Shape-shifting ca metaforă pentru puterea care nu poate fi prinsă
Aku înseamnă „rău” în japoneză, e scris cu kanji-ul 悪, un caracter care apare și în termeni ca „coșmar” sau „intenție malefică”, dar dincolo de etimologie, Aku e definit narativ prin capacitatea lui de a-și schimba forma, și shapeshifting-ul ăsta nu e un gadget cool de acțiune, eu cred că mai mult spune despre natura puterii, anume că puterea reală e aceea care nu poate fi identificată stabil, localizată sau lovită.
Sistemele care durează nu sunt cele rigide, ci cele care se adaptează, care pot prelua vocabularul adversarilor, pot mima reformele, pot schimba fața fără să schimbe structura, și Aku face exact asta în fiecare sezon, adoptă forme noi, trimite agenți diferiți, schimbă tacticile, dar rămâne la putere, iar katana lui Jack e singura armă care îl poate răni cu adevărat tocmai pentru că e forjată din ceva exterior sistemului, imposibil de corupt, problema fiind că Jack trebuie să lovească cu ea ceva care nu stă niciodată în același loc.
Corupția funcționează la fel, nu ai cum să o rezolvi juridic dacă se reorganizează înainte să ajungi la dosar, dezinformarea funcționează la fel, până când dezmint o variantă există deja zece altele, populismul funcționează la fel, preia limbajul nemulțumirii și o întoarce în sprijinul structurii pe care pretinde că o atacă, și toate astea sunt mecanisme pe care o generație crescută cu internetul le-a văzut la lucru în timp real, ceea ce face din Aku un personaj mult mai contemporan decât pare.
Dezinformarea este strâns legată de cine controlează narațiunea. Această serie este un exemplu excelent al modului în care fiecare poveste este modelată de perspectivă și la propriu și la figurat. Experimentăm lumea aproape în întregime prin ochii lui Jack, astfel încât valorile sale devin cadrul moral al seriei. Aku este prezentat ca fiind malefic nu doar din cauza a ceea ce face, ci și pentru că povestea este spusă din punctul de vedere al persoanei care luptă împotriva lui.
Acest lucru nu înseamnă că Aku este în secret eroul și nici nu înseamnă că narațiunea este o minciună. Înseamnă că fiecare poveste conține presupuneri, priorități și prejudecăți. Nicio relatare a evenimentelor nu este complet neutră. Întrebările pe care le punem, detaliile pe care le subliniem și vocile pe care alegem să le amplificăm, toate modelează mesajul care ajunge la public.
De aceea, informațiile ar trebui întotdeauna abordate critic, mai ales atunci când ceva pare prea simplu sau prea convenabil. Ar trebui să ne întrebăm: Cine spune această poveste? Ce interese au? Ce perspective lipsesc? Ce dovezi susțin aceste afirmații? Gândirea critică nu înseamnă respingerea fiecărei narațiuni, ci recunoașterea faptului că nicio perspectivă singulară nu surprinde întregul adevăr.
Urbanismul lui Aku și arhitectura controlului
Lumea lui Aku alternează vizual între două estetici opuse și complementare: natura organică care a supraviețuit la marginea imperiului, cu câmpii goale, râuri lente și cer vast, și arhitectura artificială a centrelor de putere, cu structuri masive, verticale, construite pe o scară care diminuează individul fizic față de mediu. Asta, dacă ne uitam la exemple concrete de urbanism, e despre cum funcționează puterea în spațiu, pentru că propaganda spațială, ideea că forma construită poate condiționa comportamentul și percepția celor care locuiesc în ea, are o istorie lungă și documentată, de la Albert Speer care proiecta la scara gigantică a Reichului pentru a face cetățeanul să simtă că individul e nesemnificativ față de stat, la planificatorii sovietici care construiau blocuri de o proporție care să transforme locuirea în subordonare, și Tartakovsky redă această logică.
Pentru oricine studiază arhitectura modernistă sau urbanism, cadrele din Samurai Jack cu structurile lui Aku funcționează ca un fel de studiu de caz animat despre spațiul de putere, și tensiunea dintre aceste structuri și natura organică care persistă în ciuda lor e exact tensiunea pe care orașele cu straturi istorice suprapuse și contrastante o generează în mod constant.
Samurai Jack a apărut pe Cartoon Network pe 10 august 2001, la câteva săptămâni înainte de 11 septembrie, și a crescut în umbra unui deceniu în care discursul public despre securitate, supraveghere și control s-a normalizat cu o viteză uluitoare, generația care l-a urmărit ca copil crescând în paralel cu Patriot Act, cu camera de supraveghere generalizată, cu rețelele sociale care construiesc profile comportamentale, cu algoritmii care decid ce narativ consumi.
Creatorul serialului, Genndy Tartakovsky, s-a născut în 1970 la Moscova, a crescut în URSS până la vârsta de șapte ani, când familia lui evreiesc-askenazi a emigrat din calea antisemitismului instituționalizat, mai întâi în Italia, mai apoi în Statele Unite, și a absorbit ceva din textura puterii care nu se justifică, care există pur și simplu ca dat al lumii, chiar dacă era copil când a plecat. Când a construit lumea lui Aku, a construit-o cu intuiție care depășea simplul research, și se vede în fiecare detaliu al sistemului de control pe care l-a imaginat, de la structura de delegare a violenței la mecanismul de legitimare culturală prin poveștile pentru copii.
Dincolo de subtextul politic, Samurai Jack rămâne o capodoperă formală, iar cele două dimensiuni nu se exclud, dimpotrivă, forma și conținutul sunt construite să se amplifice reciproc. Tartakovsky era epuizat de dialog după ani de lucru pe producții conduse de scenariu, și a decis că serialul va spune cât mai mult prin cât mai puțin, ceea ce în practică a însemnat eliminarea contururilor clasice din jurul personajelor printr-o tehnică numită lineless animation în care figurile se topesc în decor ca în gravurile ukiyo-e japoneze, utilizarea spațiului negativ ca element narativ activ, cadre statice prelungite în care tăcerea lucrează mai mult decât orice replică, și o relație cu culoarea care amintea mai degrabă de Rothko decât de Hanna-Barbera.
Art directorul Scott Wills a transformat fundalurile în personaje, Tartakovsky se uita la Lawrence of Arabia, la Kurosawa, la Miyazaki, pentru că acele filme, spunea el, „au transformat fundalul într-un personaj”, și dorea ca peisajele din serial să conțină starea emoțională a scenei, nu să o decoreze.
Este discutabil dacă Samurai Jack poate fi cu adevărat descris ca o animație „fără linii”. Dintr-o perspectivă tehnică, animatorii nu pot crea o formă bidimensională fără a-i defini mai întâi limitele. Contururile pot să nu fie întotdeauna vizibile în imaginea finală, dar există pe tot parcursul procesului de design și animație.
Ceea ce Samurai Jack face diferit este să ascundă selectiv aceste contururi. În loc să se bazeze pe contururi negre groase în jurul fiecărui obiect, serialul definește adesea forma prin blocuri plate de culoare, contrast și spațiu negativ. Atunci când apar contururi, acestea sunt de obicei justificabile prin poveste: atrag atenția spectatorului asupra expresiei unui personaj, accentuează mișcarea sau clarifică un detaliu vizual important.
Chiar și așa, serialul folosește rareori linii negre pure. În schimb, folosește adesea nuanțe mai închise ale unei culori din zona în care e folosită pentru a sugera volumul, pliurile sau trăsăturile faciale. Aceste linii subtile de detaliu păstrează estetica minimalistă, împiedicând în același timp personajele și mediile să pară plate din punct de vedere vizual.
Această abordare reflectă filosofia mai amplă a serialului privind economia vizuală. Fiecare linie care rămâne pe ecran servește unui scop. În loc să decoreze imaginea, opera de artă comunică doar informațiile necesare publicului pentru a înțelege scena, permițând compoziției, culorii și siluetei să transmită o mare parte din narațiune.
România, blocurile și tensiunea pe care o știm din privit pe geam
În România anilor 2000, Cartoon Network era accesibil pentru o generație întreagă care urmărea serialele fără vocabularul critic necesar pentru a analiza ce vedea, Samurai Jack rulând pe același bloc editorial cu Dexter’s Laboratory și The Powerpuff Girls, parte din experiența vizuală a unei generații crescute între blocuri prefabricate și primele calculatoare personale. Povestea unui om care nu aparține locului în care se află, care navighează o lume ostilă cu mijloace limitate și încearcă să mențină o identitate coerentă într-un mediu care îl reformatează constant e o poveste pe care românii o cunosc visceral, fie că vorbim de generația care a trăit schimbarea de regim, fie de generația care a emigrat masiv în anii 2000 și 2010, narațiunea omului care se recalibrează identitar și cultural într-un context nou fiind parte din memorie colectivă.
Există și o paralelă mai incomodă: Aku construiește un viitor în care trecutul lui Jack devine irelevant, în care nimeni nu mai crede că lumea putea arăta altfel, și asta e o formă de violență culturală pe care România post-comunistă o cunoaște structural, demolarea memoriei arhitecturale, înlocuirea centrelor istorice, ștergerea urmelor urbane ale unor epoci întregi, tensiunea dintre natura organică care supraviețuiește la marginea imperiului lui Aku și arhitectura de control din centrele de putere fiind exact tensiunea pe care o simți în orice oraș românesc în care un bloc din anii ’70 stă lângă o vilă interbelică și amândouă privesc spre un mall din 2008.
Serialul poate fi citit și ca o explorare a ștergerii și coexistenței culturale, nenumărate tradiții, regate și moduri de viață din epoca lui Jack au dispărut, fie asimilate în imperiul lui Aku, fie șterse cu totul.
Acest lucru creează o profundă dilemă morală. Scopul lui Jack este să restaureze trecutul, dar acest lucru ar șterge prezentul. Miliardele de vieți, culturi și comunități care au apărut în timpul domniei lui Aku ar înceta pur și simplu să existe. Existența lor este inseparabilă de istoria pe care Jack încearcă să o anuleze.
Prin urmare, seria pune o întrebare dificilă, chiar dacă nu o confruntă niciodată pe deplin: pot coexista diferite realități istorice sau supraviețuirea uneia necesită în mod necesar dispariția celeilalte? Este conservarea unei culturi întotdeauna un act de dreptate sau poate veni cu prețul distrugerii unei alte culturi care i-a luat locul între timp?
Nu există un răspuns simplu. Istoria este plină de exemple în care culturile au coexistat, s-au influențat reciproc și au produs ceva complet nou. De asemenea, este plină de exemple în care o cultură a supraviețuit doar prin suprimarea sau distrugerea alteia. Samurai Jack surprinde această tensiune prezentând un viitor care este atât vibrant, cât și profund opresiv. Imperiul lui Aku creează o diversitate fără precedent, fiind construit în același timp pe cucerire și dominație.
Poate că acesta este cel mai mare paradox al seriei. Jack luptă pentru a salva lumea, dar salvarea lumii sale înseamnă ștergerea alteia.
Acea generație care l-a prins pe Cartoon Network în anii 2000 e acum, în bună parte, generația care face design, filmează, ilustrează, construiește, scrie, și unii dintre ei știu că Samurai Jack i-a format, alții nu știu, dar dacă te uiți la ce preferă vizual, la ce îi face să spună că ceva arată bine fără să poată articula de ce, vei găsi acolo, în adâncime, urma unui samurai pierdut în timp care se oprea pe un deal, privea cerul și nu spunea nimic, pentru că nu era nimic de adăugat la ce era deja vizibil.
Mi se pare totuși că influența nu e doar în cultura vizuală, mie cel puțin mi-a demolat conceptul de acasă și m-a făcut să pun mai multe întrebări. Acum nu mai sunt o persoană care acceptă un „Fă asta pentru că așa am zis eu”, ok, fac asta dar de ce.
Serialul ăsta a fost atât de inconfortabil de privit, pentru mine pentru că mă punea să explorez singurătatea, neputința și inechitatea la o vârstă la care nu eram deloc pregătit să o fac dar cadrele și culorile sunt atât de bine concepute încât stăteam cu gura căscată să mă uit și m-a făcut să-mi doresc să fac și eu ceva la fel de complex când voi fi mare.
Aku a câștigat la începutul poveștii, dar poveștile care supraviețuiesc regimurilor sunt întotdeauna cele care și-au imaginat că lucrurile puteau arăta altfel.
