—OK, Ștefania. Asta e cel mai important: dacă vei fi în vreo relație în care totul devine prea toxic, crezi că poți să spui NU și să ieși din ea?

—Da…, zic eu sfios.

—Hmm, parcă nu ești foarte sigură, hai să mai încercăm o dată. 

Zic un „da” mai hotărât printre lacrimile care-mi curg deja pe față și caut în mine toate resursele să rămân puternică.

Auzeam des asta la terapie. Unul dintre obiectivele pe care le stabilisem încă din prima ședință se referea la mine și la relațiile amoroase pe care nu le aveam.

Sunt Ștefania, am 19 ani și nu am avut niciodată o relație. De fiecare dată când spun asta cuiva, reacționează cam la fel: „Cum de? / Nu pot să cred așa ceva! / E normal, toate la timpul lor, vei găsi persoana potrivită și momentul când te vei simți pregătită pentru asta.” După care mi se spune „cât sunt de frumoasă” și altele asemenea.

Tipare nesănătoase

Când eram mică, bunicul îmi zicea „Zâmbilici” sau alte diminutive asociate cu faptul că mereu zâmbeam. Nu era singurul. Învățătoarea insista să nu-mi pierd niciodată zâmbetul și alte variațiuni pe temă. Cu toate astea, anii treceau, iar zâmbetul meu devenea din ce în ce mai fabricat. Un leucoplast care avea să-mi acopere toate rănile, cicatricile și lucrurile pe care le ascundeam de toți cei din jurul meu, inclusiv de mine. Mă prefăceam așa de bine că sunt fericită că până și eu credeam minciuna asta. Nu mai eram conștientă deloc de cum mă simt. Fericirea mea falsă și zâmbetul prea mult exersat deveniseră medicamentul meu secret care mă ținea pe linia de plutire.

Am fost mult timp tipul de persoană care ajută oameni în loc să se lase ajutată. Nu vorbeam despre mine, lăsam totul să se adune, băgam sub preș până când durerea și tot ce țineam în mine explodau. Plângeam excesiv, mai ales de nervi, nu-mi distingeam emoțiile. Totul era paralizat și trăiam într-o realitate în care nu puteam să percep mai nimic din ce simțeam, exceptând emoțiile puternice, de cele mai multe ori negative.

Nimeni nu trebuia să afle cum mă simt cu adevărat. Se întâmplau mult mai multe în spatele zâmbetului lipit pe față, în spatele machiajului care mă relaxa pur și simplu ca proces. Persoanele care par cele mai fericite ascund multe. 

Am fugit mult timp de relațiile nesănătoase, dar am ajuns să fiu eu toxică. Uite, de pildă, toate prostiile pe care le-am făcut în perioada în care m-am apropiat de Andrei*. Dintr-o dată, după ce mi-am acceptat sentimentele față de el, cum nu puteam să mai neg că îl plac, simțeam nevoia constantă de atenție.

Aveam senzația că uneori conversațiile noastre se încheiau prea brusc, mă simțeam invalidată. Uneori eram lăsată în seen, mi se răspundea greu la mesaje, fapt care trezea în mine foarte multe frustrări. Am făcut ceva greșit? Am zis ceva aiurea? Ce-aș fi putut să zic ca să continuăm conversația? Nici nu cred că mă place, nu-mi dau seama de ce tot încerc. Sunt foarte enervantă și stresantă, offf, Ștefania, adună-te! Ce nașpa e că nu-mi răspunde! Oare ce face de răspunde așa greu? Când recitesc unele dintre mesajele pe care i le-am trimis în perioada respectivă, îmi vine să intru în pământ.

Până la urmă, mi-am promis că-i voi spune că îl plac. Simțeam nevoia să am o relație, dar cel mai mult simțeam că sentimentele pe care le țineam ascunse mă copleșeau. Deși voiam să-i spun totul în față, nu am avut ocazia, așa că i-am scris un mesaj lung. Era octombrie 2018, o zi de marți. 

În acea seară mi-am luat primul și singurul friendzone din viața mea.

Am recitit câteva din conversațiile noastre într-o seară, când eram cu gândul la el, și am înțeles lucrurile pe care le făcusem greșit. Mi-am cerut scuze pentru cum m-am comportat, deși atunci nu eram conștientă de toate lucrurile pe care le puteam comunica mai bine. Totuși, ceva înăuntrul meu știa că tot ce am zis și făcut putea fi mai asertiv. 

Fiecare e prins cu ale lui, așa că fiecare răspunde când poate și în propriul timp. Mi-am dat seama că uneori chiar sunt momente în care nu mai ai ce să zici și pur și simplu se încheie conversația acolo. Reacțiile lui erau complet normale și modul în care comunica la fel, eu aveam formate tipare nesănătoase care m-au făcut să reacționez așa.

Până într-un punct al adolescenței mele, chiar și acum uneori, părinții mei se enervau dacă nu le răspundeam instant la telefon sau la mesaje. Îmi amintesc că se certau des din cauza asta. 

Un lucru pe care l-am observat în ultimul an în relațiile cu oamenii cu care vorbesc e că foarte multe persoane își cer scuze atunci când răspund mai greu. De unde vine nevoia asta de a ne scuza că nu suntem non-stop pe social media? Cine ne face să credem că ar trebui să răspundem instant? 

Și eu mai fac asta uneori. Îmi cer scuze când răspund mai greu, dar am observat că o fac doar cu persoanele care îmi spun și ele asta. Am avut o conversație recentă cu terapeuta mea și am vorbit despre tipurile de atașamente. Mi-a explicat cum, de obicei, în fiecare relație pe care o avem (fie de prietenie, amoroase etc.), replicăm comportamentul și tipul de atașament pe care persoana cealaltă le manifestă.

Tipare sănătoase

Relația părinților noştri nu e a noastră. Noi nu avem niciun drept să ne băgăm în ea şi să le zicem ce să facă, nu suntem responsabili de ce se întâmplă între ei. Dar noi putem să rupem cercul, să ne asigurăm că tiparele nesănătoase pe care le-am preluat de la strămoşi, din ideologii în care am fost forțați să trăim, inclusiv de la părinții noştri, pot dispărea.

Mi-a luat foarte mult timp să le zic să facă linişte şi îmi amintesc şi acum seara aceea.

Eram în pijamale, stăteam la birou și învățam la română. Pe lângă sunetul pixului meu, începeam să aud voci ridicate venite din sufragerie. Simțeam cum se formează nodul în gât, dar știam că de data asta nu o să mai rabd ca de fiecare dată. Mai întâi am bătut în perete destul de tare, pentru că voiam să epuizez toate opțiunile care nu necesitau multă confruntare. Nu cred că mi-au fost auzite palmele în perete, așa că m-am ridicat de la birou, am făcut câțiva pași până la ușa camerei mele, care era închisă, am deschis-o și am trântit-o. Tot nimic. 

Eram furioasă, mă simțeam insignifiantă. Mi-era frică, dar nu de ce se întâmpla neapărat. Frica pe care o simțeam când părinții mei se certau devenise un al șaselea simț: o rutină, o durere pe care deja nu mai puteam să o disting de celelalte sentimente care apăreau trecător. Era o frică venită din sentimentul că trebuie să fac ceva.

Mi-am mușcat buza, am inspirat adânc, am deschis ușa și am pornit să-i confrunt. Am ajuns la ușa de la sufragerie, am întredeschis-o și am scos puțin capul, cât să mi se audă vocea peste ale lor. Și le-am spus tare, dar tremurat: „Vreau să învăț, faceți liniște, vă rog!”

După, m-am întors în camera mea și am început să țopăi. Eram în extaz, am izbucnit în lacrimi de fericire. Am făcut ce nu mai făcusem vreodată: le spusesem părinților mei să facă liniște și, practic, să nu se mai certe. Bineînțeles că au continuat după o scurtă pauză de uimire, dar deja aveam mai multă încredere în mine. 

De fiecare dată când mă duceam să le zic să facă liniște, mereu eram mai sigură de ce voiam să le spun, aveam tot mai multă încredere în mine și eram mai fermă. Mă simțeam curajoasă și puternică. Cu timpul, ce le spuneam era mai lung. Ajunsesem și să le zic uneori: „Dacă vreți să vă certați, vă rog să mergeți afară sau să vă certați când nu sunt eu acasă, dar cât timp sunt aici am nevoie de liniște!”. Sigur, anxietatea și frica mă însoțeau în multe dintre  momentele astea în care voiam să-mi fac existența știută și să capăt un pic de respect. Dar, pe lângă sentimentele de frică și anxietate, începeau să crească sentimente de curaj și de încredere. 

Știam că dacă nu spun cu voce tare ce simt și de ce am nevoie, nimeni nu poate ghici sau deduce asta. A fost un proces lung și greu până să fac asta. Dar sunt foarte mândră de mine că am făcut-o și chiar am avut succes. Au fost momente când îi auzeam că încep să se certe și unul dintre ei spunea „Hai, că Ștefi învață, fă liniște.”.

Chiar și așa, eu am avut noroc. Stăteam într-o zi în Parcul Circului pe bancă cu Alisia*. Ne-am cunoscut în facultate, iar ea, spre deosebire de mine, a crescut în București. Am ieșit să vorbim despre copilăriile noastre, despre ce facem ca să ne vindecăm rănile. 

— Am fost așa mândră de mine când am făcut asta, îi spun Alisiei cu voce tremurândă. Partea asta din mine a fost mereu un paradox: eram foarte vocală afară, la școală, la proteste. Chiar și așa, mi-era frică să-mi folosesc vocea acasă și să le zic părinților anumite chestii.

— Wow. Eu dacă le-aș fi zis așa ceva alor mei probabil m-ar fi dat afară din casă.

— Păi, și, ai încercat vreodată să le zici așa ceva?

— I-am zis ceva lui tata la un moment dat și m-a închis în baie să dorm în cadă toată noaptea. O dată m-au dat afară din casă.

Nimeni nu ne zice că noi, copiii părinților noștri, aveam această minunată putere de a le zice să facă liniște. Mie mi-a luat 18 ani și 3 luni de terapie să încep să fac asta. Știam că vocea mea contează afară și că ar trebui să o folosesc, dar, până atunci, nu am realizat câtă putere poate să aibă pentru a face liniște într-o casă în care de obicei nu exista. 

Mentalitatea din comunism, în multe dintre cazuri, a rămas că trebuie să stai, să înduri și să accepți că „așa sunt ei”. Dacă așa sunt ei, eu vreau să fiu altfel. După atâta gălăgie și lacrimi și supărare crâncenă, vreau doar să se facă liniște. Atât. Eu pot să-mi fac liniște dacă nu sunt ascultată, pot să ies din casă, pot să fac ceva care să oprească zgomotul și să îmi ofer pacea de care am nevoie. Nimeni nu a zis că e ușor, dar ajungi la un moment dat să-ți dai seama că trebuie să-ți iei propria viață în mâini.

După informațiile de la Inspectoratul General al Poliției Române, din 2014 până la finalul lunii iulie 2021 au fost raportate oficial 286.580 de cazuri de violență domestică. Spun „raportate”, pentru că știu sigur că familia mea niciodată nu a făcut parte din acele statistici.

Tata mi-a spus odată că rolul lui e să-mi dea bani ca să am tot ce am nevoie. Dar cu bani nu poți cumpăra iubire sau fericire. Mama mereu ne-a ținut din scurt, a fost prea protectoare și simțeam că are așteptări foarte mari de la mine și de la fratele meu mai mare, Ștefan. 

În școala generală nu mai suportam. Mi-era frică de consecințe dacă o supăram, așa că nu o mai lăsam să mă ajute. Asta m-a făcut să fiu independentă până într-un punct, dar am ajuns să nu mai las pe nimeni să-mi fie alături cu nimic. Cel mai greu e când sunt singură, vreau să mă culc, dar mi-e greu să adorm. După, îmi amintesc ce s-a întâmplat recent, stau puțin și retrăiesc teroarea, deschid ochii și repet în gând: STOP. 

Mi-a zis mama odată că dacă ai un gând negativ trebuie să spui STOP de trei ori și după se oprește. De atunci, folosesc cuvântul STOP destul de des, ca formulă magică pentru fantomele trecutului cu care mă confrunt. În serile când vreau să adorm și nu reușesc, am nevoie de mai mult de trei STOP-uri ca să se oprească. 

Abia am fost capabilă să povestesc câtorva prietene despre seara care a făcut pandemia să pară un mic inconvenient pe lângă ce am trăit atunci. Totul era mult prea proaspăt și terapeuta mea a considerat că ar fi mai bine să nu vorbim chiar atunci despre asta. Vreau doar să încetez să mai retrăiesc seara aia blestemată. 

I-am scris Ancăi în seara aceea. Anca e cea mai bună prietenă a mea din clasa a 9-a. Ne-am cunoscut în vara de dinainte de a intra la liceu. Vara care a fost un catalizator al tuturor lucrurilor nașpa din viața mea. Vara în care am primit o palmă de la realitate, în care am realizat că nimic nu e roz. Aceea a fost vara când m-am gândit dacă ar fi mai bine să mor. 

Anca a fost alături de mine tot liceul. A fost martora tuturor eșecurilor mele în dragoste, eu am fost martora alor ei. Am fost acolo una pentru cealaltă când plângeam după băieți care nu ne meritau lacrimile, când ea îmi povestea cum era mai entuziasmată decât mine pentru când o să încerc primul sărut, prima relație. Și chiar a fost, cel puțin pentru partea cu sărutul.

Dimineața următoare, cum s-a trezit, mi-a scris și m-a întrebat cum mă simt. Eram trează deja de câteva ore. Îi auzeam pe părinți cum se ceartă în bucătărie, dar nodul din gât a hotărât să-mi fie ceasul deșteptător. După ce au plecat, mama la serviciu, tata la țară, am încercat să mă culc la loc. Am stat o oră și jumătate în pat, fără noroc. 

M-am ridicat din pat, m-am dus la baie, după care am încercat să mănânc. După puțin timp, am vomitat tot. Au început atacurile de panică. 

Mă simțeam ca o legumă. Puteam să stau doar în pat. Anca m-a întrebat dacă vreau să vină la mine, să-mi aducă ceva, dar bineînțeles că micul copil independent din mine a refuzat-o inițial.

În ziua aia am avut atacuri de panică 10 ore încontinuu. Tremuram incontrolabil, simțeam că nu pot să respir. Simțeam cum îmi bate inima în toate părțile: în cap, în urechi, în stomac, simțeam cum sare din piept. Nu vedeam clar, de abia dacă puteam să-mi țin ochii deschiși, îmi venea să-mi smulg pielea de pe mine la cât de cald îmi era, deși când o atingeam era ca pielea de găină și era rece. Când până la urmă am cedat și Anca a venit la mine, eram cu moralul la pământ. 

Uneori, în situații extreme și foarte triste, oricâte ședințe de terapie ai face și oricât îți repeți cu voce tare că ești în siguranță, nu te pot pregăti să-ți amintești că tu ești cel care poate să-și controleze anxietatea.

Anca a stat cu mine și după ce s-au întors ai mei acasă. Fără prezența ei acolo nu știu cum aș fi supraviețuit acelei zile. Mi-a dat spațiu când o rugam să nu mă îmbrățișeze pentru că simțeam că mă sufoc, venea după mine când mă chinuiam să ajung la baie când simțeam că o să vomit iar și mă felicita după fiecare bucățică de covrig pe care reușeam să o înghit. Ea mi i-a adus. Știa că nu reușisem să mănânc nimic. Până la urmă, covrigii au rămas în stomac și am putut să beau apă. Au fost 24 de ore grele, dar am reușit să le trec în viață. Cel mai important, mi-au reamintit că ar trebui să las independența mea nesănătoasă deoparte mai des și să accept ajutorul ce mi se oferă.

După ce s-au întors părinții mei, se comportau de parcă nu s-a întâmplat nimic. Mereu a fost așa. Niciodată nu am fost întrebată cum m-a afectat o ceartă sau o fază de-ale lor, niciodată nu comunicăm despre asta. Totul se bagă sub preș, în mormanul de secrete pe care le păstrăm toți în măsuri diverse. Mă mir cum de se mai vede ușa de la intrare. 

Fac parte dintr-o generație care s-a născut după comunism și care, după spusele multora, nu a fost afectată. Când părinții noștrii au trăit și au fost crescuți în comunism, cum să nu ne afecteze şi pe noi? Faptul că ținem totul „după cortine”, nu vorbim despre lucrurile prin care trecem şi ne ținem ascunse problemele de acasă e un bun exemplu că ceva din mentalitatea din trecut încă persistă și și-a înfipt ghearele în fiecare persoană pe care a prins-o. Nu cred că e necesar să spunem chiar tot, dar onestitatea față de oameni ajută mult. Până să-l cunosc pe Andrei*, îmi lua câte unul sau doi ani până să le zic prietenilor apropiați „Da, uite, viața mea nu e chiar roz şi nu sunt tocmai fericită.” Când l-am cunoscut, a trebuit să se uite doar puțin în ochii mei ca să vadă că sunt tristă. Nimeni nu mai reușise asta până atunci. E ca și cum avea o poțiune magică care îl ajuta să privească prin toate straturile protectoare care mă înconjurau. 

Toată copilăria mea am auzit aceeași poezie: ,,Nimeni nu-ți vrea binele, oamenii sunt străini și sunt răi. N-ai în cine să ai încredere.” A fost prima persoană în care simțeam că pot avea încredere, nu completă, doar că-mi pot asuma acest risc să îi mai împărtășesc lucruri. Am început ușor să fiu mai vulnerabilă. Le spuneam prietenilor când nu mă simțeam bine. Mă simțeam mai ușurată. 

Pe lângă tot ce am trăit în familie, să te naști femeie într-o societate needucată și care ne stigmatizează e cel puțin complicat. Media și societatea dictează că din vina noastră se întâmplă totul, că „ne-o cerem”. Fie că vorbim despre fetițe de 10 ani acuzate că și-au dat „consimțământul” la abuz sau de cazul Alexandrei din Caracal și sutele de fete și femei care au fost omorâte de parteneri sau de necunoscuți, ca femeie e greu să te simți 100% în siguranță. Mai ales când la școală evităm să vorbim despre aceste subiecte, iar educația sexuală e văzută ca o blasfemie. 

Imaginea generală pe care o aveam despre sexul masculin a fost mult deteriorată de toate lucrurile pe care le-am trăit sau auzit. Poate că iubitul tău e foarte amabil cu prietenii, dar între patru ochi are niște reacții foarte nașpa. Sau cel puțin asta e în capul meu. 

Când începe să-mi placă de cineva, romantic vorbind, de cele mai multe ori îmi imaginez cele mai oribile chestii care se pot întâmpla: certuri violente, situații extreme care mă pot răni fizic sau psihic, sau care m-ar face tristă. Nu e cel mai bun mecanism, dar lucrez să-l îndrept. E foarte obositor, mai mult mă stoarce emoțional. 

Autoarea australiană Jess Hill (2019) vorbește despre asta în cartea ei „See What You Made Me Do”. Vorbește despre copiii-martori și efectele pe care relațiile nesănătoase ale părinților le au asupra lor. Copiii-martori sunt martori ai violenței domestice din casă. Aceștia nu sunt doar martori, sunt victime ale abuzului la care sunt supuși indirect de către cuplul disfuncțional cu care acești copii cresc. De obicei, copiii-martori trebuie să găsească cele mai bune strategii să supraviețuiască atât fizic, cât și psihic.

Judith Herman, una dintre persoanele intervievate de Hill pentru această carte, spune că „Acești copii trebuie să găsească o cale astfel încât să adune rezerve de încredere în oameni de neîncredere, siguranță în situații de nesiguranță, control în situații neprevăzute, putere în situații de neajutorare” (Hill, 2019, p. 166-167). Acești copii nu sunt doar martori, sunt victime: cu propriile nevoi, frici și loialități independente de părintele abuzat. În Australia, în categoria abuzului emoțional sau psihologic, se clasifică și expunerea la violență între părinți sau alți membri ai casei. (Youth Law Australia, 2021)

Cum faci, totuși, să găsești încrederea în acești necunoscuți de care te poți îndrăgosti, sau măcar poți începe o relație cu ei? Nu știu dacă poți la un nivel suprem, dar cred că cel mai bun lucru pe care-l poți face, și ce fac eu acum, e să am destulă încredere în mine că, indiferent ce se întâmplă, voi fi capabilă să spun STOP și să ies dintr-un scenariu nesănătos. 

Internată în spital

Când aveam 14 ani, i-am zis mamei că vreau să mor. Era vară, de-abia dădusem evaluarea națională, de câteva săptămâni.

Eram la școală, tata a venit la mine și mi-a zis să mergem acasă, fața lui întruchipând pentru mine sentimentele de dispreț, supărare și dezamăgire. Rezultatele s-au afișat mai întâi pe site, nu fizic, iar el le-a citit pe ale mele. „Am dat atâția bani pe pregătiri ca să obții notele alea.”

Cu două săptămâni înainte de sfârșitul clasei a VIII-a, am ajuns la spital. Într-o noapte m-am trezit la 2 dimineața și am început să vomit. Tremuram, mi-era cald, aveam multe simptome pe care nu știam cum să i le descriu mamei și pe care nici ea, ca asistentă medicală, nu putea să le identifice. Dimineață mă simțeam rău în continuare, așa că, până la urmă, mama a mers cu mine la urgență. Am stat internată în spital trei zile. Nu am mers o săptămână la școală și nu aveam voie să car chestii grele sau să fac efort o lună. A urmat o perioadă în care starea asta de rău era ceva la ordinea zilei. 

Următoarea dată când m-am simțit foarte rău a fost în dimineața cu examenul la română. Am fugit în sufragerie la geam, să iau aer, pentru că simțeam că nu pot să respir și că o să vomit. Mă simțeam înfrântă.

— Păi noi voiam să mergem să te lăsăm cu mașina la școală.

— Nu am nevoie, vreau să merg singură. Am nevoie de aer.

— Bine, succes!

— Mersi! 

Am închis ușa și am plecat.

După examen, câteva săptămâni am fost bine, după iar am avut o noapte în care s-a întâmplat asta. Când am ajuns la spital a doua oară, la scurt timp după, n-am mai fost dusă la secția de chirurgie din pediatrie, ci la o secție normală. Am stat internată acolo o săptămână. 

De data asta, acele „crize” s-au făcut arătate și cât eram în spital. Am fost mutată de la parter la etajul doi. Era cald de mureai, iar valurile de căldură care mă doborau nu se ameliorau cu soarele care bătea în geamul închis cu cheia.

În săptămâna de stat în spital, s-au afișat listele cu repartizarea elevilor în licee. M-a sunat prietena mea cea mai bună de atunci. Plângea fiindcă am intrat amândouă la liceul pe care ni-l doream, la profilul la care voiam să intrăm. Ea plângea de fericire, eu eram într-un pat de spital, cu o perfuzie la braț și vorbeam ca un roboțel. Eram prea tristă și obosită să mă bucur de reușită.

Într-una din zilele de internare, a venit un psiholog de pe secție să vorbească cu fiecare dintre noi. După discuția cu ea, în sfârșit cineva mi-a spus ce aveam: am avut atacuri de panică și aveam stări anxioase. Mă bucuram că în sfârșit am aflat ce se întâmplă cu mine, dar știam din auzite ce înseamnă atacurile de panică. 

Am ieşit din spital cu această nouă informație. Psihologa respectivă mi-a recomandat să merg să vorbesc cu cineva. M-a întrebat şi lucruri despre familie. Atunci a fost prima dată când i-am spus vreunui alt om prin ce trec acasă. 

Am mers la homeopat, cum nu voiam să iau pastile (niciodată nu mi-au plăcut), dar situația mea se agrava. Aveam în continuare atacuri de panică, nu mai ieşeam deloc din casă. Stăteam toată ziua în pat, pe telefon.

August 2016. Bunicul meu murise de câteva săptămâni. Mama a venit de la serviciu, era după-amiază, eu aveam uşa către balcon închisă, aşa că era beznă în cameră. A intrat, a smuls cearşaful de pe mine şi cu o voce blândă m-a întrebat de ce încă sunt în pat. M-am ridicat, au început să-mi curgă lacrimi pe obraji și cu o voce tremurată i-am zis: „Mă tot gândesc dacă n-ar fi mai bine să mor.” 

M-a luat în brațe şi m-a lăsat să plâng. După ce m-a întrebat câteva lucruri încât să-și dea seama de ce am nevoie, am început să merg la un psiholog. Am mers de trei ori şi a ajutat. A fost unul dintre ultimele momente când chiar am simțit că mama m-a ascultat. Am început şi liceul şi asta a ajutat şi mai mult, pentru că acum aveam o nouă rutină și alte lucruri care să mă țină ocupată.

Anii au trecut, atacurile de panică au devenit mai regulate și mai rare, deși atacuri de anxietate și o stare generală anxioasă tot am avut o lungă perioadă de timp. În martie 2020, în a patra lună de mers la terapie, am reușit să identific și cauza lor. 

Înainte de ședința de terapie în care mi s-a confirmat cauza, o seară obișnuită în reședința Gârțu: părinții mei se certau, iar eu eram în casă și auzeam tot. La un moment dat, le-am zis să facă liniște, pentru că mă simțeam rău. M-am întors în camera mea și m-am așezat în pat.

Au venit și părinții, împreună, pentru prima dată în viața mea lângă mine când aveam un atac de panică. Mama mă tot întreba dacă vreau o pastilă să mă liniștesc, tata îmi tot punea întrebări despre ce mă doare. Se simțea tensiunea dintre ei, așa că le-am spus că nu mă ajută dacă vorbesc unul peste altul. Până la urmă, au stat cu mine până m-am calmat. Surprinzător, nu a durat mult să mă calmez. În noaptea aceea, nu m-a trezit niciun alt atac de panică, nu m-am trezit cu un nod în gât și nu m-am simțit rău. Era o premieră în viața mea. Dar ce a fost diferit în acea seară e că nu s-au mai certat.

Practic, am descoperit că anxietatea și atacurile mele de panică au apărut ca o reacție la certurile părinților mei. E răspunsul corpului meu de a le atrage atenția că exist în casă, cum nu știam să le zic să se oprească. După ce am aflat asta, de fiecare dată când se certau și începeam să am un atac de panică, mergeam la ei să le spun că mă simt rău. E mai ușor de spus decât e de pus în practică, dar de când m-am mutat în București, n-am mai avut aproape niciun atac de panică.

„Abuzul emoţional constă în expunerea repetată a copilului la situaţii al căror impact emoţional depăşeşte capacitatea sa de integrare psihologică. Dacă abuzul emoţional este repetitiv şi susţinut, duce la afectarea diverselor paliere ale psihicului copilului (de ex. structura de personalitate, afectele, cogniţiile, adaptarea, percepţia), devenind abuz psihologic, care are consecinţe mai grave decât abuzul emoţional şi pe termen lung asupra dezvoltării copilului.“ (Salvați Copiii, 2013, p. 9-10) 

Am scăpat de anxietate? Personal, nu știu ce să zic. Nu știu dacă poți să termini complet cu anxietatea odată ce o ai. Dar ce cred că s-a întâmplat e că am învățat s-o controlez, iar în situațiile rare în care mai apare, știu ce trebuie să fac. Am învățat să renunț la locuri sau oameni care îmi provoacă anxietate. Nu pot să controlez certurile părinților mei, așa că am început să elimin din viața mea orice simt că-mi face rău și pot îndepărta.

Mi-a luat mult să conștientizez cât de tristă eram, cât de critică eram cu mine și cât de mult mă uram. Nimic din ce făceam nu mă satisfăcea: câștigam nu știu ce premiu, dar „Puteam să fac mai multe / eram sigură că mai sunt oameni care meritau asta.” 

Prima dată când mi-a scăzut nivelul de autocritică a fost la începutul lui 2020. Începusem deja terapia și întâmplarea a făcut că am dat interviuri ca activistă de mediu pentru două reviste: Scena9 și Glamour. Eram mândră de mine că cineva mă remarcase, dar înăuntrul meu era încă prezentă vocea autosabotajului. De data asta, totuși, mult mai silențioasă. Terapia își făcea efectul.

 Terapie 

I-am spus mamei dintr-a 11-a că vreau să merg la terapie, deși nu știam cum o să reacționeze tata. În decembrie 2019 am avut prima ședință de terapie. Relațiile amoroase și cu mine nu erau subiecte tocmai tangente până atunci, știam că ceva nu e ok, doar că nu știam exact ce. 

Dar la terapie nu mergi să ți se zică minciuni frumoase, la terapie mergi să afli adevărurile dure și fruste de care eu fugeam. Bine, la terapie mai mult mergi să vorbești despre tine, iar persoana care e acolo te ascultă și îți pune multe întrebări, când e cazul, ca să te ajute să „sapi” după un răspuns. Lucrezi tu pentru tot, terapeutul e ca un fel de ghid care te ajută să-ți navighezi trăirile (deși, uneori, îți mai zice răspunsul sau definiția exactă când nu te prinzi destul de repede sau nu vrei să pierzi mult timp căutându-l, dar trebuie să spui că vrei asta).

Am aflat multe la terapie, poate unele traume pe care nu mă așteptam să le descopăr, unele lucruri pe care nu mă simțeam pregătită să le înfrunt, unii „demoni” care îmi mai dau bătăi de cap și acum, când scriu asta.

Relația mea cu tata era strict axată pe o conversație de câteva minute pe zi în care mă întreba cum a fost la școală, dacă am mâncat, dacă am luat vreo notă, dacă am nevoie de bani. Foarte rare erau momentele când vorbeam mai mult de atât. Poate mai încerca el, dar eu îl respingeam.

În perioada respectivă, eram așa de furioasă, deși din exterior nu se vedea asta, încât furia mă consuma. S-a adunat de la toate sentimentele pe care nu le verbalizam, pentru că nu știam cum și nu îmi plăcea să primesc ajutor.

Nu suportam să vorbesc cu părinții, mă enervam foarte ușor și plângeam zilnic de nervi, lucru care mai târziu am aflat că e nesănătos. Rupeam chestii în două când nimeni nu mă vedea. Am cicatrici în palme de la pixurile pe care le rupeam într-o mână, acasă. În timp ce le rupeam, îmi intrau în piele. Practic, mâinile mele era daune colaterale. Nu puteam să accept complimente și nici nu eram capabilă să complimentez alte persoane.

Motivul principal pentru care am început terapia a fost acela că mă simțeam copleșită de viață. Nu la modul „gata cu viața”, ci mai mult „Vreau să fac chestii, dar nu găsesc motivația sau energia pentru asta, ce se întâmplă cu mine?”, acel tip de copleșire. Eram în burnout. 

După ce fratele meu a plecat la facultate, am rămas singură cu părinții. Mama venea tot mai des să-mi vorbească despre fratele meu. Mă simțeam ca sacul ei de box. 

A fost o perioadă în care m-am îndepărtat de figurile masculine din viața mea. Într-a XII-a, nu mai suportam. Nu simțeam că am spațiu să vorbesc, mă simțeam invizibilă, nimeni nu mă întreba cum mă simt. Ce-i drept, eram și o actriță minunată în a mă preface că sunt ok. 

Dinamica din familia noastră era disfuncțională. Cu mama aveam o relație complicată, încercam să suport și să rezist. Simt că mama a fost abuzatorul meu, cel mai mult pe plan emoțional. Nu cred că tata a avut îndeajuns spațiu să se apropie de noi, așa că unul dintre lucrurile pe care terapeuta mea mă încuraja să le fac era să-l cunosc mai bine. 

Am început să îl observ mai mult pe tata, să-mi dau seama de ce i-ar fi plăcut să facă cu adevărat cu viața lui, să-i pun întrebări. De mama m-am îndepărtat puțin. Simțeam că eram psihologul ei, când eu doar trebuia să-i fiu copil. Ambii mei părinți au crescut într-o Românie comunistă, în mediul rural, având mult mai puține privilegii decât am avut eu și fratele meu. 

Având în vedere circumstanțele, chiar cred că și-au dat toată silința să ne crească cât de bine au putut ei și să ne ofere tot ce le stătea în putință, să ne iubească în felul lor. Cred că i-am iertat pentru toate modurile prin care ar fi putut să ne ofere o copilărie mai bună, să ne arate mai multă afecțiune. 

Mereu am mers pe principiul că noi suntem singurii care putem redefini mecanismele nesănătoase pe care le-am învățat. Nimeni nu o să ți le aducă pe tavă și o să-ți spună: „Ia de aici, prietene, acum poți să te vindeci!”. 

Încă îi învinovățesc pentru că nu și-au dat silința mai mult. Au decis să rămână într-o relație abuzivă. Nu există scuze pe lumea asta care să justifice asta.

Sunt sigură că și divorțul poate crea traume pentru copii, mai ales într-o familie ca aceea în care am crescut, dar mă întreb uneori dacă n-ar fi fost mai bine pentru mine, decât să fi crescut în țipete, certuri, înjurături, manipulări, gaslighting, violență și tensiune. Mă întreb cum aș fi fost azi și cât de diferite ar fi fost traumele mele dacă s-ar fi întâmplat asta.

„Violenţa poate avea consecinţe imediate şi/sau pe termen lung asupra sănătăţii, dezvoltării şi bunăstării copilului. Pe termen lung, consecinţele se răsfrâng şi asupra vieţii de adult, fiind reflectate de dificultatea de a dezvolta sau menţine relaţii intime cu sexul opus sau chiar relaţii sociale în general, de a-şi găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile şi abilităţile necesare unui părinte suficient de bun ș.a.”(Salvați Copii, 2013, pg. 12) 

Mersul la terapie nu e ușor, nu e nici cel mai accesibil serviciu pentru toată lumea. E adevărat, ai nevoie de o anumită sumă de bani pentru asta. Eu am avut noroc că am dat de o terapeută foarte înțelegătoare, care mi-a zis din prima că e conștientă că sunt elevă și ai mei au și alte cheltuieli pe cap. Mai presus de toate, voia să mă ajute. E important să reținem că sunt și oameni care chiar vor să ne ajute.

Ultima şedință de terapie în care am descoperit un tipar nou legat de mine şi relații a fost în decembrie 2020. 

Atunci am vorbit şi despre ultimul meu crush de la vremea respectivă, un tip pe care l-am cunoscut tot în perioada în care am terminat prima etapă din terapie, în septembrie 2020. Îmi plăcea de el, atât de mult că atunci când au început să apară sentimentele față de el, am avut insomnie trei zile la rând. 

După ce am conştientizat prin ce treceam, eram „Pe bune, fix când trebuie să mă mut.” Pe lângă toate astea, am barat aproape toate semnele pe care Alex* le arăta, toți paşii pe care îi făcea ca să arate că, cel puțin pe moment, şi el mă simpatiza. Mereu prietenii mei trebuiau să-mi zică când cineva se uita la mine într-un anumit fel sau era evident că erau atraşi de mine. Evident pentru toată lumea, exceptând pentru mine. 

În decembrie, la terapie, am descoperit că trăiam o „relație” înainte să se întâmple şi îmi imaginam cele mai oribile scenarii. Lucrul ăsta mă determina să-mi fie frică de începuturi. Teoria o ştiu, practica e mai grea, mai ales când înseamnă să sparg nişte tipare pe care creierul meu şi le-a format încât să se simtă în siguranță.

Terapia e un alt subiect tabu în România. Încă sunt stereotipuri legate de oamenii care merg la terapie, că „doar nebunii merg la terapie.” Eu consider că toată lumea are nevoie să meargă la terapie, măcar o perioadă din viață. Acolo discuți lucruri despre orice, ești ghidat și primești o perspectivă mai largă a vieții. Ce e greșit cu asta? De unde vine stigma asta? Ca popor, ne e frică să ne vindecăm rănile comunismului sau ne e frică să acceptăm că și noi, la rândul nostru, greșim? De ce e așa greu să cerem ajutor?

Relații

Hai să ne imaginăm un tip înalt, cu părul negru, ochi căprui, să fie inteligent, să nu aibă vicii, să fie respectuos, să fie vulnerabil, amuzant, să fie empatic și solidar. Asta îmi imaginam eu când mă gândeam la persoana potrivită. De fiecare dată când începeam să vorbesc cu cineva, îl analizam în cel mai mic detaliu.

Bea prea mult alcool? NEXT

Fumează? NEXT

Se droghează? NEXT

Se enervează ușor? NEXT

În capul meu, o relație era un curcubeu lipsit de griji și orice problemă, oricât de mică. Ce nu realizam eu era că, pentru ca acest curcubeu să apară, trebuia să plouă. Voiam așa de tare să am opusul relației părinților mei, încât nu lăsam loc pentru neînțelegeri, conflicte și altele. 

Nu știam că e normal să existe și certuri sau că sunt lucruri care necesită mai multă comunicare. Lucrul ăsta m-a determinat ca o perioadă lungă de timp să îndepărtez diverse potențiale relații din a se întâmpla, pe baza faptului că cel mai mic inconvenient, care nu se potrivea cu imaginea mea roz a unei relații, mă determina să devin distantă.  

A durat ceva timp până să încep să fiu mai deschisă către a accepta unele alegeri ale partenerului meu. Deși știam că nu e ok să schimbi o persoană în mod intenționat, în loc să o accept așa cum e, o respingeam total. 

Micile defecte pe care le găseam deveneau piedici pe care mi le puneam singură, scuze de suprafață care mă împiedicau să văd cu adevărat ce se întâmplă de fapt: mi-era frică să intru într-o relație și să fiu rănită. Mai adânc, eram inaccesibilă emoțional și atrăgeam doar băieți care puteau să-mi confirme acest statut. 

Am vorbit cu Iulia Gângă, psihoterapeut sistemic de cuplu și în familie, despre tipurile de reacții pe care copiii le pot avea când cresc cu părinți care au o relație disfuncțională. 

 „Există două modele pe care le putem integra în urma expunerii la un model disfuncțional: unul este să ne apărăm cu totul de acel model, al doilea mecanism e să-l reproducem cap coadă.”

Pe lângă aceste două mecanisme, mai pot apărea consecințe la nivel intrapsihic, de încredere foarte scăzută, de stimă de sine afectată, la nivel de presiune foarte mare pe care copilul unui cuplu disfuncțional și-o aplică singur, la nivel de hiper-independență. Copiii nu acceptă ajutor, pentru că n-au fost crescuți într-un mod echilibrat. Mi-a explicat că, de obicei, se repetă până se lucrează la ele, pentru că mereu acești oameni se îndreaptă către persoane care să le confirme tiparul.

Prin clasa a 10-a, am început să-mi pun întrebări legate de sexualitatea mea. Credeam că e ceva greșit cu mine.

Oare sunt asexuală? Oare sunt aromantică?

Clar opțiunea doi era imposibilă. Chiar și-așa, tot aveam momente când îmi puneam la îndoială sentimentele. Toată lumea îmi repeta încontinuu: „Ești frumoasă, ești inteligentă, arăți foarte bine, ești x și y” și o simțeam ca pe o presiune de fiecare dată când cineva se mira când îi spuneam că n-am avut o relație. Eram constant întrebată dacă am găsit pe cineva și detestam întrebarea legată de subiectul ăsta. Mă făcea să simt că eu nu sunt destul de bună sau că sunt „stricată”.

Prima dată când am început să-mi aud prietenele că vorbesc de băieți sau întâlneam chiar eu băieți care erau interesați de mine, a fost în generală. 

La finalul clasei a V-a mi-a plăcut prima dată de un tip. Era de vârsta mea și se dădea cu skate-ul. Pe vremea aia exista Ask.fm și nu erai cool dacă nu aveai și tu. Scopul meu era să-i scriu și să-l enervez. Îi puneam întrebări constant, nu știu ce era în capul meu la 10 ani. 

Eram odată acasă și fratele meu, la rândul lui parte din comunitatea de skateri și bikeri, mi-a spus: „Vezi că a zis Adi* să nu îi mai scrii mesaje, că ești handicapată.” După vorbele alea i-am dat block și nu am vrut să mai am de-a face cu el, chiar dacă după ceva timp am continuat să îi mai pun niște întrebări pe Ask.fm anonime.

Înainte să înceapă liceul, făceam parte dintr-un grup nou de prieteni din liceu. Bineînțeles, erau și băieți în acest grup. Flavius* era unul dintre ei. Era în clasă cu câteva prietene apropiate. Vorbeam mult și ne înțelegeam destul de bine. 

Am ieșit într-o zi cu el și cu o altă colegă de-ale lui. Mirosea a toamnă, afară bătea vântul și eram îmbrăcați adaptat vremii de octombrie. Eram în spate la Vikings’, un părculeț de cartier aflat în centrul Bacăului. Flavius s-a dus să-și ia ceva de mâncare de la un fast-food. Am rămas singură cu Alexandra să ne dăm pe leagăne și am început să vorbim.

— Te place, îmi spune ea.

— De unde știi asta?

— Am vorbit cu el despre asta, că mi-a cerut o părere, nu știe ce să facă.

După câteva săptămâni urma să mergem la balul bobocilor să ne susținem câțiva prieteni. Deși tot grupul știa ce simțim unul pentru celălalt, am fost singurii care n-au vorbit despre asta.

Vorbeam prin mesaje și mi-a spus că mă place. Voia să știe ce simt pentru el. I-am zis că și eu îl plac, dar că am avut un an nașpa și nu vreau să fiu rănită. Am stabilit că trebuie să ne cunoaștem mai bine și că, orice s-ar întâmpla, vom rămâne prieteni.

În timp ce vorbeam, simțeam că mi se face rău. A venit mama repede la mine să mă întrebe ce mă supără. Nu știu ce i-am răspuns atunci, dar am avut un atac de panică din simpla admitere a faptului că-l plac și că el mi-a spus că sentimentele sunt reciproce. Era un pericol pe care trebuia să-mi dau seama cum să-l previn.

Ziua următoare, grupul nostru s-a întâlnit în spatele Teatrului de Vară, unde avea loc balul. Era fix lângă liceu. Flavius mi-a spus „Bună” când a ajuns, dar, în afară de asta, n-am vorbit tot restul serii. După bal m-am dus acasă. Puțin după 11 seara, eram în pat, aveam telefonul în mână și i-am spus că eu consider că ar fi mai ok să rămânem prieteni. 

În perioada respectivă, vorbeam cu un tip care era la una dintre clasele de mate-info din liceul meu. Îmi tot dădea mesaje. Avea un mod aparte de a le scrie. Într-unul dintre ele a scris că sunt proastă. A fost una dintre cele mai nesănătoase metode de flirt pe care le-a abordat cineva cu mine vreodată. 

Mă insulta, dar, deși îi dădeam block și făceam tot posibilul să-l evit pe holurile liceului, îi mai dădeam o șansă. Nu-mi făcea bine. La un moment dat, block-ul a durat mult timp, el a încetat să mai încerce.

E greu ca, într-o societate care normalizează relațiile disfuncționale, să te aștepți ca viitorii tineri să știe cum arată ceva sănătos. Nu doar societatea românească normalizează asta. De multe ori citesc, ascult și mă uit la diverse seriale și această normalizare a toxicității și a imaginii femeii în societate a devenit un trend global: de la melodii faimoase, scrise și cântate de toate sexele, la filme în care relațiile sunt în principiu foarte toxice („Suicide Squad”, „Twilight”, „Frumoasa și Bestia”) și până la materia de bac de la Limba și Literatura Română. Relațiile toxice sunt descrise explicit în aproape tot ce ne înconjoară. Consumăm narațiunile astea zilnic, dar de ce nu vorbim despre asta?

 „Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui de nevastă. Ea fată cu stare, el fecior de bocotan, – se potriveau.” (Rebreanu, 2001,  p. 28)

„—Vasile Baciu bate de-un ceas pe Ana și cică vrea s-o omoare!

-—Nu mă omorî!… Iartă-mă!… Tătucă!…” (Rebreanu, 2001,  p. 195)

Înțeleg de ce trebuie să învățăm și despre operele care prezintă realitatea din monografia satului românesc din secolele XIX-XX. E important să ne cunoaștem istoria pentru a ști cum am ajuns astăzi aici. 

Fie că vorbim de „Ion” de Liviu Rebreanu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu sau „Enigma Otiliei” de George Călinescu, fiecare dintre acești autori portretizează relații abuzive, în care femeia este văzută ca un bun tranzacțional, dorită doar pentru zestre și statut social, mai mult defăimată decât apreciată. Vorbim despre aceste opere, dar prea rar vorbim despre problematica reală prezentă în ele. 

Nu-mi amintesc ca diriginta noastră (și profa noastră de română), care știa că are eleve în relații foarte nesănătoase, să poarte o dezbatere pe subiect. Cred că a mai încercat să vorbească cu ele între patru ochi, dar niciodată nu vorbeam despre tema asta în clasă. Materia era lungă și timpul prea scurt, așa că ne axam pe ce aveam de învățat pentru bac.

Pe 27 aprilie 2021, Girl Up România a făcut o postare despre o listă de lecturi pe care doresc să le vadă incluse în programă și motivul pentru care ar fi potrivite. Printre titlurile menționate de această organizație se numără Pânza de păianjen de Cella Serghi și Jurnalul unei ființe greu de mulțumit de Jeni Acterian, titluri care cu siguranță ar aduce mai multă claritate și mai multe subiecte de dezbatere într-o clasă cu elevi ale căror idei încă sunt în formare. 

Școala ar putea preveni cu adevărat niște probleme pe care mulți elevi le întâmpină, dar, din păcate, violența domestică e un subiect încă tabu în România. E mult mai confortabil să facem analize asupra trăsăturilor personajelor decât să inițiem dezbateri incomode. 

Cel mai trist e că moștenirea culturală a satului românesc din secolul XX e încă tangibilă în societatea contemporană și o realitate mult prea tristă în sute de mii de locuințe din România.

NOTA AUTOAREI: Numele reale ale persoanelor din eseu care au * în dreptul numelui au fost schimbate pentru a le proteja identitatea.

Bibliografie:

Hill, Jess. 2019. See What You Made Me Do 1:159-188. Melbourne: Black Inc. 

Organizația „Salvați Copiii”. 2013. Abuzul şi neglijarea copiilor în familie: studiu sociologic la nivel naţional. Bucureşti: Speed Promotion. ISBN 978-606-8344-06-5 

Portal Legislativ. n.d. LEGEA nr. 217 din 22 mai 2003. Accesat pe 12 august 2021. URL: http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/44014

Rebreanu, Liviu. 2001. Ion 1: 28-195. Editat de Anatol și Vidrașcu Dan. Chișinău: Litera. ISBN 9975-74-374-9

Youth Law Australia. 28 mai, 2015. „Child Abuse.” Violence and harm. Actualizat pe 16 februarie 2021. Accesat pe 12 August 2021. Stable URL: https://yla.org.au/act/topics/violence-and-harm/child-abuse/

Ştefania Gârțu are 20 de ani și studiază la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială.

Adela Holdon are 22 de ani, este din Buzău și studiază la UNArte București.
Editor text: Cristian Neagoe
Editori ilustrație: Ana Kun, Paul Mureșan

Textul și ilustrațiile au fost realizate în cadrul proiectului „Gen, revistă”, sprijinit de Institutul Francez din România. Revista este un proiect al Forum Apulum, o asociație civică din Alba Iulia, creată cu scopul de a forma noi generații de cetățeni informați și implicați, puși pe schimbat lumea în bine.

Dacă vreți ca acest proiect să continue și tinerii să scrie, să deseneze și să fotografieze subiecte cu și despre ei, ne puteți sprijini printr-una dintre metodele de aici.