Cu siguranță urmează ca vara asta să mergi la plajă să prinzi acel bronz perfect. Și, crede-mă, știu cât de greu e să îți faci bagajul în 10 minute, dar să stai 30 de minute să îți alegi o carte perfectă de plajă, iar, până la urmă, să pleci cu două, urmând să vezi acolo care se conectează spiritual cu tine când lovește briza.
Ajungi pe plajă, îți instalezi cearșaful (sau te duci la șezlong dacă ești multimilionar), pui șlapii în colțuri ca să nu-și ia zborul, te dai cu SPF 50+ și absorbi mirosul nostalgic pe care nu l-ai mai simțit de un an. Te pui pe spate, îți pui alarma peste o oră și scoți din rucsac „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac.
În prima oră, o să descoperi povestea lui Aleksy, un tânăr de liceu care își urăște din suflet mama, ceea ce poate fi puțin dur la început. Dacă în acest moment ești tentat să lași acest roman și să te apuci de cartea de rezervă pentru că, ei bine, vorbește cum vorbește orice licean de mama lui, ai puțină răbdare cu el, ai încredere în mine.
„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită să-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală.”
Nu e idiot. Pur și simplu, Tatiana înfățișează prin Aleksy toți copiii care și-au pierdut inocența prea repede, pe care i-a încercat viața prin tot felul de provocări, din care, uneori, ieși un tânăr slobod la gură și supărat pe viață.
Asta o să experimentezi în prima oră: furie. Furie pură. Vei simți revoltă alături de el, fiindcă dramele prin care trece, cum ar fi lipsa unei figuri paterne, reprezintă o realitate dureroasă pentru mulți dintre noi, dar și alte drame de familie la care nu aș vrea să dau spoiler. În același timp, te vei mânia chiar pe el, deoarece atitudinea lui ți se va părea mult prea dură pentru un personaj de care, în mod normal, ai vrea să te atașezi.
Sună alarma. E timpul să te bronzezi pe cealaltă parte acum.
În a doua jumătate, îți dai seama că romanul nu e deloc despre furie. E despre timp. Despre o vară în care o mamă și fiul ei încearcă să înghesuie și o viață și o moarte, într-o casă din Franța, pur și simplu pentru că nu mai au timp. Și, contrar așteptărilor, nu e o carte care să te deprime. Deloc.
La început, Aleksy descrie ochii mamei lui în cele mai dure moduri, ca pe o greșeală. Dar pe măsură ce începe să o privească pe bune, acei ochi verzi devin totul: scoici crescute pe copaci, resturile unei femei care a fost cândva frumoasă, simbolul unei frumuseți pe care el a refuzat să o vadă pentru că era prea ocupat să sufere. Aleksy nu o mai vede ca pe mama care l-a dezamăgit, ci ca pe o femeie fragilă și speriată, care își cere scuze doar prin faptul că există.
E scrisă atât de bine încât simți soarele care bate pe tine și știi că e exact același soare sub care au stat și ei, doar că vă bucurați de el diferit. Toată natura aia vie pe care au căutat-o ei în ultimele luni e acum în jurul tău, doar că tu ești aici să o trăiești.
Sesiunea de bronzat s-a terminat, iar tu ai profitat de cele două ore pentru a citi un roman scurt, perfect de vară. Un roman ideal chiar și dacă nu ai mai citit de ceva timp și nu știi cu ce să începi. Sunt sigură că o să-ți dea o perspectivă nouă asupra felului în care o să-ți petreci tu vara asta.
