. 

ei sunt

Acum mult timp, când „miliție”, „tovarăș” sau „salam cu soia” erau cuvinte obișnuite în limba de zi cu zi, un medic din comuna Viișoara, de undeva de lângă Botoșani, a fost acuzat de malpraxis și apoi concediat, fără vreo altă repercusiune. O mamă venise la cabinetul lui cu un băiețel de un an și jumătate, care nu apucase să articuleze nici măcar „ma-” sau „mama”. Copilul răcise și avea o otită serioasă, care nu putea fi vindecată decât cu spălături în urechi. Doar că presiunea prea mare a jetului de lichid pe care i l-a administrat medicul a culminat cu două timpane sparte și un copil căruia i s-a răpit prematur și pentru totdeauna șansa de a auzi și a vorbi. Pacientul afectat era tatăl meu. 

La distanță de câțiva ani, undeva nu foarte departe de Viișoara, la un dispensar dintr-o comună din Suceava, ajungea o fetiță de doar doi ani, cu răceală. O injecție administrată greșit, care nu a respectat dozajul indicat, s-a sfârșit cu o altă viață petrecută în tăcere. Victima care și-a pierdut atunci auzul era mama mea.

Poveștile lor și-au croit drumuri paralele până mult mai târziu, când cei doi aveau să se găsească și să împartă efectele acestei traume comune. După ce oamenii care aveau să devină tata și mama au dobândit, fiecare la rândul său, o nouă identitate – statutul de persoane surdo-mute – bunicii mei au făcut tot posibilul să-i ajute să se integreze într-o lume care nu are răbdarea necesară să le asculte și să le înțeleagă tăcerea. A fost un proces dificil, cu numeroase griji din ambele părți și încercări de a găsi soluții salvatoare, care începeau cu „știu eu pe cineva, care cunoaște pe cineva, care a auzit că poate…”. 

Deși mama și tata veneau din mediul rural, cei din jurul lor au tras cu dinții pentru ei și pentru viitorul lor. Au mers amândoi la oraș, la școli speciale pentru persoane cu probleme auditive. Niște ani mai târziu, tata a absolvit școala profesională de tâmplărie din Vicovu de Sus, Suceava, iar mama a absolvit școala profesională de la Iași, devenind desenator tehnic. 

În 1994, părinții mei erau la mai mult de 400 de kilometri distanță unul de celălalt. Mama avea 26 de ani și era angajată ca desenatoare la un birou în Suceava. Tata locuia în București și se ocupa cu ce prindea: tâmplărie, vândut la tarabe sau descărcat marfă. Avea 34 de ani și nicio relație stabilă cu vreo femeie. Într-o zi, un prieten care se întâmpla să fi fost coleg cu mama „le-a făcut cunoștință”. I-a povestit tatei despre Veronica și i-a arătat o poză pe care o primise de la ea prin poștă. Cred că a fost dragoste la prima fotografie, fiindcă tata nu a ezitat. I-a trimis mamei o scrisoare și imediat după ce ea i-a răspuns, a venit cu trenul la Suceava, să o întâlnească. 

Bunicii nu au fost inițial de acord cu relația dintre ei, din cauza diferenței de vârstă de opt ani, dar și fiindcă dezinvoltura lui părea o amenințare pentru viitoarea lor viață de familie. În ochii lor, tata era e un golan de Capitală, care nu îi poate oferi fetei lor un viitor stabil. În cele din urmă, părinții mamei și-au dat acordul pentru relația lor, cu condiția ca el să se mute la Suceava după nuntă. Un an mai târziu s-au căsătorit, iar timp de trei ani au continuat să aibă o relație la distanță, cât tata făcea naveta București-Suceava. Apoi s-au mutat împreună în garsoniera pe care și eu am început, timid, să o numesc „acasă”, iar mai târziu într-un apartament la trei străzi distanță, unde locuim și azi. 

De la copiii ajunși pe un drum al lor, complet diferit și cufundat în tăcere, nevoiți să învețe limbajul semnelor și să citească cuvintele de pe buzele celor din jur, au ajuns să-și consolideze un loc în lumea noastră, a celor ca mine sau ca tine, care nu ne bucurăm îndeajuns că putem auzi chiar și bormașina vecinului la șapte dimineața.

noi suntem

„– Alo? Bună ziua! Sunt Diana Ciobanu, fata Veronicăi Ciobanu. Sun pentru ea, fiindcă nu poate vorbi, este surdo-mută. Așa, deci […]”

„– Alo? Bună ziua! Am o întrebare legată de centrala termică. Din ce mi-au zis părinții […]. Da, sigur, puteți să veniți. Va fi cineva acasă, doar că ei nu aud. Sunt surdo-muți, deci să mă sunați înainte. Le spun să coboare, ca să vă deschidă ușa de la interfon.”

Sunt bucăți rupte din conversații reale pe care am început să le am mult prea devreme. Am purtat lupte nesfârșite cu electricieni, instalatori, service-uri, operatori de la bancă, Casa Județeană de Pensii Suceava și alte entități din lumea adulților. Anxietatea mea socială, nas în nas cu angajați plictisiți de viață, cu răspunsuri seci și crize de nervi, legate de faptul că nu știu să explic concret și succint situații care pentru mine erau destul de complicate, sunt un fel de starter pack în viața alături de părinți surdo-muți. 

Acesta a fost și este unul dintre lucrurile care m-a făcut conștientă că situația mea e diferită și că poate am niște îndatoriri în plus față de restul prietenilor mei. Cei mai mulți copii nu au fost nevoiți să se gândească niciodată unde trebuie să sune în caz că s-a stricat mașina de spălat, dacă să înceapă conversația cu prezentarea proprie, cu prezentarea problemei electrocasnice sau cu prezentarea problemei cu părinții. Mult timp am fost frustrată că trebuie să gestionez astfel de situații, mai ales când eu nici măcar nu știu sigur care este problema tehnică pentru care sun. Totuși, niciodată nu am refuzat s-o fac, fiindcă știam că reprezintă una dintre căile prin care pot să-i ajut pe ai mei. Într-un fel, toate aceste discuții administrative m-au făcut omul de legătură între lumea noastră și lumea lor. 

Ca surdo-mut te lovești deseori de situații dificile cauzate, de obicei, chiar de oamenii din jur, cei care pot auzi și vorbi. Cel mai important e să nu pui la suflet, îmi spun ai mei, iar atunci când totuși ești afectat, să-ți afirmi sentimentele, mai ales dacă e vorba de persoane care contează. Din păcate, părinții mei au fost puși de prea multe ori în posturi jenante tocmai de membri ai familiei – inclusiv de mine. Dacă la început familia mamei nu era în totalitate de acord cu relația dintre părinții mei, a mai urmat apoi și perioada în care toate rudele se gândeau că le-ar fi mai ușor dacă nu ar avea un copil. La toate acestea s-a adăugat și perioada de după ce am venit eu pe lume, când multă vreme i-am evitat pe cât de mult posibil. Au trecut peste toate luptele care s-au dat împotriva lor, sunt calmi și răbdători. Nu se lasă ușor ofensați că în unele conversații lumea nu îi bagă în seamă intenționat, ci dimpotrivă, încearcă ei să intre în vorbă. Nu-i descurajează nici situațiile birocratice și se descurcă pe cont propriu. Când este cazul, îmi cer mie ajutor.

Învățăm împreună, ei odată cu mine și eu odată cu ei. Ca atunci când îi spuneam mamei că sunt S-T-R-E-S-A-T-Ă și nu supărată, după care ea m-a întrebat ce înseamnă cuvântul pe care tocmai l-am rostit pe litere. În momentul acela am aflat că surdo-muții nu au un semn care să definească această stare, iar asta se întâmplă cu multe alte situații. 

Deși am devenit o traducătoare mult mai bună între lumea gălăgioasă și cea a liniștii în care trăiesc ai mei, nici azi nu știu cum se transpun toate cuvintele în limbajul lor. Sunt încă momente în care mă folosesc de alfabet sau mimez literele cu gura, mai încet și mai răspicat decât aș face-o de obicei, iar ei reușesc imediat să-mi citească pe buze. Abilitatea acesta de a interpreta mult mai ușor decât noi cuvintele rostite pe buze este cea care le permite, de altfel, să aibă interacțiuni independente cu angajații de la supermarketuri sau farmacii. Totuși, atunci când contextul se complică și apar nevoi mult mai tehnice, cum ar fi schimbarea opțiunii de abonament la telefonul mobil, mesajul scris este mereu varianta finală. E un ajutor care îmi servește și mie în situații criză, cum a fost cea în care a trebuit să-mi anunț părinții că vreau să plec cu prietenii într-o excursie în afara orașului, dar m-am blocat când a venit momentul să le comunic totul prin semne. Am înșirat detaliile în scris, sperând că așa ne vom putea înțelege; a funcționat.

Totuși, prin textul scris se pierde o mare parte din esența mesajului, așa că cei cu deficiențe de auz au nevoie de cât mai multă comunicare față în față. Gândindu-mă la asta, încerc mereu să îmi fac timp să le răspund sau să inițiez apeluri video, chiar și pentru a le spune un „Bună dimineața” sau un „Noapte bună”.

eu sunt

De fiecare dată când mă uit înapoi, trec prin cel mai ciudat și mai puternic amestec de senzații. Se deschide în mine un fel de cutie a Pandorei, pe care și eu am închis-o de multe ori, fără să observ că în adâncul ei se află resurse de speranță. Mi-e foarte greu să îmi recunosc că în primii ani de viață am făcut tot posibilul să-mi ignor părinții. 

Mă simțeam neputincioasă în fața tuturor lucrurilor pe care trebuia să le fac de una singură, iar cel mai dificil era că nu puteam și nici nu știam să mă exteriorizez în raport cu cei alături de care ar fi trebuit să mă simt cel mai în siguranță. 

Familia mamei, în sânul căreia am crescut, mă încuraja să fiu mai apropiată de părinții mei, dar în același timp ajungeau la mine certuri derutante. „Dacă nu era copilul ăsta, ei trebuiau să se despartă”, erau genul de cuvinte prea greu de digerat la vârsta aceea, care o dată auzite, continuau să îmi răsune în minte.

Nu am avut alături vreun specialist care să mă îndrume în comunicarea cu părinții mei și nu am făcut nici terapie, ca să deslușesc mai bine piedicile dintre noi. Prima dată am început să mă deschid în fața familiei din partea tatălui, care m-a întrebat de fiecare dată care este sursa acestui comportament față de mama și tata. Mi-au explicat apoi că nu am motive să mă simt rușinată, deoarece în nenumărate rânduri ei au făcut și fac mai multe eforturi decât oamenii „normali”. În acest fel am început să înțeleg treptat că lumea îi apreciază pentru că nu s-au lăsat limitați de condiția lor și au reușit să se integreze atât de bine într-o societate deloc atentă la nevoile persoanelor surdo-mute. 

În timp, mi-am găsit un grup de prieteni, iar în liceu, unde discuțiile deja erau mai profunde și mai serioase, am reușit să mă deschid și în fața lor. Am avut parte de înțelegere și de reacții care m-au surprins, de la oameni care se dovedeau a fi mai degrabă fascinați și curioși, decât respingători față de handicapul alor mei. Empatizau cu mine și, de fiecare dată când eram demoralizată că nu știu cum să îi ajut pe ai mei cu problemele tehnice care apăreau, nu ezitau să intervină cu sugestii sau să-și întrebe proprii părinți. 

Pas cu pas, am început să-i cunosc pe mama și pe tata, de care mă temeam așa de tare în copilărie, când mă țineam strâns de piciorul bunicului. Este un exercițiu continuu de învățare. Chiar în timp ce documentam acest text, au ieșit la iveală pentru prima oară povești prăfuite, noi piese care mă ajută să găsesc rezolvarea acest joc de Tetris al vieții lor.

Una dintre ele datează de prin anii 80, când tata locuia la sora lui în București. Trebuia să ajungă înapoi în Capitală la final de săptămână, după câteva zile la părinți, dar șapte zile n-a fost de găsit. Fusese găsit bătut lângă boscheții dintr-un parc și internat în spital. Avea fața umflată și maxilarul dislocat, iar toate bagajele îi fuseseră furate. Nu putea vorbi și nu avea la el vreo adresă sau vreun număr de telefon fix, așa că sora lui l-a căutat neîncetat – la muncă, la spitale, la părinții ei acasă, chiar și la morgă. S-au regăsit abia peste o săptămână, când tata se afla deja într-o stare mai bună. 

În timp ce sora tatălui meu îmi povestea toate lucrurile acestea, am înțeles pentru prima dată că există o traumă comună, moștenită de întreaga familie. Mama, tatăl și fiul lor surdo-mut, sora și fratele ei surdo-mut, copilul cu tată surdo-mut. Bis în cazul mamei. Unele dintre grijile și nelămuririle mele mai fuseseră, deci, trăite altcândva de către altcineva, într-o formă și dintr-o postură diferite. Iar gândul ăsta a însemnat pentru mine un adăpost. Am mai înțeles atunci și că tata și mama sunt curajoși. Că multe experiențe sau noțiuni le-au fost  răpite încă de la vârsta de un an, dar asta nu i-a oprit să se găsească unul pe altul sau să crească un copil care multă vreme nu a știut să îi înțeleagă. 

noi vom fi

Avem acum o relație mult mai deschisă, dar comunicarea e un proces la care încă lucrez. O discuție cu persoanele surdo-mute necesită multă răbdare și disponibilitate, iar eu îmi dau de multe ori seama în mijlocul conversației că nu îi ascult activ, că mă agasează când nu-și termină mai repede ideea. Apoi observ că am tendința de a sintetiza și de a simplifica mesajul pe care vreau să-l transmit. O fac fiindcă uneori mi-e greu să mă exprim pe înțelesul lor și nu-mi găsesc cuvintele potrivite sau fiindcă atunci când apar blocaje de limbaj începe să mă apese vinovăția. Într-o lume ideală, le-aș povesti fără niciun fel de ezitare lucrurile mărunte care mă fac fie să zâmbesc, fie să plâng. Le-aș spune despre acea amiază în care mă plimbam în București, prin zona Obor, și m-am oprit la un târg de cărți, ajungând să vorbesc vreo oră despre lectură cu oamenii care le vindeau. Le-aș mai povesti și despre cum mi s-a stins orice urmă de zâmbet când, uitându-mă prin poze vechi de familie, am dat peste una făcută la grădiniță, în care eram eu, doamna educatoare, mama și mătușa – eu o țineam de mână doar pe cea din urmă și stăteam pe cât de distanțată posibil față de mama. 

Fiecare zi alături de mama și tata e o etapă dintr-un lung proces de comunicare și înțelegere. În ultimul timp sunt din ce în ce mai dese zilele în care învăț să îi respect mai mult, să le descopăr lumea mai îndeaproape sau să le arăt altora cum să le interpreteze acțiunile. De fiecare dată când stau de una singură și reconstruiesc traseul lor până în prezent, găsesc motive să mă consider norocoasă că sunt fiica lor. Sunt norocoasă fiindcă mi-au fost alături indiferent de priviri, cuvinte sau atitudine și că au ales să nu se lase doborâți de acele perioade mai dificile care s-au manifestat în timpul copilăriei mele. Mă întreb deseori ce aș putea să fac ca să le înapoiez toate momentele în care i-am respins și cum aș putea să mă revanșez. De fiecare dată îmi dau seama că pentru ei nu s-a pus niciodată problema să mă ierte; pentru ei a fost pur și simplu un exercițiu de răbdare. 

Diana Ciobanu, 20 ani, studentă la Facultatea de Științe Politice a Universității din București.

Silvia Niculae are 20 de ani, este din București și studiază la Facultatea de Arhitectură din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Micu”.

Editor text: Andra Matzal și Nicole Rădăcină
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.