Un carnețel în față și un pix. Un scaun numai bun pentru ghemuit. Pe perete o tablă cu poze, desene, bilete de tren, foițe mototolite și desfăcute ca să fie prinse acolo. În dreapta, o bibliotecă: cărți și caiete de școală, cărți clasice, colecții de romane SF și fantasy care nu prea mai încap în raftul destinat lor, romane de dragoste așezate după culori și mărimi. Pe lângă toate astea, lumânări și plante. Pe masă e o lampă, pe rafturi beculețe în nuanțe de roz, galben și albastru. E o cameră veselă de care sunt mulțumită, mi s-a și spus că se vede că este spațiul meu. Însă, așa drăguță cum e, e foarte ușor de ignorat dacă ești concentrat pe ce faci – cum foarte des sunt eu concentrată pe a pune cuvintele cum trebuie pe foaie. Să sune bine poezia și să simt și eu că mi-am îndeplinit scopul de a scăpa de piatra pe care o am pe inimă și pe care nu o pot raționaliza și materializa altfel. Dar să scrii nu e ușor, mai ales când treci prin schimbările de identitate caracteristice adolescenței.
Mereu mi-e drag să văd foaia plină de cuvinte și să văd biblioteca de lângă. E una dintre micile mele mândrii în viață. Nu o mai analizez atât de des, dar mă mai ia nostalgia când văd mai ales cărțile din copilărie. Majoritatea sunt de la editura Arthur, sunt colorate și rușinos de uzate. Ce-i drept, au fost citite și recitite din nou și din nou, îmi era imposibil să mă plictisesc de ele. De exemplu, Clementina avea niște ilustrații atât de frumos detaliate, mai ales cârlionții protagonistei, și Vrăjitoarele de Roald Dahl era grotesc de amuzantă. Mi-a rămas în minte cum Clementina spunea că partea de pat a mamei ei miroase a scorțișoară și acuarele, iar a tatălui miroase a pin (și eu citisem pasajul ăsta stând fix în mijlocul patului alor mei).
Și una dintre cele (cel puțin) patru dăți în care citisem Vrăjitoarele fusese în fotoliul bunicii mele. Mă bucur să o menționez în povestea asta, pentru că a contribuit mult. A fost bibliotecară și evident că tot timpul petrecut cu ea a fost timp petrecut între cărți. La bibliotecă, era o bucurie să alerg printre rafturi. Nu știam eu să citesc, dar îmi plăcea să ating cărțile vechi care aveau cotoare lipite cu bandă colorată și să mă uit la plăcuțele cu litere. Era o atmosferă cu care am ajuns să mă obișnuiesc și după care sunt nostalgică uneori. Acasă, era la fel de plin de cărți (după un număr de ani, cărțile din bibliotecă nu mai pot fi împrumutate și pe bunica n-o lăsa inima să le lase de izbeliște). Erau în rafturi, după rafturi, în sertare – fix unde îi este unui copil mai la îndemână să le scoată. Atunci erau mai mult jucării decât orice altceva, dar era fascinant să întorc și să miros paginile; acum, volumele își fac ușor tranziția spre biblioteca mea și mi-e drag să merg la bunica și să-i cer ce am nevoie.
Și mama are la fel de multe cărți – norocul de a avea o mamă profesoară. Cu ale ei nu am interacționat atât de des, dar sigur au contribuit la atmosferă. Mai important despre ea e că mi-a citit toată copilăria. Aveam enciclopedii, o carte în care niște copii prezentau toate statele Europei (o aveam la grădiniță și nu m-am lăsat până n-am avut-o și acasă) și tot felul de povești. Îmi citea din ele în fiecare seară, uneori adormea cu cartea în mână, dar niciodată n-am vrut să o las pe mama în pace să se odihnească dacă nu terminam. Sunt extrem de sigură că, în subconștient, tot acest context a avut un impact semnificativ, ar fi fost doar natural să mă asemăn lor în iubirea asta de lectură.
A început în școala primară drumul meu independent, cu romane de copii precum cele menționate mai sus. Și cu poezii și compuneri pentru școală. Erau clișeice, simple și dacă aș găsi una aș publica-o aici ca să apreciem inocența celor patru strofe cu rime foarte simple sau paragraful clasic despre covorul tomnatic de frunze. Acum îmi vine să râd de Daria de opt ani, dar ei chiar îi plăcea să scrie și mă bucur de amintirile pe care mi le-a lăsat. Apogeul primilor mei ani de școală a fost publicarea unei povești în revista școlii despre cum o picătură de apă cade din cer și îi e frică. E frumos să mă gândesc cum, în esență, acum fac același lucru, vreo nouă ani mai târziu.
În gimnaziu am putut să dezlănțuiesc și mai tare latura asta, în special când am dat de comentarii. Când analizam un text, toate colțurile foii erau pline de notițe, idei, săgeți din care era imposibil să înțelegi ceva dacă nu erai în mintea mea. Mult timp am fost copilul ăla pentru care subiectele de olimpiadă la română erau o plăcere. Îmi doream validarea că rotițele mele se învârt bine și diferit de ale celorlalți, voiam să simt mândria de a avea trei pagini de comentariu creativ și bine structurat. Stăteam și noaptea să le scriu uneori. Iar în sala de examen nu prea aveam emoții, mă ancoram bine în ceea ce aveam de făcut. Am avut noroc de o profesoară care îmi aprecia ideile și de o familie care mi-a oferit mereu sprijin în privința asta. Părinții m-au susținut, ar fi citit cu drag orice le-aș fi dat și mi-ar fi luat orice carte aș fi cerut. Mama chiar mă ajuta când aveam nevoie de explicații la simboluri în comentarii. Prietenii îmi ofereau susținere, de asemenea, și asta conta foarte mult la confortul pe care îl simțeam.
Și citeam foarte mult în acea perioadă, mai ales fantasy. Nu e tocmai ușor să ai 12 ani și să nu știi cine ești, să nu înțelegi de ce te bagă sau nu în seamă oamenii de vârsta ta și să nu știi de unde să te apuci să diseci toate astea. Sincer, nici nu mai țin minte exact ce era așa greu pentru mine în momentul respectiv, îmi amintesc doar că mă simțeam des confuză și anxioasă. E oricum normal la începutul adolescenței. Norocul meu că am dezvoltat o metodă genială de escapism – cititul. Mă deconecta complet de la restul lumii, adoram să îmi imaginez personajele și cadrul. Râdeam, plângeam și simțeam odată cu ele. Eram capabilă să devorez și o carte pe zi. Mă refer în special la serii cum sunt Harry Potter, The Maze Runner, Hunger Games, Percy Jackson. Chiar mama mi-a luat ultima serie, i-a plăcut îmbinarea cu mitologia care și pe ea o pasionează, fără să își imagineze că peste două zile după ce mi-a luat primul volum urma să am o nevoie disperată de celelalte patru.
Unele dintre cele mai dragi amintiri pe care le am sunt de atunci, când făceam liste de cărți cu cele mai bune prietene ale mele. Ieșirile noastre de obicei constau în a căuta alte și alte volume în singura librărie mai mare din oraș. Era un calm minunat și un entuziasm tăcut în a căuta cărți și a găsi în final una suficient de interesantă încât să fie povestită chiar a doua zi. Sunt recunoscătoare pentru ele pentru că am simțit o conexiune datorită interesului comun și mi-au adus extrem de multă bucurie în viață discuțiile cu ele.
În liceu, totul s-a schimbat. O perioadă pe care o să-mi fie greu să o uit este primul semestru al clasei a IX-a, aveam aceiași colegi, aceiași profesori și eram în aceeași școală. Totuși, a fost prima mea întâlnire cu depresia. Când era mai greu, tot citeam, în special Regina Roșie. Având patru volume destul de lungi, mi-a luat ciudat de mult să le termin. Citeam, din păcate, mult prea rar – asta simțeam. Îmi era greu să găsesc motivație, o consecință directă a perioadei de depresie prin care treceam. Ora de română din liceu n-a ajutat prea mult nici ea. Mă așteptasem să-mi placă să comentez romane oră de oră, dar uitasem complet că îmi e greu să citesc ce îmi spune cineva să citesc. Piere farmecul. Pentru mine, ca să absorb o carte cum trebuie am nevoie de o stare anume, care nu poate fi chemată la comandă. Nu era atât de rău, contribuiam și eu la discuții cât de cât, dar nu cum aș fi vrut. Însă chiar și așa, felul în care cuvintele mă fac să mă simt ieșea timid la iveală uneori. Descrierea din REM de Cărtărescu (carte citită cam la o lună după deadline-ul de la școală) a Bucureștiului a fost singurul factor care m-a făcut să văd capitala altfel. Dintr-o garsonieră din zona Domenii, târziu în noapte, priveam copacii luminați în galben și tramvaiele care treceau zgomotos și am realizat că înțeleg farmecul unui oraș care mi se păruse până atunci repulsiv. Am și stat la pervaz și am scris un paragraf despre ceva pe o bucățică de carton, voiam să materializez sentimentul. Dacă nu s-ar fi pierdut printre cele 100 de foițe asemănătoare, aș fi inclus-o și aici. Stilul lui J.D. Salinger în De veghe în lanul de secară m-a făcut să țin cartea în mână până dimineața pentru prima oară după multă vreme. În genul ăsta de momente realizam ce înseamnă cititul pentru mine, realizam și că nu mai citesc. Voiam mai mult – nu era destul să găsesc rar ceva care să mă prindă sau să mai scriu din când în când o idee pe ceva bucată de foaie.
Alocasem o mare parte din timpul meu școlii, vieții sociale și altor hobby-uri – pictam destul de mult și făceam dezbateri. Activitățile astea îmi plăceau și încă îmi plac enorm, dar nu făceau parte din identitatea mea atât de puternic cum o făceau scrisul și cititul. Scris și citit pe care ar fi trebui atunci să le iau de unde nu erau. Dorința mea de a ști cât mai multe – literatură clasică, filosofie, economie – creștea, dar dacă aveam în față o carte îmi era greu să o iau în mână și să o deschid. Eram prea ancorată în problemele mele, care acum erau mult mai complexe decât la 12 ani, ca să pot evada pur și simplu. Simțeam o frustrare enormă, e extrem de greu de înțeles de ce vrei să faci ceva și fizic nu poți. Încă m-aș fi descris altora ca cititoare și scriitoare aspirantă, deși ce făceam nu mai reflecta asta. Bucata aia din mine era aproape imposibil de manifestat.
Așa că am început să mă întreb: mai sunt aceeași persoană? Sunt cine vreau să fiu? În pandemie nu s-au îmbunătățit lucrurile. Primăvara lui 2020 a fost a doua perioadă grea din punct de vedere emoțional. Era greu să răspund la întrebările acelea. Am reușit cumva, după multe ore plânse, zeci de întrebări, cu ajutorul prietenilor mei și al mamei în special, să-mi calmez gândurile. A fost nevoie de timp, efort și vulnerabilitate. A fost important să mă las să fac ce simt, nu să planific. Făcusem toată clasa a IX-a cam ce făcuseră și ceilalți, fără să mă iau prea mult în considerare. A fost nevoie să fiu sinceră cu mine în legătură cu ce insecurități aveam și în legătură cu cine sunt, chiar dacă asta nu „bătea” cu versiunea perfectă din capul meu.
Una dintre concluzii după ce mi-am întors mintea și sufletul pe toate părțile? Am o conexiune cu cuvintele, în relație directă cu starea mea emoțională. Am scris jurnale întregi ca niște scrisori pentru mine, m-am analizat câteva luni bune și scrisul, în special, a ieșit la suprafață fără să-l forțez. Conta și el, ca cititul. Erau o parte naturală din identitatea mea și era mai ușor să văd asta după ce am mai descâlcit felul în care mă simțeam.
Realizarea vine în mai multe momente. Când stăteam în stația de autobuz într-o seară, am început prima poezie cu adevărat semnificativă. Aveam o foiță ruptă dintr-o foaie de bloc de desen și un creion. Am ajuns să mă judec pe mine cu creionul pe hârtie, să pun un eu liric să-mi judece poziția ca să ilustrez conflictul interior de a nu ști cine sunt, de a afla și a fi mulțumită cu asta. M-am trezit puțin pe mine la realitate, mai degrabă după ce simțeam decât după un plan bine stabilit. N-am vrut să scriu, doar am simțit că trebuie să o fac. Și am continuat – a doua parte a poeziei despre mine a fost scrisă pe podeaua băii pentru că nu mergea dacă eram cu altcineva în cameră. Am scris la lumina telefonului, sub pătură, la trei dimineața, am scris versuri și în notițele telefonului dacă nu aveam altceva la îndemână. Am scris despre cum mă simțeam rănită de familie și de propria persoană, am scris despre cum e să iubești și să nu fii iubit, despre cum e să te simți sufocat de propria anxietate.
Foarte puține persoane au văzut poeziile. Au fost toate terminate cu lacrimi în ochi și gol în stomac. E pur și simplu înfricoșător să fii atât de vulnerabil. Doar un prieten la fel de vulnerabil a văzut câteva. Sufletul lui aparține cărților mai mult decât oricărei alte entități, de asta am și vrut ca el să le vadă. Am simțit că l-am atins cu ce i-am arătat din ce am scris, și am simțit că m-a înțeles. Oricum mă înțelegea, dar e alt sentiment când cineva înțelege ce scrii. A fost o motivație enormă să știu că există oameni cu un suflet măcar puțin similar cu al meu.
Totul devine clar când pun una lângă alta toate foițele scrise din nevoie și din inerție, când văd biblioteca plină. Devine evident pentru mine că mă simt umană atunci când scriu, că mă simt vie când citesc. Am pus asta pe plan secundar și a fost o greșeală. Dar sunt gata să reîntorc scrisul și cititul la locul lor. Mă străduiesc să deschid cărți mai des (pot să spun că, și după lipsa de motivație din 2020, am reușit să mai citesc câte ceva; Micuțele doamne și Mândrie și prejudecată m-au cucerit complet). Când simt că e momentul să scriu o poezie o fac fără să mă gândesc de două ori. Am stabilit că am un carnețel de scris în care își au locul idei noi, care apar treptat. Simplul fapt că scriu acest articol, exact în aceeași cameră descrisă la început, e o mică victorie. E un pas în plus în a-mi asuma iar identitatea de cititoare și scriitoare aspirantă. Se simte înfricoșător și potrivit mie să fiu vulnerabilă. Totuși, poeziile nu vor vedea prea curând lumina zilei, de ele ține o cantitate enormă de energie emoțională. Dar vreau și cu vulnerabilitatea asta extremă să fac un pas în plus. Cu puțin noroc, când veți citi articolul ăsta, eu o să fi trecut iar prin experiența atât de ciudată de a fi de față când cineva citește ce poezii scrii tu plângând la ora trei dimineața, când nimic altceva nu mai are sens. Mă bucur să spun că am în viața mea o persoană căreia pot să îi dau câteva poezii, pentru că merită să vadă sentimentele mele materializate.
Încă nu am recuperat-o complet pe Daria care inspira cărți și expira cuvinte, încă trebuie să găsesc motivație, dar simt că sunt pe o cale bună. Daria menționată mai devreme există și e importantă, îi aparțin atâtea sentimente care merită îngrijite. Sunt recunoscătoare că am ajuns să știu cine sunt și ce vreau și că sunt mulțumită cu asta. Am regăsit un fir roșu pe care îl scăpasem. Un fir care este, în mod natural și inexplicabil, al meu. Găsiți-vă și voi firele roșii și tineți-le bine în mână, mai ales când viața devine grea. Dacă o pasiune vă face să vă simțiți vii și umani, hrăniți-o și aveți grijă de ea. Eu a trebuit să învăț pe pielea mea cum e să lași din mână o parte din tine și, chiar dacă a fost frustrant și dureros, nu am regrete. Mi-am găsit firele roșii.
Daria-Teodora Grădinaru are 17 ani, e din Botoşani, studiază matematică-informatică la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din Botoșani.
Răzvan Ilie are 19 ani, e din Vrancea și studiază Relații internaționale și Studii europene la SNSPA.
Editor text: Sorana Horșia
Editori ilustrații: Emilian Mocanu, Octavia Bortișcă
